De n-ar fi fost voia lui
Dumnezeu să-l strămute mai devreme decît ne-ar fi plăcut nouă din Biserica
luptătoare în Biserica triumfătoare, părintele Gheorghe Calciu ar fi împlinit,
pe 23 noiembrie 2013, 88 de ani. Acum iată că, tot în această lună noiembrie,
pe 21, s-au făcut 7 ani de cînd a luat calea veşniciei.
O mînă de fii duhovniceşti de
peste ocean, unde părintele a fost exilat timp de 21 de ani şi unde a şi închis
ochii (Washington, 21 noiembrie 2006), s-au ostenit să-i alcătuiască un
emoţionant Acatist, avut în vedere spre tipărire, în acest context comemorativ, în română şi în
engleză, de Sfînta Mănăstire Diaconeşti. Scurta schiţă biografică de
mai jos însoţeşte textul Acatistului şi cheamă la mai dreapta pomenire a jertfelnicului
mărturisitor, într-o lume românească pe care sirenele veacului o ispitesc tot
mai perfid spre abisul uitării, dar care, în lamura ei, ştie bine că nu are
nimic mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decît legiunea rugătoare a sfinţilor şi
martirilor săi strămutaţi la ceruri.
Cu sfinţii să-l odihnească şi
să-l bucure Dumnezeu pe PĂRINTELE GHEORGHE MĂRTURISITORUL, iar pe noi să ne
facă vrednici de a-i fi fost contemporani în tîrziul acestei lumi şi de a
rămîne contemporani cu el în eternitate. (R.
C.)
Evlavia populară merge
înaintea canonizării oficiale...
O VIAŢĂ DE MUCENICIE:
PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU
“Singura
şansă de supravieţuire a creştinismului
răsăritean este aceea a unui război
întru Cuvînt.
Soluţia noastră e aceea a lui
Calciu‑Dumitreasa...”
N. Steinhardt
Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe
23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre
copiii plugarului Dumitru Calciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de
creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi
bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi
religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se
vedea mai ales volumul Viaţa Părintelui
Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la
Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în
glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de
la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.
Clasele primare
le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în
contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei
sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul
Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care
politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi
naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).
Dornic să-i ajute
în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese,
optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de
Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea
legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce,
era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a
încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de
către Securitate.
Ca mulţi tineri
cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar
simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între
1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele
sale de derută şi slăbiciune (“Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”),
devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de
sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la
comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al “experimentului Piteşti”, în cele
din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese
fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă
jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi
apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să
fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a “ţapilor
ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre
adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de
la Kremlin) care instrumentaseră odioasa “reeducare”, folosindu-i ca unelte pe
Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul
ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din
ţară. Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a
deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste
(Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de
domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi
făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale.
Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de
după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi
de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a
mai reuşit după Piteşti o victorie morală
atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un caz Gheorghe
Calciu, se poate afirma că «experimentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit
oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe
Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce
Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.
Pus în libertate
în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial
închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi
să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea
însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul
fiu, Andrei (astăzi lawyer în
Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este “tolerat” de
Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al
Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă
vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din
Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei,
începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia
lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în
Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au
zăvorît-o), faimoasele sale “Cuvinte către tineri”, un şir de predici în care
chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la
rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa
destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin
Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească
despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor incendiare rostite de
părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi
internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio “Europa
Liberă”, au circulat “pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat
destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană
(Johannes Zultner).
După ameninţări,
urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai
fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii “calcişti”), părintele-profesor este
arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat
la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să
execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20
aprilie 1984.
Aşadar, părintele
Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16
sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5
sub Ceauşescu (1979-1984)!
O pată de neşters
pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după
punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca
Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea
Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur,
la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după
1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care
i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).
În 1985, a fost,
practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o
scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acordase deja “cetăţenia de onoare”, dar fără vreun
avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind
cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi
facă din nou un rost.
Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de
exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue
lupta în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea
parohială curentă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un
interesant buletin parohial), a apărat interesele românilor oprimaţi în faţa
multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii
François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost
o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei”
româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul
anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti
de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Unite
şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în
2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare
(mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb
Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California,
1997), a scris constant în presa Exilului (mai ales în Cuvântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii postdecembriste
din ţară (Puncte cardinale, fosta
pagină creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara,
Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor,
pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.
Din 1990, cînd a nimerit pe fondul primei “mineriade”, a
revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iubit‑o
jertfelnic pînă la ultima suflare, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi al
iertării, cu o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în
rîndurile tineretului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la
cererea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!”).
Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume antume ale
sale: Şapte cuvinte către tineri
(Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996), Rugăciune
şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Napoca,
1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii
(Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă
(Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali
convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana,
Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Ed.
Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar
tradus mai multe texte, scriindu-i şi un avizat cuvînt înainte.
Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea
mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota,
cu tîrzie duioşie şi amară introspecţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de
trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile
copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo –
comoara cea mai de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, pînă
la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a
despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închisorilor.
Poate pentru că, fie şi în închisoare, viaţa mea se petrecea pe pămîntul
ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe
care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.
Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest
sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în direcţia
împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil,
dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale
a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, celor porniţi
orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la
această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti,
care cunoaştea ca nimeni altul şi
virtuţile, şi slăbiciunile instituţiei
bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că iertarea (care nu se confundă
nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei
atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară
este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele
noastre nedesăvîrşiri omeneşti.
Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins
însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din
Washington unde abia fusese strămutat, de hatîrul familiei nemîngîiate, de
la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi
apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de
acasă.
Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe
picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese
vechilor camarazi că venise să‑şi ia rămas‑bun, cu un fel de seninătate amară.
Înfrîngîndu‑şi slăbiciunea şi durerile, a trecut încă o dată prin locurile
cele mai dragi inimii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a
lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al
bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al răgazurilor dintre
prigoană şi exil, dar şi Bucureştiul ale cărui oaze de sfinţenie le apărase
cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia
dementă a buldozerelor ceauşiste.
Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani
(parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe
vremuri elevi la Seminar), pe 8 octombrie.
Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar,
prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, cartea lui Ioan
Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe
care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testamentară a
întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scrisese chiar în ajunul
vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu smerită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul
text mărturisitor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe
care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cruciaţi interbelici şi
al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închisorilor”. N‑a mai putut însă să onoreze
lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să
răsune “cîntecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei
luptătoare din tîrziul secolului XX.
La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a
rîndul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost
cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu
Anania, vechiul camarad, care l‑a spovedit şi l‑a cuminecat pentru cea din
urmă oară.
Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini
81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la biserica
Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vremuri cele “Şapte cuvinte
către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P.
F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie
Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta sosit anume de peste ocean, ca
reprezentant al Î. P. S. Nathaniel). Părintele Patriarh a ţinut şi o
memorabilă cuvîntare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovniceşti
ale răposatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi materialist,
precum şi “mucenicia temniţelor comuniste”.
La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngropăciune
pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii
de credincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba
a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ
Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut politic). Părintele Calciu a rămas
deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al
românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de
meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne îndoim
că puternică este întreita lor rugăciune înaintea lui Dumnezeu, pentru
neamul care rămîne să binemerite pe cît a fost iubit.
Răzvan CODRESCU
La mormîntul părintelui Calciu
Mai puteţi citi
pe acest blog:
2 comentarii:
Stimate domnule Codrescu,
am vrea si noi cei nu prea aproape de Sfinta Manastire Diaconesti sa citim acatistul parintelui Calciu. Ati putea sa-l postati sau sa dati macar vreun link ? multumim mult !
Doamne ajuta !
Deocamdată nu pot face acest lucru. Să avem răbdare, căci se va răspîndi.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire