AFR: ALIANȚA SECULARISMULUI CU TERORISMUL

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
   
Am primit și dau mai departe...
  

În 2016 au fost ucişi în întreaga lume peste 90.000 de creştini, cu 10.000 mai puțini decît în 2015. Majoritatea covîrşitoare au fost ucişi din pricina credinţei lor creştine, cu precădere de islamişti. Putem anticipa, deci, cu durere şi îngrijorare, că masacrul creştinilor va continua şi în 2017. În ultimele 14 luni terorismul islamist a făcut ravagii cu precădere în Europa, dar şi în Statele Unite. Din nefericire, atacurile teroriste sînt tot mai frecvente şi se extind în părţi noi ale lumii. Pe 19 decembrie a avut loc ultimul atac terorist islamic în inima Europei. În acea zi, în Elveţia, 3 persoane au fost împuşcate într-un centru islamic din Zürich, ambasadorul Rusiei a fost asasinat în Ankara şi 12 oameni au fost ucişi, iar alţi 48 răniţi, cînd un camion, condus de un terorist islamist tunisian, a trecut peste un grup de persoane inocente, în inima Berlinului, unde cumpărau cadouri de Crăciun pentru cei dragi. Tot în 2016 au fost înregistrate cel puţin alte 10 atacuri islamiste împotriva creştinilor din Europa. În iulie, doi islamişti au ucis un preot într-o biserică din Normandia. Tot în iulie, de Ziua Bastiliei, un terorist islamist a ucis 84 de persoane la Nisa, trecînd cu camionul peste ele. În martie au fost ucise 34 de persoane și 190 au fost rănite în atacuri islamiste coordonate în Bruxelles, iar în noiembrie 2015 peste 130 de persoane au fost ucise de terorişti islamici în inima Parisului.
La aceste atacuri sîngeroase se adăugă zecile de mii de creştini ucişi în 2016 din cauza credinţei lor de către islamişti în Orientul Mijlociu, Egipt, Libia, Nigeria, Mali, Niger, Somalia, Kenya. Lista este lungă şi, practic vorbind, interminabilă. Îngrijorătoare sînt şi ştirile frecvente care parvin din centrele de refugiaţi din Germania şi Franţa, unde migranţii musulmani ameninţă, persecută şi chiar ucid refugiaţi creştini refugiați din Orientul Mijlociu ca să-şi scape viaţa, fără ca autorităţile germane ori franceze să intervină semnificativ.

I

Mutilarea simbolurilor creştine

   

Toleranţa şi naivitatea autorităţilor occidentale faţă de islamişti se manifestă însă şi la alte nivele. Radicalii islamişti mutilează, decapitează ori distrug în întregime statui şi simboluri religioase creştine în cimitirele germane, fără ca autorităţilor să le pese. Un articol publicat în decembrie reflectă dimensiunile enorme ale acestei probleme. Peste tot unde ajung, islamiştii distrug simbolurile religioase, din Afganistan, unde au dobîndit notorietate distrugînd statuia lui Buddha, veche de mai bine de 1000 de ani, pînă la Tombuctu, în Mali, unde cu cîţiva ani în urmă au distrus simbolurile religioase vechi de dinaintea convertirii localnicilor la Islam. Din nefericire, Europa nu face excepţie de la aceste acţiuni deosebit de agresive şi intolerante. În 2016, de exemplu, doar în Germania, islamiştii au mutilat, decapitat ori distrus în întregime 50 de statui ale lui Hristos ori alte statui creştine. În 2015, 40 de sculpturi creştine au fost distruse, tot în Germania. Poliţia germană a interogat cîţiva suspecţi islamişti, dar anchetele au fost sistate după ce suspecţii au fugit în Siria [detalii aici].
Mutilarea sculpturilor creştine nu se face la voia întîmplării. Ea denotă ura islamiştilor ajunşi în Europa împotriva creştinilor, cît şi obiectivul lor de agresare expresă a creştinismului. Mutilarea simbolurilor religioase exprimă intenţia de anihilare a celor pentru care aceste simboluri religioase sînt importante şi relevante.
Secularismul face exact la fel şi urmăreşte acelaşi obiectiv, dar nu prin violenţă, ci prin constrîngeri de multiple feluri. Multe – chiar foarte multe – sînt incidentele în care creştinii occidentali au fost concediaţi, trimiși în instanţă ori găsiţi vinovaţi de prozelitism pentru că arborează simboluri religioase în public ori la locul de muncă.

Alianţa seculariștilor  

şi a jihadiștilor terorişti 

Incidentele enunţate mai sus sînt bine cunoscute şi publicului din România. Dar comentariul de azi atenţionează asupra unui fapt ori nuanţe mai puţin cunoscute, pe care încă nu le-am analizat. Ori, am putea mai bine spune, al unui curent pe care l-am depistat de cîţiva ani încoace şi încă nu l-am comentat. Există o alianţă tacită între secularismul euro-american şi terorismul islamic. Poate vi se pare bizară această afirmaţie, dar e corectă. Secularismul vede în Islamul radical un aliat de bază în bătălia secularismului împotriva creştinismului, iar musulmanii văd în secularism un aliat de bază în campania lor de anihilare a creştinilor. Scopul ultim al secularismului este anihilarea religiei, a influenţei acesteia în societate, ba chiar eliminarea ei din spaţiul public. Şi, în primul rînd, marginalizarea şi eliminarea creştinismului. Scopul islamismului terorist este identic: eliminarea creştinismului.
Care este baza acestor afirmaţii? Este foarte greu să dai peste un articol critic la adresa religiei musulmane în mass-media din Occident, dar și din România. În contrast, zilnic sînt publicate o sumedenie de articole care atacă creştinismul, îl trivializează, îi atacă teologia, îi ridiculizează preoţii și ierarhii, promovează ateismul şi îi îndoctrinează pe tineri cu idei și sentimente de ură faţă de ordinea creștină. Practic vorbind, mai nimic pozitiv nu se scrie despre creştini ori creştinism în mass-media „noii Europe”.
Pe de altă parte, însă, depistam tot mai multe materiale care tind să pună într-o lumină pozitivă religia musulmană şi să atribuie, subtil, o oarecare inocență exceselor de violenţă islamiste ori tensiunilor dintre israeliţi şi palestinieni. Un motiv ar fi şomajul ridicat în rîndul tinerilor musulmani. În Tunisia, de exemplu, şomajul e de 15%, iar în rîndul tinerilor de 30%. Ba unele comentarii occidentale afirmă chiar că Islamul este o religie a păcii, o afirmaţie cu totul bizară şi ilogică, luînd în considerare evidența masivă că Islamul este, fundamental vorbind, o religie cu un trecut violent, ba chiar fundamentată pe o teologie a violenţei.

Un exemplu grăitor 

Un recent exemplu al naivităţii intelectualilor occidentali privind Islamul este un Raport publicat în octombrie de Southern Poverty Law Center (SPLC), un think-tank american. Titlul Raportului dă uşor de înţeles că această organizaţie este anti-creștină şi pro-islamică: Field Guide to Anti-Muslim Extremism („Ghidul extremismului anti-musulman”). Raportul poate fi accesat aici.
SPLC nu este o fundație chiar necunoscută românilor. Cu ani în urmă, această organizaţie extremistă, anti-creștină şi pro-homosexuală, a căutat să-şi extindă activităţile şi în România. A fost fondată iniţial să promoveze integrarea şi egalitatea rasială în America, cu zeci de ani în urmă. De mai bine de 50 de ani, însă, SPLC a devenit irelevant şi a trebuit să se reprofileze pentru a-și păstra o anume relevanță şi a ţine pasul cu vremea. Aşa a devenit, în ultimele decenii, un bastion al drepturilor homosexualilor şi... musulmanilor.
Afirmaţiile Raportului SPLC sînt cu totul extreme. După 11 septembrie 2001, afirmă Raportul, musulmanii Americii au fost constant atacaţi şi etichetaţi, pe nedrept, ca fiind ucigaşi, terorişti, misogini. Şi asta cu toate că – după unui studiu a lui Peter Berger, expert în terorism – numărul musulmanilor înrolaţi în grupuri teroriste este între 85.000 şi 106.000. 3000 dintre ei provin din Tunisia. SPLC extrapolează că abia la 15.000 de musulmani există un terorist înrolat într-un grup terorist. Un număr nesemnificativ, care nu trebuie să îngrijoreze, afirmă Raportul. Un număr care nu înseamnă nimic. SPLC s-a angajat, deci, să rectifice imaginea negativă a musulmanilor, denunţînd intelectualii, scriitorii şi jurnaliştii occidentali pe care SPLC îi considera că fiind anti-musulmani şi extremişti. Raportul SPLC identifică nu mai puţin de 15 astfel de „extremişti anti-musulmani”. Cine sînt ei?
Prima e Ann Corcoran din New Jersey, care atenţionează din 2007 asupra pericolului jihadist. Steven Emerson, tot un american, e ridiculizat pentru că atenţionează Europa privind influxul masiv de musulmani. Brigitte Gabriel e denunţată pentru că în opinia ei musulmanii nu pot fi cetăţeni loiali. Frank Gaffney jr e numit paranoid, iar Pamela Geller e incriminată pentru motto-ul ei Stop islamization of America! („Stopaţi islamizarea Americii!”). John Guandolo e criticat pentru afirmaţiile lui că 80% din moscheile Americii se află sub influenţa lui Muslim Brotherhood. David Horowitz – aspru amendat – e un fost marxist care, dîndu-şi seama de erorile secularismului, a devenit un suporter al creştinismului, pe care îl promovează ca stăvilar împotriva secularismului şi jihadismului. Ryan Mauro e şi el american, cunoscut pentru filmele lui în care expune terorismul jihadist. Raportul SPLC îl atacă şi pe el.
Deosebit de virulente sînt atacurile SPLC împotriva intelectualilor musulmani occidentali care se pronunță şi militează împotriva terorismului islamic. Ayaan Harsi Ali e probabil cea mai cunoscută femeie musulmană din Occident care scrie prolific şi conferenţiază masiv împotriva Islamului radical. Născută în Somalia, Harsi Ali a scăpat în Europa, unde s-a stabilit în Olanda şi a fost aleasă după o vreme în Parlamentul Olandei. Urmare a divorţului ei în Olanda, Harsi Ali a ajuns în America, unde a devenit cetăţean american. SPLC o atacă pentru afirmaţiile ei că islamismul este „noul fascism”, care promovează „un cult destructiv şi nihilist al morţii”.
În aceeași categorie e plasat şi Maajid Nawaz, cetăţean britanic născut în Pakistan, dar care locuieşte în Londra. (Despre Nawaz am scris deja: vezi aici.)

From the Womb to the Tomb

  

De ce mass-media din Occident tace şi nu refuză să critice islamismul, în pofida tuturor evidențelor? Din teamă şi laşitate. O explicaţie deosebit de plastică în sensul acesta a fost dată de un imam american pe postul de televiziune american Fox News, în prima săptămînă a anului. Imamul a fost invitat să dezbată, împreună cu un comentator creştin, atacurile lansate de Hollywood împotriva unei cîntărețe creştine americane de culoare, care a declarat recent, într-o biserică din Houston, că homosexualii sînt posedaţi de un duh demonic (detalii aici).
Imamul afirmă că Islamul condamnă sodomia la fel ca şi creştinismul. Întrebat fiind de ce Hollywoodul nu-i atacă și pe musulmanii care fac afirmaţii similare la adresa homosexualilor, imamul a dat o explicaţie care ar trebui să îngrijoreze şi să ne dea tuturor de gîndit. Spre deosebire de creştini, zice el, dacă musulmanii sînt atacaţi, ei nu întorc obrazul, ci răspund cu violenţă (We will go after you from the womb to the tomb, adică „Vă vom vîna din pîntece și pînă la mormînt”).
Aceeași laşitate e dovedită şi de mass-media din Europa occidentală, și de liderii politici occidentali, şi de fosta Administraţie SUA. Iar aceasta se reliefează în slăbiciunea şi lipsa de eficacitate a Administraţiei Obama în combaterea terorismului islamic. După 8 ani de preşedinţie obamiană, pericolul jihadist e mai extins, mai divers şi mai incisiv decît înainte, jihadiștii au cîştigat mai mult teritoriu, au mai mulţi terorişti înrolaţi în acţiunile lor, mai multă muniţie, sînt mai bine organizaţi, mai sofisticaţi şi mai bogaţi. Pot finanţa acţiuni mai variate, mai multe şi mai letale decît în urmă cu 8 ani. Cu atît mai mult e vremea ca Europa şi America să se trezească din somnolență şi să-şi asigure securitatea civilă și religioasă.

II

New York Times şi anti-creștinismul

E incontestabil că New York Times e cel mai prestigios şi influent ziar din lume, cu cel mai mare tiraj şi cea mai largă audienţă. Comentariile editorilor ziarului sînt adeseori luate ca literă de evanghelie de către cititori, influenţînd atît viața politică, cît şi – mai ales – viaţă intelectuală. Ediţiile cotidiene ale ziarului ajung și la 100 de pagini, iar cele din week-end-uri chiar la mai mult. Subiectele sînt diverse, iar ediţia de sfîrşit de săptămînă acoperă subiecte variate (politică, economie, artă, educaţie, cultură, istorie) şi oferă numeroase recenzii de cărţi. Opiniile săptămînale sînt scrise de intelectualii, politicienii, sociologii şi legiuitorii de vîrf ai Americii (dar și din alte ţări occidentale). A scrie pentru New York Times e apogeul meseriei de jurnalist. New York Times scoate la Paris şi o ediţie internaţională, numită International New York Times (cunoscută pînă acum cîțiva ani ca International Herald Tribune).
Cu adevărat impresionat. Dar atunci, care e critica? În marea lor majoritate materialele publicate de New York Times sînt părtinitoare, de la formularea titlurilor și pînă la conţinutul materialelor; adică ce se scrie şi ce nu se scrie, cine scrie şi cui nu i se permite să scrie, ce subiecte se tratează şi ce subiecte nu se tratează. Se scrie dintr-o perspectivă liberală (anti-tradiție, anti-religie, anti-valori) şi, în special, anti-creștină. Ziarul a fost şi încă este vîrful de lance al revoluţiei sexuale din America. E promotorul avortului, ateismului, al anti-creștinismului militant şi, în esenţă, al secularismului. Autorilor atei li se acordă spaţii largi, iar revoluţia sexuală e mereu prezentă în paginile ziarului (şi mai ales ale unei publicaţii de sfîrşit de săptămînă, cunoscute ca New York Times Magazine). Practic, nu există o ediţie de week-end care să nu publice materiale extinse în favoarea perversiunii sexuale, avortului ori ateismului.
Dar ținta primă a ziarului rămîne religia, în principal cea creştină. Iar cînd e vorba de creştinismul american, ținta prioritară a atacurilor sînt catolicii şi neo-protestanții, cele două grupuri creştine care alcătuiesc jumătate din electoratul american şi care în noiembrie i-au dobîndit lui Trump Casa Albă. De zeci de ani New York Times îi portretizează pe neo-protestanți ca pe cei mai diabolici, needucaţi, intoleranţi şi înguşti la minte dintre creştini, atît în America, cît şi în restul lumii. Nu găseşti niciodată un articol pozitiv despre ei, iar titlurile articolelor despre aceste grupări creştine sînt de-a dreptul josnice. Periodic, New York Times anunţă „moartea” neo-protestanților. Anticipînd greșit alegerea lui Hillary Clinton la Casa Albă, anul trecut articolele negative la adresa neo-protestanților (ce alcătuiesc baza demografică a republicanilor americani) au fost mai numeroase ca oricînd. Articole cu titluri de genul The Collapse of White Evangelicals („Colapsul evanghelicilor albi”) au fost nu doar numeroase, ci și scrise adeseori de intelectuali care au abandonat credinţa tradiţională, trecînd de la creştinism la islamism, buddhism etc., ori au devenit atei. Ba mai mult, dacă creştinii americani vor să facă anunţuri publicitare în paginile ziarelor dintr-o perspectivă pro-valori, ei sînt respinşi. Ziarului nu îi scapă nici un scandal care se iveşte din cînd în cînd în bisericile americane, rezervîndu-i mereu prima pagină a ziarului. Cam aşa cum începe să se întîmple şi în România...

Cărţi pro-islamice

În timp ce New York Times face un efort intenţionat şi masiv de subminare a creştinismului în America, în ce-i privește pe musulmani ziarul face exact ce a făcut de zeci de ani cu alte grupuri problematice: le normalizează, le prezintă „faţa umană” şi se erijează ca protector al lor împotriva „majorităţii tiranice” creştine, în special neo-protestante. Un exemplu grăitor este cel din 11 ianuarie a. c., cînd New York Times a publicat, în secţiunea Book Review („Recenzie de carte”), două comentarii foarte simpatetice despre islamism şi credincioșii lui (vezi aici).
Primul articol este o recenzie a cărţii Letters to a Young Muslim („Scrisori către un tînăr musulman”), recent publicată de Omar Saif Ghobash, iar al doilea este o recenzie a cărţii The Atheist Muslim („Ateul musulman”) a lui Ali A. Rizvi. Primul comentariu ne aminteşte că în 1786, în Tratatul de la Tripoli dintre Statele Unite şi Maroc, s-a menţionat că America nu e o ţară fondată pe creştinism şi că prima ţară din lume care a recunoscut independența Americii a fost Marocul musulman. Comentariile vor să le amintească americanilor că la începutul istoriei ţării lor 20% dintre sclavii care au ajuns în America au fost musulmani şi că atunci americanilor nu le-a fost teamă de musulmani. De ce, atunci, întreabă New York Times, să le fie teamă astăzi? Ba mai mult, recentele alegeri din America i-au înfricoşat, se zice, pe musulmanii Americii şi îi îndreptăţeşte să fie îngrijoraţi de presupusele sentimente „anti-musulmane” ale americanilor de rînd. Musulmanii se plîng de incitare la ură şi crime motivate de religia lor. Asta i-a făcut pe peste 300 de lideri musulmani din America să-i adreseze lui Trump o scrisoare în care îşi exprimă îngrijorarea. Panica lui New York Times, exprimată în articol, este că Trump nu ia seama. Ba mai mult, se zvoneşte că Administraţia Trump a scos din Casa Albă toate simbolurile religioase puse acolo de Administraţia Obama, inclusiv covoarele musulmane pentru rugăciune. Singurul simbol religios păstrat a fost crucea creştină.
„De ce ne urăsc ei?”, întreabă autorul comentariului, el însuşi musulman, cu privire la americani. Islamul, zice acesta, e o religie „a compasiunii şi a umilinţei”. Terorismul islamist nu e menţionat defel, dar indirect cititorii sînt informaţi că Islamul este, fundamental vorbind, o religie a păcii. „Extremiştii” musulmani, cum îi numeşte comentariul, sînt a „minoritate mică” (small minority), care nu trebuie să îngrijoreze. O oarecare simpatie subtilă le este acordată acestor „extremişti” de către autor, amintind că 70% dintre musulmani sînt analfabeţi şi că 28% dintre cei 100 de milioane de arabi între 15 şi 29 de ani sînt şomeri. În consecinţă, spune autorul, vina pentru extremismul lor nu e de fapt a lor, ci a lipsei lor de educaţie sau de locuri de muncă! Pentru aceşti tineri Statul Islamic e un refugiu, pentru că acolo primesc locuri de muncă, adică o plată, mîncare şi... ceva de făcut.

Ateismul musulman

Pînă la urmă, „scrisorile către un tînăr musulman” sînt sfaturi de „înţelepciune” musulmană transmisă tinerilor musulmani, iar cartea despre „ateul musulman” e apogeul satisfacţiei celor care publică în New York Times. În sfîrşit, par ei să exclame cu satisfacţie, o carte scrisă de un fost musulman care neagă existenţa lui Allah! Rar dai peste un ateu musulman, dar şi mai rar peste unul care are curajul să-şi publice sentimentele negative faţă de religia părinţilor lui. Dacă creştinii au fost subiecţii criticii autorilor atei începînd cu Spinoza şi pînă astăzi, ateismul musulman, aşternut pe hîrtie, e într-adevar o noutate.
Cartea ateului Ali A. Rizvi e etichetată ca thoughtful, articulate, well documented, logical and made accessible by many personal anecdotes and pop culture references („meditativă, bine închegată, bine documentată, logică şi accesibilă prin descrierea unor experienţe personale ale autorului şi referinţe la cultura socială”). Nu am dat niciodată peste astfel de calificative lăudabile la adresa vreunei cărţi care promovează creştinismul. Rizvi e descris ca un erou, un Prometeu arab care vrea „să mîntuiască lumea de ravagiile gîndirii iraţionale care justifică violența şi distrugerea” (Rizvi clearly wants to save the world from the ravages of irrational thinking that excuses all sorts of violence and destruction). În entuaziasmul lui, autorul îl vede pe Rizvi că pe un stîlp al ateismului de început de secol, care ar putea influenţa decisiv gîndirea tinerilor. Îl pune în aceasi categorie cu apostolii ateismului de început de mileniu, britanicii Dawkins şi Hitchens. (This book is so compelling that Rizvi may well become the Dawkins or Hitchens for the millennial generation).

American Apostoles

Nu doar ziarele americane promovează „faţa umană” şi „înţelepciunea” musulmană. Cărţile care sînt scrise în ultimii ani privind relaţiile istorice dintre creştinii americani şi musulmani îi prezintă pe musulmani ca victime şi pe creştini ca agresori. Un exemplu grăitor este cea a Christinei Leigh Heyrman, American Apostles – When Evangelicals Entered the World of Islam („Apostoli americani – Cînd evanghelicii pătrund în lumea islamică”), publicată în 2015. Recomandăm cartea, cu rezerve, dar numai celor care au răbdarea şi tenacitatea să înveţe din ea nu doar date istorice despre activităţile misionare ale neo-protestantilor americani în Orientul Mijlociu acum 200 de ani, dar să şi poată tolera tonul extrem de sarcastic şi chiar agresiv al autoarei la adresa misionarilor. După doar două capitole, eşti tentat să pui cartea jos, fiind confruntat cu un ton dispreţuitor la adresa acestor creştini care au dorit să-i convertească pe musulmani la creştinism.
Subiectul cărţii e, fără îndoială, interesant. Autoarea a făcut eforturi mari, studiind asiduu în arhivele neo-protestanților americani munca lor misionară în lumea musulmană de acum 200 de ani, în special în Imperiul Otoman. E suprinzător să descoperi imensitatea acestui subiect, autoarea focalizîndu-se doar pe o perioadă scurtă de timp, cam 20 de ani, de la începutul secolului XIX. Motivaţi de răspîndirea evangheliei între musulmani, aceşti misionari au trăit vreme de decenii în diferite părţi ale Imperiului Otoman. Periodic au trimis în America rapoarte minuţioase privind evenimentele istorice şi religioase cărora le-au fost martori, evenimentele cotidiene, relaţiile şi prieteniile pe care şi le-au făcut, obiceiurile şi modul de viață ale băştinaşilor, ca şi aspectele politice şi sociale din Imperiul Otoman de atunci. Rapoartele lor se aflăa astăzi în arhivele bisericeşti.
Pentru români sînt interesante paginile 140 şi 141 ale cărţii, care discută activităţile lui Pliny Fisk, misionar neo-protestant din Boston în Imperiul Otoman. Fisk scrie despre „rebeliunea” Provinciilor Danubiene Moldova şi Valahia împotriva Imperiul Otoman în 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. La vremea evenimentelor din Muntenia, Fisk se afla în Smirna şi menţionează că „rebeliunea” valahilor şi moldovenilor a dat, realmante, curaj şi nădejde grecilor şi creştinilor din Imperiul Otoman că revolta românilor va contribui la prăbuşirea Imperiului Otoman şi că îşi vor redobîndi libertatea.
Etichetele puse de autoare pe misionarii creştini din lumea musulmană de acum 200 de ani sînt cu totul ofensatoare: „aventurieri, idealişti, bigoţi, plini de prejudecăți” etc. (pp. 250-256). Sînt acuzaţi de imperialism cultural şi prozelitism. Iar „imperialislul” lor, zice ea, continuă şi azi. Natural, autoarea trece cu vederea munca caritabilă a acestor „apostoli”, care, pe lîngă propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, au finanţat şi construit clinici, spitale, orfelinate, şcoli şi universităţi. Dar aceste acţiuni sînt şi ele etichetate de autoare ca evidență a „imperialismului” neo-protestanților americani (pp. 255-256). Faptele grăiesc, însă, mai mult că vorbele. Fără misionarii americani ai veacului XIX astăzi nu ar exista, de exemplu, nici American University of Beirut, nici American University in Cairo ori alte universităţi şi colegii fondate de ei în mai multe ţări arabe din Orientul Mijlociu. Contribuţia lor la emanciparea musulmanilor din obscurantism e ignorată ori văzută ca o formă de reprobabil „imperialism” cultural.

Ştire de ultimă oră

Tocmai ne-a parvenit ştirea că în unele sate din Mali islamiştii au dobîndit puterea, au impus legea Sharia şi au interzis botezul copiilor creştini şi căsătoriile creştine. Sîntem îngrijoraţi. Cu doar cîţiva ani în urmă francezii i-au expulzat pe jihadiștii islamişti din Mali, facilitînd reîntoarcerea creştinilor la casele lor. Sîntem curioşi să vedem cum ori dacă New York Times şi presa occidentală vor reacţiona (detalii aici).

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
office@alianta-familiilor.ro