Părintele Stăniloae pictat la Mănăstirea Diaconeşti
Anul acesta, după ce pe 4 octombrie [1]
s-au împlinit 20 de ani de la plecarea sa la Domnul, pe 16 noiembrie se
împlinesc şi 110 ani de la naşterea patriarhului teologiei româneşti, părintele
Dumitru Stăniloae (1903-1993). Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa
operă teologică pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar şi ca traducător), părintele
Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă esenţială şi să ne arate, cu
smerită măreţie, adevărata măsură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne
înnobilează şi ne obligă deopotrivă, în acest tîrziu al istoriei. Am încercat
pe scurt, cu acest prilej aniversar, să-i schiţez portretul şi să pun în
evidenţă locul ocupat de marele teolog în spiritualitatea şi cultura creştină –
românească şi europeană – a secolului 20. (R.
C.)
După
un secol al XIX-lea în mare măsură dezbisericit, gestionat de o
intelectualitate şi de o clasă politică educate în spiritul laicizant al
culturii occidentale (mai ales franceze sau germane) şi de o Biserică mai
degrabă timorată în faţa modernităţii, renaşterea ortodoxă românească din prima
jumătate a secolului XX (în speţă, din perioada interbelică), deopotrivă
teologică (cazul Dumitru Stăniloae, cu reorganizarea învăţămîntului teologic
universitar), duhovnicească (cazul Arsenie Boca, cu primenirea vieţii monahale)
şi culturală (cazul Nichifor Crainic, cu consistentul curent literar al "gândirismului"),
ne apare astăzi aproape ca un miracol, răspunzînd – pe limba noastră şi cu
specificitatea noastră creatoare – diverselor spiritualisme europene ale epocii
(neotomismul, guénonismul, expresionismul, existenţialismul creştin etc.),
printre care s-a conturat treptat şi neopatristica răsăriteană (mai ales în
Grecia şi în exilul rusesc), la care teologia românească, prin forţele ei
tinere, nu va întîrzia să-şi aducă şi ea contribuţia.
La
începutul secolului XX aveam o teologie sterilă, "obosită",
împotmolită în scolasticismul de tip occidental, înstrăinată de cultura curentă
şi de viaţa cetăţii, fără nume ilustre şi fără respiraţie largă. Este
interesant – şi simptomatic – că cel ce a reuşit să dea impulsul decisiv
resurecţiei creştin-ortodoxe româneşti de după Primul Război Mondial, deschizind
calea pe care avea s-o consolideze părintele Stăniloae, a fost un intelectual
laic (ce-i drept, cu solidă formaţie teologică): Nichifor Crainic (1889-1972).
Rolul revistei Gândirea, începînd din
1926 (cînd a preluat-o Crainic, aducînd-o la Bucureşti) şi pînă în 1944 (cînd
s-a văzut nevoită să-şi întrerupă apariţia), a fost major şi decisiv: în jurul ei
s-au adunat noile forţe creatoare ale sensibilităţii creştine, iar Dumitru
Stăniloae însuşi avea să se numere printre colaboratorii ei constanţi. Marele
teolog era perfect conştient de acest traseu şi de contribuţia crucială a
mentorului gândirist: “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca
modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al
specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a
lumii intelectuale. [...] Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea
tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie,
primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor
apusene”, săvîrşind astfel “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în
duhul ortodox” (Gândirea, an XIX, nr.
4, aprilie 1940).
Aceasta
a fost linia de înviere spirituală pe care a mers dintru început şi părintele
Stăniloae: redescoperirea şi valorificarea în actualitate a autenticei tradiţii
ortodoxe, bizantine şi post-bizantine, de la Sfinţii Părinţi răsăriteni (din
care a început să se traducă masiv şi sistematic: Dumitru Fecioru, Teodor
Bodogae, Ioan G. Coman, Dumitru Stăniloae însuşi etc.), trecînd prin marea
lămurire isihastă (în care un loc aparte i-a revenit palamismului, despre care
părintele Stăniloae a scris prima carte esenţială: Viaţa şi învăţătura Sf.
Grigorie Palama, cu trei tratate traduse, Sibiu, 1938, revenind şi în Filocalia, vol. 7,
Bucureşti, 1977, pp. 205-525, cu texte şi comentarii fundamentale) şi ajungînd pînă
la marile sinteze ale renaşterii filocalice (pe urmele lui Nicodim Aghioritul
şi Paisie Velicikovski, părintele Stăniloae a alcătuit şi adnotat, începînd din
1946 şi continuînd, practic, pînă la moarte, marele corpus filocalic românesc,
totalizînd 12 volume, ultimul apărut în 1991).
Rămîne
meritul incontestabil al ierarhilor vremii, şi mai ales al vrednicului de
pomenire Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, că au intuit "stofa"
tînărului absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, trimiţîndu-l, cu
promptitudine şi generozitate, la studii de specializare în străinătate
(Athena, München, Berlin) şi creîndu-i cel mai propice cadru de manifestare,
îndeosebi la Sibiu, unde ajunge repede profesor şi apoi rector (1936-1946) al
Academiei Teologice Andreiane, ocupîndu-se în paralel şi de Telegraful Român,
care şi-a trăit sub el vremurile de glorie (în paranteză fie spus, părintele a
fost de departe, pînă imediat după război, cel mai prolific şi mai consistent
publicist ortodox român al tuturor timpurilor [2]).
După
traducerea Dogmaticii lui Hristos
Andrutsos şi monografia închinată Sfîntului Grigorie Palama, marile lui cărţi
de tinereţe apar una după alta, reprezentînd tot atîtea evenimente creatoare de
efervescenţă în teologia şi cultura vremii: Ortodoxie şi românism,
Sibiu, 1939; Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie,
Sibiu, 1942; Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943.
Fapt
este că, la nici 40 de ani, părintele Dumitru Stăniloae era deja marea instanţă
a teologiei româneşti contemporane, iar din această perspectivă – onorantă, dar
şi plină de răspunderi – trebuie privită şi punerea la punct a lui Lucian Blaga (care
a determinat, printr-o ulcerată reacţie de orgoliu, ruperea poetului-filosof de
gruparea “ortodoxistă” tutelată de Nichifor Crainic), căruia îi critică
sistemul de gîndire heterodox (axat pe mitul filosofic al Marelui Anonim şi creator,
prin voga lui, de rătăciri dogmatice grave în ordinea ortodoxă şi de mari
confuzii de principiu, cum ar fi cea dintre religie şi cultură) nu doar cu
argumente strict teologice, ci şi cu argumente pur filosofice (părintele era
bine pus la punct cu limbajul filosofic în general şi cu filosofia occidentală
a vremii, mai ales germană şi franceză), concluzia fiind tranşantă: "D-l
Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i cuvinte
de mîngîiere" (ed. 1942 – p. 37). Dumitru Stăniloae a fost un apologet
desăvîrşit al Ortodoxiei, nepregetînd să se implice în marile polemici de idei
ale epocii şi reuşind mereu să impună limpezimea adevărului revelat (cu alte
prilejuri, în răsunătoare articole de presă, i-a amendat punctual şi pe alţi
iluştri "formatori de opinie", de la C. Rădulescu-Motru pînă la Nae Ionescu însuşi [3]).
Din
păcate, în plină maturitate creatoare, instaurarea comunismului a pus serioase
frîne scrisului şi activităţii generale a părintelui (nu fără contribuţia unor
colegi de breaslă geloşi şi lipsiţi de scrupule), fiind dislocat, marginalizat,
acuzat abuziv de "reacţionarism" şi, în cele din urmă, chiar vîrît în
închisoare (pentru, chipurile, “activitate împotriva ordinii sociale”!), trecînd,
între 1958 şi 1963, prin temniţele
comuniste de la Uranus, Malmaison, Jilava şi Aiud [4]. În 1958, cînd
apărea la Bucureşti, în două volume, lucrarea colectivă Teologia dogmatică
şi simbolică. Manual pentru Institutele Teologice (cu difuzare, desigur,
doar în mediul strict bisericesc), numele părintelui Stăniloae n-a fost trecut
printre autori, deoarece fusese arestat chiar cu puţin înainte de apariţia
lucrării.
"Marea
dezamăgire a vieţii mele a fost cînd s-a instaurat comunismul în ţară.
Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuseseră întîi de extremă dreaptă, au
trecut de partea comuniştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful
român, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit, s-a dus la
Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărîrii, dar nu a reuşit.
S-a întors plîngînd la Sibiu. Instaurarea comunismului a fost o mare
dezamăgire, cea mai mare durere...", îi mărturisea părintele, în poate
ultimul său interviu de amploare, teologului şi etnologului Costion Nicolescu,
la 30 august 1993.
Părintele
a ştiut însă, cu credinţă şi tărie sufletească, pe de o parte, cu rîvnă şi
probitate intelectuală, pe de alta, după eliberarea din temniţă şi pînă la destinderea
de mai tîrziu, să răscumpere "teroarea istoriei" (M. Eliade) prin
asceză intelectuală şi travaliu creator, ducînd mai departe corpusul filocalic,
traducînd asiduu din teologia şi poezia sacră a Sfinţilor Părinţi (Sf. Atanasie
cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de
Nazianz, Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărturisitorul,
Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama etc.) şi redactîndu-şi, în
sihăstria de birou sau de bibliotecă, marile sinteze teologice, neegalate pînă
astăzi, prin care a rupt cercul vicios al abordărilor scolastice, aducînd
numeroase contribuţii originale (cum ar fi celebra dezvoltare teologică despre
"raţiunile plasticizate", consideraţiile despre dimensiunea cosmică
şi organică a Ortodoxiei, elementele de teologie a naţionalului şi atîtea
altele), nu fără o vastă bibliografie la zi (în mai toate limbile de mare
circulaţie): Teologia dogmatică ortodoxă (Bucureşti, 1978, în trei volume) şi Teologia morală ortodoxă.
3. Spiritualitatea ortodoxă (Bucureşti, 1981, reeditată după 1989 cu titlul
său original – Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe –, care nu
fusese acceptat de cenzură pe vremea comunismului). Nu-i de mirare că Dogmatica sa a fost tradusă relativ
repede în mai multe limbi europene (începînd cu ediţia germană – Orthodoxe
Dogmatik – din 1985-1993) şi că este singurul teolog român cunoscut,
recunoscut şi citat curent în bibliografiile de specialitate, atît în Răsărit,
cît şi în Apus.
Biserica
şi cultura românească îi rămîn în continuare datoare, căci, cu toate
reparaţiile tîrzii care i-au bucurat amurgul (membru titular al Academiei Române,
Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti etc.), au făcut pentru
el mult mai puţin decît a făcut el pentru ele (o ediţie integrală a operelor
sale n-a fost realizată încă [5], nimeni
nu s-a impus ca mare monograf al părintelui Stăniloae, iar cele mai importante
lucrări despre el aparţin deocamdată unor străini, ortodocşi sau neortodocşi,
cea mai bună fiind, poate, cea a benedictinului Maciej Bielawski, intitulată Părintele
Dumitru Stăniloae. O viziune filocalică despre lume, Sibiu, 1998 – în
limba engleză, în care cartea apăruse în Polonia cu un an înainte: The
Philokalical Vision of the World in the Theology of Dumitru Stăniloae) [6]. Noi ne lăudăm curent cu el, îl
cităm cu voluptate (adesea stîlcindu-i numele: Stăniloaie – cum, din păcate, figurează şi pe crucea de la Cernica!
[7]), sîntem gata chiar să-l
supralicităm provincial ("cel mai mare teolog al tuturor
timpurilor"!), dar rodim prea puţin în duhul lui şi sîntem încă departe de
a-i valorifica pe deplin modelul şi moştenirea.
Rectitudine
morală şi intelectuală, bună cunoaştere a limbilor clasice şi moderne, erudiţie
teologică şi culturală, dar al scrisului şi vrednicie lucrătoare – iată numai cîteva
dintre însuşirile exemplare pe care părintele Dumitru Stăniloae le-a avut cu
prisosinţă şi pe care teologii noştri de astăzi tind, cu aceeaşi prisosinţă, să
nu le mai aibă! Dar poate că rugăciunile din cer ale părintelui Dumitru vor
face ca Dumnezeu, nevrednici fiind noi, să ajute nevredniciei noastre, iar
Ortodoxia românească să nască mîine (sau măcar poimîine) un al doilea
Stăniloae, pentru marile înfruntări care vor veni şi pentru buna noastră
înfăţişare de obşte la Judecata de Apoi.
Răzvan CODRESCU
[1] În Dicţionarul teologilor români
al părintelui profesor academician Mircea Păcurariu (ediţia a doua, revăzută şi
întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002), ca şi în Enciclopedia Ortodoxiei româneşti
(Editura Institulului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010),
figurează data de 5 octombrie, dar familia ţine să precizeze că adevărata dată
a decesului este 4 octombrie.
[2] A se vedea, în Colecția «Opere complete»,
aflată în lucru la Editura Basilica a Patriarhiei Române: vol. 1 -
Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român
(1930-1936), ediție, studiu introductiv și note de Ion-Dragoș
Vlădescu, București, 2013, 912 pagini; vol.
2 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român
(1937-1941), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, București,
2013, 884 pagini; vol. 3 -
Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român
(1942-1993), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, București,
2013, 834 pagini. În zilele următoare, voi posta şi pe acest blog un text -
semnat de d-l Costion Nicolescu - privitor la publicistica de tinereţe a
părintelui Stăniloae, mai ales din paginile Telegrafului
Român.
[3] Profesorul Nae Ionescu (1890-1940), figură legendară a epocii, avea o
bună cultură teologică şi certă sensibilitate ortodoxă, dar nu era teolog de
formaţie şi promova mai degrabă o filosofie creştină ortodoxizantă, cu destule
libertăţi de gîndire originală sau imprecizii dogmatice. Părintele Stăniloae a
polemizat cu el mai ales pe tema fundamentării metafizice a naţionalului.
Etichetarea postcomunistă a lui Nae Ionescu ca teolog (diac. Ioan I. Ică jr, Dora
Mezdrea, Dan Ciachir etc.), determinată de numeroasele sale articole şi cursuri
pe teme religioase (cf. mai ales Nae
Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii
religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003 - ed. Dora Mezdrea), este destul de
riscată şi Nae Ionescu însuşi ar fi refuzat-o.
[4] Ar fi interesant de alcătuit un volum cu titlul Părintele Dumitru Stăniloae în memorialistica închisorilor, pentru
că sînt referinţe numeroase ale unor foşti deţinuţi politici cu care părintele
a venit mai mult sau mai puţin în contact (mai ales la Aiud). Una dintre cele
mai cunoscute este cea a d-lui Ilie Tudor (azi nonagenar, tatăl rapsodului
Tudor Gheorghe), pe care voi găsi prilejul să o reproduc pe acest blog.
[5] E consolator de ştiut, totuşi, că, după 20 de ani, măcar se lucrează asiduu
la ea... (Trebuie făcută aici precizarea - fie şi
numai în paranteză - că o mare şi adevărată ediţie integrală nu înseamnă doar însumarea
unor reeditări mai mult sau mai puţin disparate, fie ele şi sub aceeaşi firmă, ci
o concepţie editorială unitară de la primul pînă la ultimul volum, cu prefeţe/postfeţe,
note, comentarii, referinţe, bibliografii la zi, îmbunătăţiri tacite sau
critice ale textului, iar, dacă este cazul, cu trimiteri şi variante.)
[6] Tot la Editura Deisis din Sibiu a apărut, în româneşte, şi o altă
contribuţie străină de interes: Jürgen Henkel, Îndumnezeire și etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae
(2003). Evidenţiind astfel de contribuţii străine, nu vreau să spun că nu există
şi unele notabile contribuţii româneşti, fie în cîteva volume colective (Persoană și comuniune. Prinos de cinstire
Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90
de ani, Sibiu, 1993 - ed. diac. Ioan I. Ică jr; Dumitru Stăniloae
sau paradoxul teologiei, Bucureşti, 2003 - eds. Teodor Baconsky şi Bogdan
Tătaru-Cazaban; Părintele Dumitru
Stăniloae, teolog al profunzimilor, Cluj-Napoca, 2012 - ed. pr. Cătălin Pălimaru
etc.), fie în volume de autor apărute în ţară sau în străinătate (Sandu Frunză,
Lucian Turcescu, Emil Bartoş, pr. Ioan C. Teşu, Costion Nicolescu, pr. Vasile
Cristescu, Gheorghe G. Holbea, Ştefan Lucian Toma, pr. Radu Bordeianu ş. a.),
dar ele rămîn încă departe de ceea ce ar fi meritat o personalitate de talia părintelui
Stăniloae (şi mai ales fără vocaţia marilor sinteze). Nu contează numai cantitatea de lucrări, ci şi calitatea
lor (dacă nu bifăm valori, ci doar titluri, atunci poate că stăm binişor...).
Totuşi, dincolo de toate acestea, trebuie menţionat un excelent instrument de
lucru (pe care regret că eu însumi l-am ignorat pînă de curînd), care-i va fi
de mare folos viitorului monograf autentic: volumul de aproape o mie de pagini
al d-nei Virginia Popa, Părintele Dumitru Stăniloae.
Bio-bibliografie, Editura Trinitas, Iași, 2004, reeditat anul acesta, cu
revizuiri şi adaosuri la zi. În fine, nu pot fi trecute cu vederea nici
contribuţiile d-nei Lidia Stăniloae înseşi, fiica părintelui (stabilită în
Germania), reputată fiziciană, distinsă poetă şi autoare de însemnări
memorialistice («Lumina faptei din lumina
cuvîntului». Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae - Humanitas, 2000,
reed. 2010; Memoriile unui fugar -
Humanitas, 2009), dar şi monitoare atentă a posterităţii tatălui său.
[7] Părintele - din prima tinereţe şi pînă la
moarte - şi-a semnat toate cărţile Stăniloae
(a se vedea, pe fotografia de mai sus, şi semnătura sa olografă) şi ca atare
este înregistrat peste tot (şi în Enciclopedia
Ortodoxiei româneşti, şi în Dicţionarul
teologilor români, şi în toate sursele oficiale, fie ele laice sau bisericeşti). Or, cînd un nume de asemenea
prestanţă s-a impus astfel, nu-l mai poţi reimpune tu sub o altă formă conştiinţei
publice, oricine ai fi - familie chiar - şi orice raţiuni ai invoca!
Mai puteţi citi pe acest blog:
3 comentarii:
Mă tem că ,,nu mai rodim întru duhul părintelui”, aşa cum amar, dar exact constataţi, pentru că, de cele mai multe ori, ne-am (ne)vrednicit doar să-l cităm sec ori doctoral pe părinte, şi nu ne-am mai (în)vrednicit să-l citim conştient, asumat, întru pârgă spirituală. Deşi încă ,,mai nasc şi pe la noi oameni”, cum ar fi spus cronicarul, erudiţia şi forţa credinţei părintelui Stăniloae rămân unice – înălţimi greu de atins într-o lume superficială, a jumătăţilor de măsură. Ne rămâne multora dintre noi doar preţuirea harului său, ca formă sublimă a începutului de înţelegere, datorată şi ea porţilor spre cerul de sus şi dinlăuntrul nostru, deschise larg de părinte. Câţi ne vom mai încumeta să intrăm însă ?...
Eu va contrazic partial si cred ca in ultimii ani s-a facut mult pentru Parintele Staniloae, cu efort, cu bunavointa, dar lumea teologica romaneasca nu are oameni pe masura inaintasilor. S-a facut atat cat s-a putut sa se faca in conditiile care sunt si cu oamenii pe care ii avem.
Dar nu este cam la fel situatia in toate domeniile, nu numai in domeniul teologiei?
A secat vana de tot? Sau e numai un moment istoric rau, dupa comunism? Cine poate spune, decat Dumnezeu?
Nu mai avem fotbalisti, daramite carturari!
Nu vreau să vorbesc despre fotbal, dar în aria intelectuală sînt convins că avem mai mult decît ştim sau ni se pare. Problema actuală a lumii româneşti, dincolo de "sărăciile" de tot felul, e că nu-i capabilă să-şi pună în evidenţă valorile, să le mobilizeze şi să le facă să-şi dea măsura. Adevăratele valori umane nu sînt stimulate şi preţuite - nici de Stat, nici de Biserică, nici de o societate prost nărăvită. Adeseori nu sînt nici măcar identificate, ci ni le identifică şi ni le folosesc alţii!
E un mediu opac şi chiar ostil culturii, care marginalizează şi/sau plafonează vîrfurile. Într-un asemenea mediu, mai nimic autentic nu înflorteşte şi nu rodeşte. Dacă ai aripi, ţi se taie. Dacă ai sevă, te usuci. Dacă te dedici culturii, mori de foame şi eşti luat în zeflemea de licheaua şmecheră şi prosperă.
Am ajuns din nou în starea constată şi definită acum vreun veac şi jumătate de "ungureanul" Codru-Drăguşanu: "În Ţara Românească meritul n-are preţ şi numai porc de cîinele înaintează"...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire