ANUL STĂNILOAE: TOAMNA PATRIARHULUI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părintele Stăniloae pictat la Mănăstirea Diaconeşti

Anul acesta, după ce pe 4 octombrie [1] s-au împlinit 20 de ani de la plecarea sa la Domnul, pe 16 noiembrie se împlinesc şi 110 ani de la naşterea patriarhului teologiei româneşti, părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993). Prin pilda unei vieţi exemplare şi prin uriaşa operă teologică pe care ne-a lăsat-o (ca autor, dar şi ca traducător), părin­tele Stăniloae continuă să fie printre noi o prezenţă e­sen­ţială şi să ne arate, cu sme­rită măreţie, adevărata mă­sură a vredniciei ortodoxe româneşti, care ne înnobilează şi ne o­bli­gă deopotrivă, în acest tîrziu al istoriei. Am încercat pe scurt, cu acest prilej aniversar, să-i schiţez portretul şi să pun în evidenţă locul ocupat de marele teolog în spiritualitatea şi cultura creştină – românească şi europeană – a secolului 20. (R. C.)

După un secol al XIX-lea în mare măsură dezbisericit, gestionat de o intelectualitate şi de o clasă politică educate în spiritul laicizant al culturii occidentale (mai ales franceze sau germane) şi de o Biserică mai degrabă timorată în faţa modernităţii, renaşterea ortodoxă românească din prima jumătate a secolului XX (în speţă, din perioada interbelică), deopotrivă teologică (cazul Dumitru Stăniloae, cu reorganizarea învăţămîntului teologic universitar), duhovnicească (cazul Arsenie Boca, cu primenirea vieţii monahale) şi culturală (cazul Nichifor Crainic, cu consistentul curent literar al "gândirismului"), ne apare astăzi aproape ca un miracol, răspunzînd – pe limba noastră şi cu specificitatea noastră creatoare – diverselor spiritualisme europene ale epocii (neotomismul, guénonismul, expresionismul, existenţialismul creştin etc.), printre care s-a conturat treptat şi neopatristica răsăriteană (mai ales în Grecia şi în exilul rusesc), la care teologia românească, prin forţele ei tinere, nu va întîrzia să-şi aducă şi ea contribuţia.

La începutul secolului XX aveam o teologie sterilă, "obosită", împotmolită în scolasticismul de tip occidental, înstrăinată de cultura curentă şi de viaţa cetăţii, fără nume ilustre şi fără respiraţie largă. Este interesant – şi simptomatic – că cel ce a reuşit să dea impulsul decisiv resurecţiei creştin-ortodoxe româneşti de după Primul Război Mondial, deschizind calea pe care avea s-o consolideze părintele Stăniloae, a fost un intelectual laic (ce-i drept, cu solidă formaţie teologică): Nichifor Crainic (1889-1972). Rolul revistei Gândirea, începînd din 1926 (cînd a preluat-o Crainic, aducînd-o la Bucureşti) şi pînă în 1944 (cînd s-a văzut nevoită să-şi întrerupă apariţia), a fost major şi decisiv: în jurul ei s-au adunat noile forţe creatoare ale sensibilităţii creştine, iar Dumitru Stăniloae însuşi avea să se numere printre colaboratorii ei constanţi. Marele teolog era perfect conştient de acest traseu şi de contribuţia crucială a mentorului gândirist: “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. [...] Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind astfel “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox” (Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940).

Aceasta a fost linia de înviere spirituală pe care a mers dintru început şi părintele Stăniloae: redescoperirea şi valorificarea în actualitate a autenticei tradiţii ortodoxe, bizantine şi post-bizantine, de la Sfinţii Părinţi răsăriteni (din care a început să se traducă masiv şi sistematic: Dumitru Fecioru, Teodor Bodogae, Ioan G. Coman, Dumitru Stăniloae însuşi etc.), trecînd prin marea lămurire isihastă (în care un loc aparte i-a revenit palamismului, despre care părintele Stăniloae a scris prima carte esenţială: Viaţa şi învăţătura Sf. Gri­­gorie Pa­la­ma, cu trei tratate traduse, Sibiu, 1938, revenind şi în Filocalia, vol. 7, Bucureşti, 1977, pp. 205-525, cu texte şi comentarii fundamentale) şi ajungînd pînă la marile sinteze ale renaşterii filocalice (pe urmele lui Nicodim Aghioritul şi Paisie Velicikovski, părintele Stăniloae a alcătuit şi adnotat, începînd din 1946 şi continuînd, practic, pînă la moarte, marele corpus filocalic românesc, totalizînd 12 volume, ultimul apărut în 1991).

Rămîne meritul incontestabil al ierarhilor vremii, şi mai ales al vrednicului de pomenire Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, că au intuit "stofa" tînărului absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, trimiţîndu-l, cu promptitudine şi generozitate, la studii de specializare în străinătate (Athena, München, Berlin) şi creîndu-i cel mai propice cadru de manifestare, îndeosebi la Sibiu, unde ajunge repede profesor şi apoi rector (1936-1946) al Aca­demiei Teologice Andreiane, ocupîndu-se în paralel şi de Telegraful Român, care şi-a trăit sub el vremurile de glorie (în paranteză fie spus, părintele a fost de departe, pînă imediat după război, cel mai prolific şi mai consistent publicist ortodox român al tuturor timpurilor [2]).

După traducerea Dogmaticii lui Hristos Andrutsos şi monografia închinată Sfîntului Grigorie Palama, marile lui cărţi de tinereţe apar una după alta, reprezentînd tot atîtea evenimente creatoare de efervescenţă în teologia şi cultura vremii: Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939; Poziţia d-lui Lucian Bla­ga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942; Iisus Hristos sau Resta­u­ra­­rea omului, Sibiu, 1943.

Fapt este că, la nici 40 de ani, părintele Dumitru Stăniloae era deja marea instanţă a teologiei româneşti contemporane, iar din această perspectivă – onorantă, dar şi plină de răspunderi – trebuie privită şi punerea la punct a lui Lucian Blaga (care a determinat, printr-o ulcerată reacţie de orgoliu, ruperea poetului-filosof de grupa­rea “ortodoxistă” tutelată de Nichifor Crainic), căruia îi critică sistemul de gîndire heterodox (axat pe mitul filosofic al Marelui Anonim şi creator, prin voga lui, de rătăciri dogmatice grave în ordinea ortodoxă şi de mari confuzii de principiu, cum ar fi cea dintre religie şi cultură) nu doar cu argumente strict teologice, ci şi cu argumente pur filosofice (părintele era bine pus la punct cu limbajul filosofic în general şi cu filosofia occidentală a vremii, mai ales germană şi franceză), concluzia fiind tranşantă: "D-l Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i cuvinte de mîngîiere" (ed. 1942 – p. 37). Dumitru Stăniloae a fost un apologet desăvîrşit al Ortodoxiei, nepregetînd să se implice în marile polemici de idei ale epocii şi reuşind mereu să impună limpezimea adevărului revelat (cu alte prilejuri, în răsunătoare articole de presă, i-a amendat punctual şi pe alţi iluştri "formatori de opinie", de la C. Rădulescu-Motru pînă la Nae Ionescu însuşi [3]).

Din păcate, în plină maturitate creatoare, instaurarea comunismului a pus serioase frîne scrisului şi activităţii generale a părintelui (nu fără contribuţia unor colegi de breaslă geloşi şi lipsiţi de scrupule), fiind dislocat, marginalizat, acuzat abuziv de "reacţionarism" şi, în cele din urmă, chiar vîrît în închisoare (pentru, chipurile, “activitate împo­tri­va ordinii sociale”!), trecînd, între 1958 şi 1963, prin tem­niţele co­mu­­niste de la Uranus, Malmaison, Jilava şi Aiud [4]. În 1958, cînd apărea la Bucureşti, în două volume, lucrarea colectivă Teologia dogmatică şi simbolică. Manual pentru Insti­tu­tele Teologice (cu difuzare, desigur, doar în mediul strict bisericesc), numele părintelui Stăniloae n-a fost trecut printre autori, deoarece fusese arestat chiar cu puţin înainte de apariţia lucrării.

"Marea dezamăgire a vieţii mele a fost cînd s-a instaurat comu­nis­mul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuse­seră întîi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful român, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit, s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărîrii, dar nu a reuşit. S-a întors plîngînd la Sibiu. Instaurarea comu­nis­mului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere...", îi mărturisea părintele, în poate ultimul său interviu de amploare, teologului şi etnologului Costion Nicolescu, la 30 august 1993.

Părintele a ştiut însă, cu credinţă şi tărie sufletească, pe de o parte, cu rîvnă şi probitate intelectuală, pe de alta, după eliberarea din temniţă şi pînă la destinderea de mai tîrziu, să răscumpere "teroarea istoriei" (M. Eliade) prin asceză intelectuală şi travaliu creator, ducînd mai departe corpusul filocalic, traducînd asiduu din teologia şi poezia sacră a Sfinţilor Părinţi (Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Gri­go­rie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Măr­turisitorul, Sf. Si­meon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama etc.) şi redactîndu-şi, în sihăstria de birou sau de bibliotecă, marile sinteze teologice, neegalate pînă astăzi, prin care a rupt cercul vicios al abordărilor scolastice, aducînd numeroase contribuţii originale (cum ar fi celebra dezvoltare teologică despre "raţiunile plasticizate", consideraţiile despre dimensiunea cosmică şi organică a Ortodoxiei, elementele de teologie a naţionalului şi atîtea altele), nu fără o vastă bibliografie la zi (în mai toate limbile de mare circulaţie): Teologia dogmatică orto­doxă (Bucureşti, 1978, în trei volume) şi Teologia morală ortodoxă. 3. Spi­ritualitatea ortodoxă (Bucureşti, 1981, reeditată după 1989 cu titlul său original – Asce­ti­ca şi mistica Bisericii Ortodoxe –, care nu fusese acceptat de cenzură pe vremea comunismului). Nu-i de mirare că Dogmatica sa a fost tradusă relativ repede în mai multe limbi europene (înce­pînd cu ediţia germană – Orthodoxe Dogmatik – din 1985-1993) şi că este singurul teolog român cunoscut, recunoscut şi citat curent în bibliografiile de specialitate, atît în Răsărit, cît şi în Apus.

Biserica şi cultura românească îi rămîn în continuare datoare, căci, cu toate reparaţiile tîrzii care i-au bucurat amurgul (membru titular al Academiei Române, Doc­tor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti etc.), au făcut pentru el mult mai puţin decît a făcut el pentru ele (o ediţie integrală a operelor sale n-a fost realizată încă [5], nimeni nu s-a impus ca mare monograf al părintelui Stăniloae, iar cele mai importante lucrări despre el aparţin deocamdată unor străini, ortodocşi sau neortodocşi, cea mai bună fiind, poate, cea a benedictinului Maciej Bie­lawski, intitulată Pă­rintele Dumitru Stăniloae. O viziune filocalică despre lu­me, Sibiu, 1998 – în limba engleză, în care cartea apăruse în Polonia cu un an înainte: The Philokalical Vision of the World in the Theology of Dumitru Stăniloae) [6]. Noi ne lăudăm curent cu el, îl cităm cu voluptate (adesea stîlcindu-i numele: Stăniloaie – cum, din păcate, figurează şi pe crucea de la Cernica! [7]), sîntem gata chiar să-l supralicităm provincial ("cel mai mare teolog al tuturor timpurilor"!), dar rodim prea puţin în duhul lui şi sîntem încă departe de a-i valorifica pe deplin modelul şi moştenirea.

Rectitudine morală şi intelectuală, bună cunoaştere a limbilor clasice şi moderne, erudiţie teologică şi culturală, dar al scrisului şi vrednicie lucrătoare – iată numai cîteva dintre însuşirile exemplare pe care părintele Dumitru Stăniloae le-a avut cu prisosinţă şi pe care teologii noştri de astăzi tind, cu aceeaşi prisosinţă, să nu le mai aibă! Dar poate că rugăciunile din cer ale părintelui Dumitru vor face ca Dumnezeu, nevrednici fiind noi, să ajute nevredniciei noastre, iar Ortodoxia românească să nască mîine (sau măcar poimîine) un al doilea Stăniloae, pentru marile înfruntări care vor veni şi pentru buna noastră înfăţişare de obşte la Judecata de Apoi.

Răzvan CODRESCU

[1] În Dicţionarul teologilor români al părintelui profesor academician Mircea Păcurariu (ediţia a doua, revăzută şi întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002), ca şi în Enciclopedia Ortodoxiei româneşti (Editura Institulului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010), figurează data de 5 octombrie, dar familia ţine să precizeze că adevărata dată a decesului este 4 octombrie.

[2] A se vedea, în Colecția «Opere complete», aflată în lucru la Editura Basilica a Patriarhiei Române: vol. 1 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1936), ediție, studiu introductiv și note de Ion-Dragoș Vlădescu, București, 2013, 912 pagini; vol. 2 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, București, 2013, 884 pagini; vol. 3 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, București, 2013, 834 pagini. În zilele următoare, voi posta şi pe acest blog un text - semnat de d-l Costion Nicolescu - privitor la publicistica de tinereţe a părintelui Stăniloae, mai ales din paginile Telegrafului Român.

[3] Profesorul Nae Ionescu (1890-1940), figură legendară a epocii, avea o bună cultură teologică şi certă sensibilitate ortodoxă, dar nu era teolog de formaţie şi promova mai degrabă o filosofie creştină ortodoxizantă, cu destule libertăţi de gîndire originală sau imprecizii dogmatice. Părintele Stăniloae a polemizat cu el mai ales pe tema fundamentării metafizice a naţionalului. Etichetarea postcomunistă a lui Nae Ionescu ca teolog (diac. Ioan I. Ică jr, Dora Mezdrea, Dan Ciachir etc.), determinată de numeroasele sale articole şi cursuri pe teme religioase (cf. mai ales Nae Ionescu, Teologia. Integrala pu­blicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003 - ed. Dora Mezdrea), este destul de riscată şi Nae Ionescu însuşi ar fi refuzat-o.  

[4] Ar fi interesant de alcătuit un volum cu titlul Părintele Dumitru Stăniloae în memorialistica închisorilor, pentru că sînt referinţe numeroase ale unor foşti deţinuţi politici cu care părintele a venit mai mult sau mai puţin în contact (mai ales la Aiud). Una dintre cele mai cunoscute este cea a d-lui Ilie Tudor (azi nonagenar, tatăl rapsodului Tudor Gheorghe), pe care voi găsi prilejul să o reproduc pe acest blog.

[5] E consolator de ştiut, totuşi, că, după 20 de ani, măcar se lucrează asiduu la ea... (Trebuie făcută aici precizarea - fie şi numai în paranteză - că o mare şi adevărată ediţie integrală nu înseamnă doar însumarea unor reeditări mai mult sau mai puţin disparate, fie ele şi sub aceeaşi firmă, ci o concepţie editorială unitară de la primul pînă la ultimul volum, cu prefeţe/postfeţe, note, comentarii, referinţe, bibliografii la zi, îmbunătăţiri tacite sau critice ale textului, iar, dacă este cazul, cu trimiteri şi variante.)

[6] Tot la Editura Deisis din Sibiu a apărut, în româneşte, şi o altă contribuţie străină de interes: Jürgen Henkel, Îndumnezeire și etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae (2003). Evidenţiind astfel de contribuţii străine, nu vreau să spun că nu există şi unele notabile contribuţii româneşti, fie în cîteva volume colective (Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Sibiu, 1993 - ed. diac. Ioan I. Ică jr; Dumitru Stăniloae sau paradoxul teologiei, Bucureşti, 2003 - eds. Teodor Baconsky şi Bogdan Tătaru-Cazaban; Părintele Dumitru Stăniloae, teolog al profunzimilor, Cluj-Napoca, 2012 - ed. pr. Cătălin Pălimaru etc.), fie în volume de autor apărute în ţară sau în străinătate (Sandu Frunză, Lucian Turcescu, Emil Bartoş, pr. Ioan C. Teşu, Costion Nicolescu, pr. Vasile Cristescu, Gheorghe G. Holbea, Ştefan Lucian Toma, pr. Radu Bordeianu ş. a.), dar ele rămîn încă departe de ceea ce ar fi meritat o personalitate de talia părintelui Stăniloae (şi mai ales fără vocaţia marilor sinteze). Nu contează numai cantitatea de lucrări, ci şi calitatea lor (dacă nu bifăm valori, ci doar titluri, atunci poate că stăm binişor...). Totuşi, dincolo de toate acestea, trebuie menţionat un excelent instrument de lucru (pe care regret că eu însumi l-am ignorat pînă de curînd), care-i va fi de mare folos viitorului monograf autentic: volumul de aproape o mie de pagini al d-nei Virginia Popa, Părintele Dumitru Stăniloae. Bio-bibliografie, Editura Trinitas, Iași, 2004, reeditat anul acesta, cu revizuiri şi adaosuri la zi. În fine, nu pot fi trecute cu vederea nici contribuţiile d-nei Lidia Stăniloae înseşi, fiica părintelui (stabilită în Germania), reputată fiziciană, distinsă poetă şi autoare de însemnări memorialistice («Lumina faptei din lumina cuvîntului». Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae - Humanitas, 2000, reed. 2010; Memoriile unui fugar - Humanitas, 2009), dar şi monitoare atentă a posterităţii tatălui său.

[7] Părintele - din prima tinereţe şi pînă la moarte - şi-a semnat toate cărţile Stăniloae (a se vedea, pe fotografia de mai sus, şi semnătura sa olografă) şi ca atare este înregistrat peste tot (şi în Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, şi în Dicţionarul teologilor români, şi în toate sursele oficiale, fie ele laice sau bisericeşti). Or, cînd un nume de asemenea prestanţă s-a impus astfel, nu-l mai poţi reimpune tu sub o altă formă conştiinţei publice, oricine ai fi - familie chiar - şi orice raţiuni ai invoca!

Mai puteţi citi pe acest blog:

Părintele Stăniloae: 15 ani de la moarte (02.10.2008)

Casa Părintelui Stăniloae (18.11.2008)

Lucian Blaga şi creştinismul (02.05.2009)

O datorie împlinită către Părintele Stăniloae (06.09.2009)