Am apucat pe drumul către Mănăstirea Petru-Vodă pentru că la 16 noiembrie
2013 avea să fie pomenit părintele Gheorghe Calciu, la şapte ani de la trecerea
sa la Domnul.
Mergînd într-acolo, mă gîndeam la cît de desuet şi inutil îi pare omului nostru
de azi faptul de a parcurge 800 de kilometri, în total, pentru a fi prezent la
un parastas. Şi nu mă gîndesc atît la omul cel comod şi suficent sieşi, deştept
sau îngrămădit, cît mai cu seamă la cel răsărit întru postmodernitate, care,
neapărat inteligent şi bine informat, există practicînd credinţa că toate
trebuie destructurate, toate trebuie demitizate, toate tratate cu scepticism.
Şi, înaintînd pe drumul către Petru-Vodă, mă gîndeam că ceea ce lipseşte în
mod dramatic astăzi nu ţine de o necesitate a înaintării cantitative a
creştinătăţii, ci este nevoie de o apologie
a subtilităţii spiritului creştin. Nu e nevoie de apologeţi în sensul de alcătuitori
de precise teorii teologice (astfel de teorii există şi sînt, din păcate,
aproape perfect ignorate), ci de oameni care să afirme de la nivelul autorităţii
- recunoscute chiar de către "liber-cugetători"
- adevărul. E îmbucurător, deci, cînd se petrec "evenimente" cum sînt,
de pildă, declaraţia publică recentă a unui Horia-Roman Patapievici: “Credinţa este ca şuruburile care ţin alcătuirea firii
noastre. Ea e acolo, şi de-aia şi trăim”, ori cărţile unui Andrei
Pleşu, în care mai însemnată decît antologarea îngerimii şi decît modelul de abordare
superioară a parabolelor este afirmarea irefutabilă a
rafinamentului spiritual al predaniei creştine. Însă
"evenimentele" de soiul ăsta sînt rarissime, chiar dacă avem o
credinţă care astăzi nu mai poate fi angoasată de constrîngerile de dinainte de
1989.
Or, viaţa părintelui Gheorghe Calciu a fost o înşiruire
de nenumărate demonstraţii creştine, excelent articulate cultural - de parcă nu
ar fi fost lipsit de bibliotecă pe timpul celor 21 de ani de închisoare -, de fapte, unele de eroism extrem, care "teoretic"
sînt apologetice, hagiologic sînt mărturisitoare, iar istoric sînt incontestabile
şi unice.
Ceea ce prea des se uită sau se ignoră, încă şi
azi, în legătură cu acţiunea publică a părintelui Calciu din 1978 (dar lucrul e
valabil în legătură cu mai multe dintre episoadele vieţii lui) e că şi-a pus
propria persoană într-o stare de pericol major cu unicul scop de a salva. Obiectul salvării a fost, după
context, fie aproapele din temniţă, fie sufletul vreunui tînăr, fie obrazul
Bisericii şi al românului, fie adevărul.
Riscurile la care s-a expus nu au fost legate de pierderea
unui privilegiu, unui carnet de partid sau unui loc de muncă, şi nu a fost vorba
nici măcar de a şti că urmează doar o "simplă" detenţie, mai lungă
sau mai scurtă. Ci ceea ce făcea îl punea literalmente în pericol de moarte. Nu e nici o exagerare şi nici o metaforă. Amintesc
aici numai că, fiind preot-profesor la Seminarul Teologic, a fost condamnat la 10
ani de închisoare pentru că, în biserică, a ţinut şapte predici adresate
tinerilor, iar în închisoare a fost plasat într-o celulă cu doi condamnaţi
pentru omor deosebit de grav, care aveau misiunea de a-l ucide, dar care, în
final, au devoalat misiunea Securităţii.
L-am cunoscut în anii '80 şi trebuie spus că i-a lipsit nota de disperare
şi de inadecvare pe care disidenţii - termenul e prost, dar a ajuns să aibă o
semnificaţie precisă -, foarte puţini şi cu totul admirabili, o aveau de
regulă. Credeam cîndva că aristocratismul care te poartă deasupra situaţiilor
penibile provine exclusiv dintr-un exerciţiu cultural al spiritului, însă contraexemplul
unor erudiţi care au eşuat lamentabil în anii '80 în faţa unor încercări cu
totul minore - şi nu, nu e acceptabilă afirmaţia că "a nu face nimic era
deja o opoziţie" -, precum şi exemplul părintelui Calciu, mi-au arătat că latura
culturală, altminteri neignorabilă, este cu totul insuficientă. Şi am înţeles
că, şi din acest unghi, izbînda spirituală a părintelui Calciu a avut temelia şi
propulsia unui exerciţiu mistic.
Cea mai consistentă împlinire a părintelui Calciu nu e de căutat nici în anecdotica
spectaculară a detenţiei şi nici în extraordinara sa aplicaţie teologică. Pentru că, de
fapt, marea sa împlinire a început cu a fi fost parte a celui mai grav
eveniment al perioadei comuniste, experimentul Piteşti. Însemnătatea
experimentului era aceea de a fi rezuma în condiţii abisale esenţa existenţei
comuniste. Or, Gheorghe Calciu - şi, de la un moment dat, părintele Gheorghe Calciu - a fost cel care a dovedit, în carnea şi
în duhul său, că, în ciuda acestui
experiment, omul nu are vocaţie demonică, ci are vocaţia supra-angelică a
creaţiei hristice şi darul redobîndirii harului. Iar părintele Calciu nu a
învins singur în acea luptă, ci în ceata celor care, vii sau morţi, au murit ori
au înviat împreună cu el.
Contemporan acţiunii părintelui, începute în 1978,
N. Steinhardt scria: “Singura şansă de supravieţuire a creştinismului
răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt. Soluţia noastră e aceea a lui
Calciu-Dumitreasa...". Tocmai pentru că această
soluţie, implicînd mult mai mult decît vorbe, este în continuare "singura
şansă de supravieţuire", lipsa părintelui Gheorghe Calciu este enormă.
Dar recunosc că nouă, celor pe care ne numea
prieteni, şi care înaintam pe drumul către Petru-Vodă, ne lipsea mai întîi cădura învăluitoare, umorul viu
şi limpezimea certitudinii afective a prietenului nostru. Pentru că ceea ce ne purta la parastas, într-un loc atît de îndepărtat, nu a
fost nimic legat de moarte, nici de admiraţia pentru "performanţă" şi,
drept să spun, nici de evlavia pe care deja mulţi, cu îndreptăţire, o au pentru
părintele Gheorghe. Pe noi ne duceau nuanţele lanului de grîu...
Am tras peste noapte la maicile Mănăstirii Diaconeşti, care îl mîngîiaseră oarecînd
pe părintele Calciu cu cîntarea lor şi pe care, cu limbă de moarte, le rugase: Să veniţi cîteodată la mormîntul
meu să-mi cîntaţi din pricesnele Aiudului. Cred că acolo noi am epuizat fiinţa
umană prin spulberarea contradicţiilor de care cîntaţi şi sînt convins că n-am
rîde azi, de n-am fi plîns aseară…
Locul nu este apropiat de Petru-Vodă, dar era şi este pe drumul nostru obişnuit.
Sîmbătă, foarte de dimineaţă, ne-am continuat drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă.
Ziua a fost înnegurată, însă fără să plouă. A fost mai puţină lume decît în
anii trecuţi, dar au fost destui cît să fie biserica plină ochi.
Mormîntul părintelui Calciu era împodobit cu flori care cromatic evocau România,
iar descriptiv - mîntuirea întru Hristos.
În jurul mormîntului au fost o parte dintre călugării mănăstirii - sînt
convins că toţi ar fi vrut să fie prezenţi, însă mulţi erau prinşi în binecuvîntate
ascultări -, maici de la Mănăstirea Paltin, venite de la cîteva sute de metri
mai din vale, şi în jur de o sută de mireni.
Preoteasa Adriana Calciu, în vîrstă de aproape 90 ani, actualmente îngrijită
pentru acutele neputinţe ale bătrîneţii în Mănăstirea Paltin, a fost şi ea la
mormînt. Văzînd-o, mi-am amintit de marea dragoste pe care şi-o purtau şi am fost
încredinţat că este în continuare persoana aflată cel mai aproape de părintele
Calciu.
Au fost la parastas şi cîţiva foşti camarazi de închisoare, număraţi pe
degete, dintre care unii sînt acum monahi chiar la Mănăstirea Petru-Vodă.
Spre deosebire de ceilalţi ani, la mormînt nimeni nu a mai ţinut vreo
cuvîntare. Iar la Sfînta Liturghie săvîrşită înainte de parastas, în loc să
predice vreunul dintre preoţi, monahul Teodot a citit un fragment dintr-un
dialog al părintelui Calciu cu monahul Moise Iorgovan, publicat într-un volum
biografic.
Am găsit eu însumi că era mai potrivit aşa.
După ce preoţii au plecat din cimitir, Danion Vasile, fără a fi cerut
binecuvîntare, a încercat să ţină o cuvîntare. Nu am auzit exact ce spunea, însă
am rămas cu impresia că era oarecum defazat faţă de rînduiala locului. La
cîteva minute, stareţul Hariton, revenit special pentru asta, l-a oprit,
explicînd că a luat această hotărîre în considerarea uneia dintre ultimele
vreri ale părintelui Calciu. Părintele Hariton a avut în minte următorul
fragment din scrisoarea testamentară adresată părintelui Justin Pârvu (şi
întregii obşti de la Petru-Vodă):
Ştiu că înmormîntarea
mea va fi înconjurată de o anumită vîlvă, pe care n-o merit în moarte, precum
n-am meritat-o nici în viaţă.
Oamenii vor
vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă şi mă va
arăta aşa cum am fost, ca un păcătos şi nevrednic.
Dacă la înmormîntarea mea va veni vreun episcop sau alt ierarh şi va
dori să vorbească, să vorbească, căci Dumnezeu a dat arhiereului duhul învăţării,
şi dacă el va tăcea, cine va vorbi pentru noi în faţa lui Dumnezeu?…
Dacă însă nu
va veni nici un ierarh, nimeni să nu vorbească, pentru că mai de folos este rugăciunea
de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decît toate laudele pe
care o minte omenească le poate constitui în fraze frumoase, dar care valorează
mai puţin decît un simplu Dumnezeu să-l ierte.
Danion Vasile s-a supus, iar stareţul Hariton a
poftit pe toată lumea la masă, astfel că absolut nimeni nu a plecat de la Petru-Vodă
lipsit. Peste vreo jumătate de oră am avut mulţumirea să-i văd pe stareţul
Hariton şi pe Danion discutînd amical lîngă trapeză.
Am plecat de la Petru-Vodă împreună cu Marcel Petrişor, prietenul iubit al
lui "Ghiţă", pe care, pînă acum şapte ani, numai Securitatea şi
oceanul reuşiseră să-i separe. La întoarcere Marcel a fost tăcut, pentru că suportă
despărţirile din ce în ce mai greu.
După ce am ajuns în Bucureşti, am primit vestea că trupul părintelui Gheorghe
a fost dezgropat, că are aspectul moaştelor de sfinţi, că este frumos mirositor
şi că a fost pus în chilia părintelui Justin Pârvu!
În aceeaşi scrisoare testamentară
menţionată anterior, părintele Gheorghe Calciu a scris:
Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară
care poate greşi, care poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase
Părinte Stareţ, să găsiţi o cale prin care să împiedicaţi asemenea lucruri: fie
că veţi lăsa la mănăstire un document, fie că veţi pune acest document în
sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica
putrezirea trupului meu şi atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare decît
cea dintîi.
Dacă peste ani, din anumite
nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre
uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de
desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit,
că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău.
Să fie legaţi preoţii care
m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o
altă groapă, spre a fi uitat pentru totdeauna.
Totuşi părintele Justin Pârvu, care a trecut la Domnul înainte de
parastasul de şapte ani al părintelui Calciu, rînduise demult ca la acest soroc
părintele Gheorghe să fie dezgropat. Ştiam de un an acest lucru, dar nu mi-am
îngăduit să dau eu sau să aflu din altă parte o justificare pentru hotărîrea părintelui
Justin. Există perspective duhovniceşti pe care e imposibil să le sondezi în
lipsa exerciţiului unui organ special (de care, în mod evident, eu nu dispun).
În acest moment nu cunosc amănuntele desfacerii mormîntului părintelui
Gheorghe şi cred că ele nu importă. Este ceva făcut, care nu mai poate fi desfăcut.
Esenţial este că scrisoarea testamentară poate fi luată ca fiind echivalentul
atitudinii oricărui cuvios aflat pe marginea morţii şi care spune cu convingere
că el este cel mai mare păcătos care a trăit vreodată.
Şi mai este esenţial ca nici o comoară, în cazul în care este veritabilă, să
nu fie prost întrebuinţată, risipită ori, mai rău, prefăcută în scandal, adică
în pricină de poticnire.
Pentru că avea dreptate părintele Calciu zicînd că pietatea populară poate
rătăci în duhul greşelii, iar greşeala de-a dreapta tot greşeală este...
Lucian D. POPESCU
(Ilustraţia fotografică
aparţine autorului relatării.)
Mai puteţi citi pe acest
blog:
6 comentarii:
Pentru rigoarea informatiei va rugam sa corectati data parastasului de la inceputtul articolului: 16 noiembrie, in loc de 16 octombrie.
Da, o mică scăpare, din grabă...
Am îndreptat şi vă mulţumesc pentru prompta semnalare.
Deci, parintele a fost deshumat inainte sau dupa parastas?
M. B.
@ M. B.
Se pare că înainte, parastasul ţinîndu-se la un mormînt gol. Prevalîndu-se de intenţia exprimată de părintele Iustin (Dumnezeu să-l odihnească), evlavia sau curiozitatea n-a mai avut răbdare...
Pe diferite alte căi, mi-au parvenit fel de fel de amănunte, dar nu vreau să colportez lucruri neverificate.
În orice caz, se poate spune că pe părintele situaţiile insolite l-au urmărit în viaţă şi îl urmăresc şi după. Iar "gura de moarte" şi-a răcit-o degeaba, căci mandatarii posterităţii "ştiu ei mai bine" ce şi cum...
Întrebarea care se ridică, în context, este cea pe care am mai formulat-o pe acest blog: Mai avem Biserică, mai avem ierarhie, sau trăim, "în teritoriu", o ortodoxie "scăpată de sub control"?
Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele Gheorghe! Mare minune si bucurie ca l-am intilnit de doua ori la Montreal in 2004-2005! Si iarasi mare mi-a fost bucuria ca m-a indragit si pe mine ca pe multi altii din preajma lui. Pina la urmatoarea intilnire, il pastram in rugaciuni.
Sa traiesti, Lucian! Bine ai mai scris!
T
Vesnica lui pomenire!
(Vom mai avea vreodata noi romanii asemenea marturisitori?)
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire