Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Părintele Galeriu – de la a cărui trecere la cele veşnice
s-au comemorat în vară (10 august) 10 ani –
ar fi împlinit luna aceasta, pe 21, vîrsta de 95 de ani
2003
Părintele Galeriu
TAINA
FRATELUI
Tindem astăzi tot mai evident spre
cunoaşterea şi înţelegerea unitară a omului şi a antroposferei sale. Ştiinţa,
filosofia, arta se deschid mereu mai profund dialogului cu tradiţia
religioasă, care, prin revelaţie, se dezvăluie drept experienţă totdeodată originară şi finală. Această experienţă integratoare a vocaţiei noastre umane
tinde să refacă în adînc gîndirea originară, tradiţională, în lumina căreia
omul şi natura au fost una, avîndu-şi unitatea în Dumnezeu – fundamentul
unic a tot ce fiinţează. În El simţim şi recunoaştem obîrşia exprimată
deopotrivă ca sens, înţelepciune, mărturie, preamărire: “Cît s-au mărit lucrurile
Tale, Doamne; toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25).
Einstein evoca acea stare de spirit
capabilă să contemple creaţia cu ochii Psalmistului, dar şi ai lui Kepler –
adică nu doar cu ochii raţiunii autonome, ci cu ochii raţiunii luminate de
har. Sîntem perpetuu chemaţi la o asemenea contemplare mîntuitoare. În perspectiva
ei divino-umană, omul depăşeşte infinit omul (Pascal), căci slavă a lui Dumnezeu
este omul viu (Sfîntul Irineu); în el se îngemănează tainic transcendentul şi
imanentul, netrupescul şi trupescul, lumina adevărului şi iubirea
cuminecătoare, în înţelesul ei cel mai înalt: acela de ieşire din sine către
Dumnezeu, către frate, către natură, ca Hristos să fie totul în toate şi în
toţi. Aici este adevărata “ecologie” mistică, nu numai a naturii, ci şi a
omului în demnitatea lui originară, de lucrător şi păzitor al grădinii
Edenului (Facerea 2, 15), de “păstor”
al creaţiei, după expresia lui Heidegger.
De-a lungul istoriei, în condiţia
succesivă căderii, calitatea de “păstor” s-a transformat nu o dată, prin
păcat, în luptă de cucerire, în ruinare şi în vrăjmăşie. Recunoşterea definiţiei
de a fi creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu
El a fost deseori părăsită, uitată, deşi în adînc ea rămîne de nedistrus în
esenţiala ei vocaţie (“Doamne, ai pus în inimă veşnicia”). Dureroasa pierdere a
luminii divine atrage după sine o perversiune ontologică a creaţiei. Fără strălucirea
energiilor divine, natura şi omul, cosmosul şi microcosmosul, în virtutea
solidarităţii lor ontologice, îşi pierd laolaltă rostul şi vocaţia. Părăsindu-L
pe Dumnezeu, omul s-a părăsit pe sine. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine decît în
Dumnezeu. În Hristos s-a realizat unitatea pe veci între necreat şi creat.
Păcatul este cel care a produs în om sfîşierea, moartea, descompunerea, ruptura
între mine şi Dumnezeu, dar şi între mine şi mine; între mine şi fratele meu,
între mine şi natură.
În fărădelegea lui asumată, omul modern a încercat să
pună o “lege”: evoluţia. Dar evoluţia nu poate fi constatată decît retrospectiv;
i se atribuie astfel un fundament, o “fecunditate originară” (Bernard Sesboué, Croire: invitation à la foi catholique pour les femmes et les hommes
du XXI siècle, Paris, 1999, p. 33). Dar dincolo de acest fundament ipotetic, la întrebarea:
“Are evoluţia vreo finalitate?”,
nu se poate răspunde, pe calea ştiinţei, decît că este oarbă (Ian Tattersal).
Omul dezdumnezeit, luînd pe cont propriu cunoaşterea, decizia binelui şi a
răului în locul lui Dumnezeu, a Cărui moarte ajunge să o proclame patetic şi
orgolios, ca nefericitul Nietzsche, îşi proclamă, de fapt, sinuciderea
existenţială (“Tu, rău, fii dar binele meu!” – John Milton, Paradisul pierdut).
Există tot mai
multe voci, chiar în rîndurile savanţilor contemporani, ce recunosc cu
onestitate că perfectibilitatea instituită în noi înşine este o iluzie (Ian
Tattersal). La capătul atîtor aventuri luciferice, omul zilelor noastre se
îndreaptă cu mai multă smerenie spre împlinirea cuvîntului apostolic: că
Dumnezeu “voieşte ca toţi oamenii… la
cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei
2, 4). Ne aflăm pe hotar. Ştiinţa şi-a declarat şi ea adeziunea la credinţă,
aşa cum credinţa este adeziunea la revelaţie.
Omul şi-a aplicat şi el ştiinţa ca o adeziune la credinţă: Şcoala de la Viena,
bunăoară, consideră că prin ştiinţa deschisă spre spiritualitate vom răspunde
tuturor problemelor umane.
În mărturia că
lumea aceasta nu-şi are sensul în ea însăşi, pentru că sensul este în Dumnezeu
(Ch. Yannaras), se dezvăluie taina legăturii mistice între creat şi necreat.
Creaţia nu poate fi explicată decît prin Creator, permanent în legătură cu
Creatorul. Iisus este sensul – Logos-ul
– lumii. Fără conştiinţa obîrşiei şi fără conştiinţa scopului nu putem trăi
ca oameni. Problema sensului este propriu-zis problema capitală, atît a
fiecărei persoane umane, cît şi a umanităţii în ansamblul ei. Cea mai puternică
necesitate a omului a fost dintotdeauna foamea
(după cum o mărturiseşte şi ştiinţa de azi), dar nu foamea fiziologică, ci foamea de sens. Păcatul, chiar dacă a afectat
profund ordinea originară, nu a reuşit să anuleze în om tezaurul părintesc moştenit,
nici credinţa în posibilitatea binelui, nici iubirea, nici scînteierea din adînc
a luminii divine. Deşi prăbuşită în deşertăciune, în vîrtejul patimilor „neroditoare”,
în acel vid spiritual “ucigător ca neantul” (Victor Franckl), în lunga succesiune
istorică a “civilizaţiilor morţii” (Paul Valéry), umanitatea a păstrat
totuşi “nostalgia paradisului”, a unui sens plenar şi integrator al
existenţei.
Unde poate fi sensul? Unde e sensul oricărei opere,
dacă nu în autorul ei? Nu conduce
oare de la sine mărturia întregii Firi la Autorul cel mai presus de Fire, la
Cel mai adînc decît orice adîncime, la Cel Care pe toate de la nefiinţă la
fiinţă le-a adus, la realitatea şi distincţia fundamentală între necreat şi
creat?
Omul este chemat să redevină cu adevărat “păstor al
creaţiei” (Heidegger), iar nu să se raporteze la ea ca “prădător şi pradă” (Olivier Clément), gustînd-o în mod păcătos, adică perpetuînd păcatul originar.
Revelează cuvîntul biblic: “Poţi să guşti din toţi pomii grădinii…” (Facerea 2, 16). Să guşti euharistic. Aşa ne-a fost oferită
creaţia: să o gustăm euharistic. Toată tradiţia teologică ortodoxă arată că
adevărata Teologie, adevărata Ştiinţă, este euharistică. Să guşti din lume
lumina şi iubirea divină, să-L guşti pe Dumnezeu Însuşi, întru tainică
împărtăşire. Nu să zici, prădînd lumea, că o cucereşti. Cuvîntul biblic “să guşti viaţa Mea” era cuvîntul
vechi testamentar ce profeţea cuvîntul nou testamentar al jertfei euharistice (Matei 26, 26-28).
Prin mărturia adevărului
revelat – “Toate prin Dumnezeu-Cuvîntul s-au făcut” şi “Întru Dînsul era viaţa,
şi viaţa era lumina oamenilor” – înţelegem că făptura întreagă este răsădită în
har de Tatăl prin Cuvîntul Său creator şi în comuniunea Duhului Sfînt de viaţă
făcător. Temeiul creaţiei este astfel veşnicul har dumnezeiesc, nezidit şi
ziditor, tainic şi revelat totodată în raţiunea şi frumuseţea oricărei
făpturi. Iar ţărîna din care l-a modelat pe om, împărtăşind-o prin suflul divin
cu “chipul” Său, o face templu al Duhului Sfînt, strălucind cu darurile
înţelepciunii, cunoştinţei, credinţei, ca şi de cele ale căinţei, lacrimilor,
purtării Crucii...
Sfîntul Maxim
Mărturisitorul contemplă harul ca pe “o putere înnăscută, vestind limpede pe
Dumnezeu, Care există în toate” [1].
Harul este totdeodată şi distinct, avîndu-şi sursa în veşnicia lui Dumnezeu,
dar şi unit cu natura creată din nimic, oferindu-i acesteia existenţă, sens,
sfinţire. Pentru Tradiţia Răsăriteană, nu e de conceput natura fără har. Prin
însuşi actul creaţiei, realitatea concretă a lumii reprezintă o sinteză între
har şi natură, o unire sacră prin care făptura e susţinută şi călăuzită
proniator în suişul ei din desăvîrşire în desăvîrşire, “în mişcarea spre starea
în care «Dumnezeu va fi totul în toate» (I
Corinteni 15, 28)” [2].
În această prezenţă şi
revelare vie a lui Dumnezeu în creaţie, prin har, stă fiinţa Tainei, a
Sacramentului; şi înţelegem cum, pe de o parte, creaţia întreagă ni se
dezvăluie ca o Taină, prin comuniunea ei cu Logos-ul
în Duhul Sfînt, avînd o vocaţie, o menire sacramentală, iar, pe de altă parte,
cum numai Taina dă valoare autentică creaţiei, o iluminează, o sfinţeşte; cum,
spre pildă, elemente ale Creaţiei devin Euharistie, “Cină dumnezeiască”, “pîine
a vieţii de veci”. În Taină se dezvăluie, se cunoaşte şi se simte cum se uneşte
necreatul cu creatul, “cele ce se văd, care sînt trecătoare, cu cele ce nu se
văd, care sînt veşnice” (II Corinteni
4, 18), cele trecătoare fiind liber chemate la iluminare şi înveşnicire prin
har. Dar în acest caracter universal de Taină al creaţiei divine, omul – conceput
în Sfatul Preasfintei Treimi ca operă “după chipul” Său divin – are o
investitură şi o menire sacramentală proprie.
Părintele Stăniloae
observă că “Părinţii Răsăriteni operează o distincţie, dar nu o separaţie
funcţională, între natură şi har. Lumea concretă e pentru ei întotdeauna o totalitate
constituită din natură şi har” [3].
Aici se află premisa şi fiinţa Tainei. Doar Taina dezleagă şi luminează
existenţa noastră în adevărul şi plenitudinea ei, doar Taina dă valoarea
autentică, reală a Creaţiei. Pentru că numai în Taină se uneşte văzutul cu nevăzutul,
creatul cu necreatul, vremelnicul cu veşnicul.
Cît de semnificativ e
faptul că în rînduiala ortodoxă a Tainei Sfîntului Botez începem astfel:
preotul suflă de trei ori, în chipul crucii, pe faţa celui chemat la naşterea din nou de sus, însemnîndu-l de
trei ori (pe frunte, pe gură şi pe piept) şi zicînd la fiecare închinare: “Mîinile
Tale m-au făcut şi m-au zidit...” (Molitfelnic).
Chiar în această primă parte liturgică, Biserica pune din capul locului în
lumină legătura adîncă a Tainei Botezului – rod şi răsad nou al Întrupării
Fiului lui Dumnezeu – cu actul dumnezeiesc creator iniţial în Adam. Lucrul cel
dintîi al suflului întreit pe faţa neofitului semnifică şi actualizează
insuflarea originară pe faţa protopărintelui după trup (Facerea 2, 7), pe care Fiul întrupat al lui Dumnezeu o înnoieşte în
ziua Învierii, suflînd şi rostind Apostolilor: “Luaţi Duh Sfînt!”. Dumnezeu
suflă din nou asupra oamenilor, pentru că suflarea dintîi fusese întunecată
prin opţiunea liberă pentru păcat, după cum învaţă Sf. Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale [4]. Şi atunci, şi acum, în zidirea cea din nou, e aceeaşi
suflare a harului nemuritor al vieţii Sfintei Treimi, suflul fiind însoţit
direct de invocarea: “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”, adică “mîinile”
Tatălui: Fiul şi Duhul Sfînt, precum ne-a tîlcuit Sfîntul Irineu. Subliniem: e
operă a comuniunii. Şi, se înţelege,
e operă personală.
În Botez ne facem
părtaşi ca nişte mlădiţe vii răsădite de Tatăl, prin Duhul Sfînt, în trupul lui
Hristos. Aici ne şi rugăm, în rînduiala Tainei: “Îl umple, Tată, pe el [pe
neofit] de puterea Sfîntului Duh, spre unirea cu Hristos” (Molitfelnic) – îl umple de Duhul unirii, al comuniunii cu Hristos. Ca orice operă divină, şi Botezul, şi toate
celelalte sînt Taine ale comuniunii,
atît pe verticala cît şi pe orizontala existenţei; în chipul Crucii, care prin
linia verticală uneşte Cerul cu pămîntul, iar prin cea orizontală îmbrăţişează
lumea – semenii.
Adam a fost creat ca o
natură personală, părtaş prin har
Dumnezeirii celei Una, Care ne împărtăşeşte “energiile personalizate treimic”:
“Nu se poate vorbi de unitatea divină, de energiile lui Dumnezeu, fără a le
atribui imediat Ipostasurilor sau Persoanelor Treimii, adică fără a Le personaliza
treimic, căci Persoanele Divine califică Fiinţa Divină, viaţa Sa, pe care
Ele ne-o dezvăluie şi ne-o comunică în simplitate şi bogăţie” [5]. Şi precum natura divină nu poate
fi concepută decît în ipostas, la fel şi Adam a fost creat cu o natură
personală, după chipul lui Dumnezeu, Care ni S-a descoperit personal/ipostatic.
În acest sens,
referindu-se la crearea omului, Sfîntul Vasile cel Mare se întreabă şi tîlcuieşte:
“Cui a zis Dumnezeu – adică Tatăl – să facem om după chipul şi asemănarea Noastră?
Cui altuia dacă nu Aceluia Care este strălucirea slavei Sale, Chipul fiinţei
Sale (Evrei 1, 3), pecetea propriului
Său Ipostas, Chipul Dumnezeului Celui nevăzut (Coloseni 1, 15)” [6]. Tîlc
revelator. Deci, dintru început Adam a fost zidit după Chipul Persoanei Fiului
din veci al Părintelui ceresc, Fiu Care, la plinirea vremii, S-a întrupat şi
S-a arătat nouă în Iisus Hristos – Domnul. De altfel, Sfîntul Vasile urma Sfîntului
Atanasie cel Mare, pentru care “Fiul Preasfînt al Tatălui, fiind Chipul
Tatălui, a venit pe tărîmul nostru pentru a înnoi omul făcut după asemănarea Sa
şi a-l regăsi, atunci cînd era pierdut, luînd asupra Sa păcatele lui, precum o
spune El Însuşi în Evanghelie: «Am venit ca să găsesc şi să mîntuiesc ceea ce
era pierdut»”. În acelaşi duh, Barnaba, bărbatul apostolic, afirmă: “Iisus
Hristos, Care a îndurat patimile pentru sufletul nostru, e Domn al întregii
lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la întemeierea lumii: «Să facem pe om după chipul
şi asemănarea noastră»” [7].
Astfel, dintru început,
făptura umană este reflex, oglindire a Preasfintei Treimi. Cultul divin
ortodox evocă făpturile, psalmodiind: “Oglinzi ale frumuseţii Tale, Treime”.
Dacă toate făpturile, fiecare pe treapta ei, participă într-un anume fel la
lucrarea creatoare a Sfintei Treimi, cu atît mai mult omul poartă în el taina
Treimii, în proiectul său originar de a fi “după chip”, proiect pe care Sfîntul
Apostol Pavel îl numeşte “planul [proqesin] cel din veci”, revelat în Hristos Iisus (Efeseni 3, 11) în plenitudinea asemănării. Acest proiect şi statut
originar înseamnă conştiinţa, interioritatea pură, intuiţia adîncă a adevărului
uman în şi prin care ne închinăm lui Dumnezeu în Treime. Subliniem încă o
dată: în conştiinţa paternităţii divine supreme, a filiaţiei şi fraternităţii
umane, care înseamnă totdeodată adevărata închinare către Dumnezeu, deplina
răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a Creaţiei. Păcatul a însemnat o “fractură”
în circulaţia harului, provocînd o slăbire a conştiinţei chipului divin, a
comuniunii în ambele sensuri: a filiaţiei divine şi a fraternităţii umane.
Moartea în trup va fi proba tragică a istoriei. Totuşi, adîncul alcătuit din
harul necreat şi din natura creată e de nedistrus, pentru că “sînul” e divin.
“Dumnezeu a pus în vistierii adîncurile” (Psalmul
32, 7), iar “darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Or, darul cel mai de
preţ al omului, memoria lui ontologică, constă tocmai în ceea ce am numit filiaţia divină şi fraternitatea umană.
S-a zis, însă, că a
privi în adînc înseamnă a privi la obîrşie, la origine. De aceea vom apela la
Sfînta Scriptură însăşi. Cartea neamului după trup al Domnului, genealogia pe
care ne-o comunică Sf. Evanghelist Luca, parcurgînd înapoi şirul generaţiilor,
de la întruparea şi naşterea Domnului Iisus Hristos spre obîrşia neamului
omenesc, îi evocă pe strămoşi: “Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, Matusalem,
Enoh, ... apoi Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam”, iar aici – făcînd un salt
mai presus de firea creată – revelează: “Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 36-38). Deci, rădăcina lui Adam
şi a întregului neam omenesc, după genealogia biblică, este în Fiul lui
Dumnezeu. Astfel, în ultima adîncime, omul, chiar din Adam, poartă pecetea
chipului divin, pecete personală a Fiului din veci al lui Dumnezeu. Deodată ni
se dezvăluie legătura între Iisus Hristos şi Adam, a Cărui rădăcină este Fiul
cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel Unul Născut “între mai mulţi fraţi”, “mai întîi
născut decît toată făptura” (Coloseni
1,15). În acest sens, s-a şi văzut în Fiul Etern şi “Chipul etern”, precum şi
“Cuvîntul etern” al Tatălui, iar prin El participarea omului, a întregii
umanităţi, la această vocaţie de “Fiu”, de “Cuvînt”, de “Chip etern” al omului [8]. Iar de aici, şi de Frate Etern.
De aceea, cum observă adînc
Părintele Stăniloae, “chiar prin creaţie, Dumnezeu a făcut pe om ca pe un chip
al Fiului Său, ca Fiul Său să Se poată face şi Om. Dumnezeu-Tatăl ne iubeşte în
Fiul Său pe toţi, pentru că Fiul S-a făcut fratele nostru. Dumnezeu-Fiul ne
arată astfel şi El dragostea Sa de Frate suprem. E o noua formă a dragostei lui
Dumnezeu faţă de noi. În dragostea Lui de Frate, Fiul face să se reverse
dragostea Tatălui pentru noi, şi dragostea Lui faţă de Tatăl, în noi. Tatăl
primeşte în noi alţi fii iubitori şi iubiţi, pentru că Fiul Său S-a făcut
Fratele iubitor al nostru” [9].
Ontologic, întreaga
umanitate îşi are originea harică în Chipul şi Fiul lui Dumnezeu. Şi o are
înţeleasă tocmai în acest mod personal de a fi, după Chipul Fiului Părintelui
ceresc, deci după Chipul Treimii, adică în comuniune. Persoana e comuniune – şi
în Dumnezeu, şi în umanitate. Astfel, observă Părintele Stăniloae: “Fiecare om
e ca un fel de chip al Fiului şi Cuvîntului lui Dumnezeu, sau o persoană «după
Chipul» Tatălui, Care este Fiul şi Cuvîntul său, Raţiunea şi Înţelepciunea
supremă, avînd în Sine şi bucuria Duhului” [10].
Fundamental, nu putem
concepe existenţa, adevărul ei în Dumnezeu, în umanitate, în toată creaţia,
cum s-a mai observat, decît în această “structură funcţională”, ca fiind şi manifestîndu-se deopotrivă “şi în distincţie, şi în unitate” (Vl.
Lossky), “şi în alteritate, şi în comuniune” (J. D. Zizioulas). “Esenţa
persoanei” – observă adînc Zizioulas – “rezidă precis în aceea că ea este o
revelaţie a adevărului fiinţei, nu ca substanţă sau natură, ci ca mod de
existenţă”. Iar acest mod de existenţă
ni se revelează prin faptul că în ea, în taina ei, a persoanei, “alteritatea şi
comuniunea nu sînt contradictorii, ci coincid una cu cealaltă. Adevărul
comuniunii nu duce la disoluţia diversităţii fiinţelor în vastul ocean al
fiinţei, ci la afirmarea alterităţii lor în şi prin iubire” [11]. Iar această structură a
conştiinţei de sine a Persoanei în comuniune de iubire a fost împărtăşită
originar şi omului, a fost insuflată lui Adam. De aceea, aşa cum s-a evocat,
atunci cînd, în ritualul Tainei Botezului, preotul suflă întreit, în chipul
crucii, asupra catehumenului, el actualizează insuflarea originară a actului
divin creator al Preasfintei Treimi: insuflare pe care Iisus Hristos o
înnoieşte în ziua Învierii, suflînd şi zicînd Apostolilor: “Luaţi Duh Sfînt;
cărora veţi ierta păcatele, iertate le vor fi” (Ioan 20, 22).
Mărturia: “Fiul Meu eşti
Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2,
7) e într-o relaţie harică, profundă, cu: “Eu am zis: dumnezei sînteţi şi,
toţi, fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81,
6); şi, după cum se ştie, Mîntuitorul întăreşte El Însuşi această revelaţie (Ioan 10, 34). O asemenea conştiinţă
divin-filială şi fratern-umană rămîne, în adînc, o realitate universal prezentă
şi de neşters. Mircea Eliade, din perspectiva sa de istoric al religiilor,
sesizează profund: “Rugăciunea cea mai veche şi mai răspîndită se adresează
Tatălui ceresc” [12].
Legătura harică,
fraternă, în şi prin Dumnezeu, este exprimată cu o forţă deosebită în reîntîlnirea
Patriarhului Iacov cu fratele său, Esau, după despărţirea lor dureroasă şi
îndelungată. Oferindu-i daruri de împăcare fratelui său, Iacov îi grăieşte lui
Esau: “De am aflat bunăvoinţă înaintea ta, primeşte darurile din mîinile mele,
căci, cînd am văzut faţa ta, parcă aş fi
văzut Faţa lui Dumnezeu, aşa de binevoitor mi-ai fost” (Facerea 33, 10; subl.
n). Ne întîmpină aici intuiţia unei conştiinţe originare. E semnificativă această
frază rostită de Patriarhul Iacov. Lui i se revelase viziunea scării, a
comuniunii cerului cu pămîntul, act şi semn divin pe care l-a primit ca pe o
taină: “Piatra ce şi-o pusese căpătîi a pus-o stîlp şi a turnat pe vîrful ei
untdelemn. Iacov a pus locului acela numele Betel
(Casa lui Dumnezeu)” (Facerea 28,
18-19) – simbol şi prefigurare sacramentală a Bisericii. Şi nu e de omis aici
nici mărturia lui Faraon, care spune despre Iosif, fiul Patriarhului Iacov, că
“în el este duhul lui Dumnezeu” (Facerea
41, 38). Or, se ştie că Iosif, vîndut de fraţii săi, îi salvează pe aceştia
într-un duh profetic, proniator, mesianic.
Biserica pune în lumină vie, tocmai prin Taina Sfîntului
Botez, această prezenţă şi lucrare continuă şi treptată a Duhului Sfînt în
Vechiul şi în Noul Testament. Actele evocate aici, ca şi altele săvîrşite de
Patriarhi şi de Profeţi, sînt pentru conştiinţa Bisericii prefigurări ale
harului, ale Sfintelor Taine, “Legea avînd umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1). În acest sens, tot în
ritualul Botezului, se luminează o altă prezenţă şi prefigurare a Tainei: “Stăpîne,
Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Care celor ce erau cu Noe în corabie le-ai
trimis porumbiţa avînd în gură stîlpare de măslin, semnul împăcării şi al mîntuirii
din potop, şi mai înainte ai închipuit prin aceasta taina darului şi ai dat
rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine; care printr-însul i-ai
umplut de Duhul Sfînt, şi pe cei ce sînt în har îi faci desăvîrşiţi…” [13].
Plinătătea harului, a Tainei, se înfăptuieşte şi se
descoperă în Hristos. Evanghelia spune: “Cuvîntul trup S-a făcut”, iar Sfîntul
Apostol Pavel afirmă, ca o Taină a Tainelor: “Mare este taina dreptei credinţe:
Dumnezeu S-a arătat în trup…” (1 Timotei
3, 16) şi întru El “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aceasta şi este fiinţa
Tainei. Astfel trupul, materia, nu numai că nu este “expresie a degradării”,
sursă a răului, cum se cugeta într-o filosofie idealistă maniheică, ci materia
este parte a Tainei. “Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sîngele Meu” – spune
Hristos. El restaurează şi integrează în Sine trupul lumii. Creată de
Dumnezeu, materia e menită a-L revela pe Dumnezeu; a revela ceea ce Apostolul
exprimă prin cuvintele: “taina voii Sale. [...] iconomia plinirii vremilor, ca
toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pămînt,
[…] rînduiala Celui ce toate le lucrează potrivit sfatului voii Sale…” (Efeseni 1, 9-11).
Sfîntul Maxim Mărturisitorul tîlcuieşte această
viziune în ceea ce şi el numeşte “taina lui Hristos”, care este “unirea
negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi a omenităţii într-un singur ipostas”,
“unirea hotarului [definitului] şi a nehotărniciei [indefinitului], a măsurii
şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a
creaturii, a stabilităţii şi a mişcării” [14],
a celor văzute şi a celor nevăzute. În această unire sacramentală se împlineşte
profeţia revelată în numele Emanuel
(“Dumnezeu e cu noi”). Aceasta stă la temelia tuturor Tainelor Bisericii:
Botez, Mir, Euharistie şi celelalte.
Tot Sfîntul Maxim, tîlcuind textul din Coloseni 2, 9: “În Hristos, Care este
Dumnezeu şi Cuvîntul Tatălui, locuieşte după fiinţă toată plinătatea
dumnezeirii”, adaugă: “Iar în noi locuieşte plinătatea Dumnezeirii după har,
atunci cînd adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea, nemailipsindu-ne în
nici un chip, după cît e cu putinţă omului, nimic din imitarea adevărată a Modelului...
Prin strădania noastră, să locuiască şi în noi plinătatea dumnezeirii,
alcătuită din diferite vederi sau contemplaţii duhovniceşti” [15].
În acelaşi duh, Mitropolitul Daniel observă
judicios: “Întrucît Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, El a dat tuturor oamenilor
puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu”. Şi citînd din Evanghelia după Ioan: “Celor ce L-au primit, care cred în Numele
Lui, le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sînge, nici
din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”
(1, 12-13), adaugă: “Prin urmare, toţi oamenii care Îl primesc pe Hristos sînt fraţi şi surori ai lui Hristos, nu pe
baza unei înrudiri biologice, ci a adopţiunii divine prin har” [16]. În acelaşi sens (dar şi în cel de
la Luca 3, 36-38, evocat mai înainte) spune şi Sfîntul Apostol Pavel (cf. Fapte 17, 29) că noi sîntem “neamul lui
Dumnezeu” (gšnoj oîn Øp£rcontej toà qeoà ...).
O dată cu înrudirea
de sînge, mai presus, mai adîncă, e rudenia
de duh. Din întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din
Fecioara Maria se naşte taina înrudirii duhovniceşti, sacramentul fratelui, al
fraţilor duhovniceşti.
Se înţelege, Fratele suprem este Hristos. El este
Taina fundamentală, Capul Bisericii, Mirele creaţiei; din El, “Cel întîi
născut între mai mulţi fraţi”, se instituie fraternitatea umană, Taina Fratelui. În Hristos, prin
rădăcina Hristos, prin tulpina Hristos (“Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele”),
omul, în menirea lui absolută, e o taină, un sacrament. În acest sens, Sfîntul
Petru vorbeşte de homo cordis absconditus,
“omul tainic al inimii” (I Petru 3,
4), iar Sfîntul Pavel de “viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).
Iisus Hristos este, aşadar, Taina/Sacramentul mai
presus de toate, revelînd “dumnezeirea în trup” (“Cuvîntul trup S-a făcut” –
Ioan 1, 14; “Dumnezeu S-a arătat în
trup, S-a îndreptat în Duhul…” – I Timotei
3, 16; “întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” – Coloseni 2, 9), iar Întruparea Domnului
e centrul, sensul şi scopul lumii. “Toate cele create se cer după unirea cu
necreatul” [17].
Materia, care se defineşte tocmai prin condiţiile
timpului şi spaţiului, este deci creaţie (nu poate fi concepută astfel),
operă divină, iar dumnezeirea şi puterea se revelează în ea (cf. Romani 1, 20). Prin ea, noi am văzut
slava Unicului Fiu al lui Dumnezeu “plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14) şi, prin acest act de
instituire a Tainei, El ni s-a făcut Emanuel
– “Dumnezeu cu noi”. Din El se împărtăşeşte Taina în lume, în fraţii Săi.
Se înţelege, cea dintîi şi negrăită părtaşă a
acestei Taine este însăşi “Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară
Maria”, Maica Domnului, despre care Sfîntul Grigorie Palama spune că “este, ea
singură, hotar între firea creată şi cea necreată, şi toţi cîţi Îl cunosc vor
şti că în ea S-a sălăşluit Cel fără de sălaş, şi toţi cei ce-L laudă pe Domnul,
după Domnul o vor lăuda pe ea. Şi este dăruitoare a bunătăţilor celor viitoare,
şi este pricină a darurilor date înainte de ea, ca şi a marilor bunătăţi date
după ea” [18]. Biserica o contemplă
astfel: “Tu es devenue, Marie, un
encensoir d’or, le vase très pur de l’indivisible Trinité… C’est toi que
l’Esprit très Saint, en te couvrant de Son ombre, a révélée comme la Mère de
Dieu” [19]. Împreună cu
ea, noi toţi sîntem meniţi a ne împărtăşi de acest dar al filiaţiei divine, ca
fraţi. În acest sens, rugăciunea centrală pe care ne învaţă Domnul Însuşi să o
rostim este “Tatăl nostru” – rugăciune esenţială şi atotcuprinzătoare,
instituind adopţiunea filială, darul şi chemarea de a-I fi Tatălui fii prin
Fiul Său şi fraţi ai Acestuia, dar cu condiţia ca noi înşine să vedem în toţi
semenii noştri tot atîţia fii ai Părintelui Ceresc şi tot atîţia fraţi ai
dumnezeiescului Său Fiu. Căci Iisus Hristos, subliniem încă o dată, prin Taina
Întrupării Sale de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria, instituie rudenia cea
după Duh sau spirituală. Acesta este sensul cuvintelor Sale şi atunci cînd,
privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! Că
oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama
Mea” (Marcu 3, 34-35). Şi se
înţelege că cea dintîi care a făcut voia Tatălui a fost Maica Domnului: “Iată
roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38), Fiat-ul ei
fiindu-ne tuturor pildă şi mărturie.
În Duh se realizează, propriu-zis, rudenia
adevărată. Rudenia întemeiată pe sînge a putut duce la uciderea fratelui de
către frate, pe cînd rudenia cea după Duh, instituită în “Adam cel de pe urmă
cu duh de viaţă dătător” (I Corinteni
15, 45), e plinătate a vieţii şi nemurire. La începutul slujirii Lui mesianice,
Noul Adam evocă textul profetic: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care
M-a uns să binevestesc săracilor, [...] să propovăduiesc robilor dezrobirea…”
(Luca 4, 18). Dar, pentru această
dezrobire, a luat El Însuşi chipul robului. Este în aceasta cea mai adîncă
mărturie a fraternităţii, a tainei fratelui, după cum tîlcuieşte Zizioulas: “Întrucît Fiul lui Dumnezeu a ieşit în întîmpinarea celuilalt, a creaţiei Sale,
golindu-Se pe Sine Însuşi prin kenoza (smerenia) Întrupării, calea kenotică
(a smereniei) este singura cuvenită creştinului în comuniunea sa cu celălalt –
fie Dumnezeu, fie aproapele” [20].
Trebuie să iei chipul robiei Lui, făcîndu-te rob
celuilalt: aceasta este calea răscumpărării.
Dar în acest scop Hristos nu plăteşte vreun preţ, în sens lumesc. Cel ce Se face
rob după voie, nu încetează să fie Împărat după fire. În Taina Întrupării se
regăseşte Taina Împărăţiei, a lui Dumnezeu ca Împărat. Ca Împărat, bunăoară,
izgoneşte Iisus Hristos demonii. Evanghelia ne spune că “duhurile necurate, cînd
Îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (Marcu 3, 11). Cărturarii şi fariseii din
Ierusalim ziceau că “cu domnul demonilor alungă demonii” (Marcu 3, 22), dar Iisus Hristos, răspunzîndu-le, descoperă: “Orice
împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte… Dacă satana scoate pe satana,
s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va dăinui împărăţia lui?! Şi dacă Eu scot
pe demoni cu Beelzebul [căpetenia deminilor], feciorii voştri cu cine îi scot?…
Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia
lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). În însuşi faptul
Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria
intră şi se arată în lume Împărăţia lui Dumnezeu, fundamentul tainic al mîntuirii,
al răscumpărării, prin care “stăpînitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 11). Aceasta o şi spune Iisus,
Cel ce poate mărturisi, ca Fiu al Dumnezeu: “Am văzut pe satana ca un fulger
căzînd din cer” (Luca 10, 18). Şi, de
sesizat, Domnul adaugă acest grav cuvînt: “Adevăr grăiesc vouă că toate vor fi
iertate fiilor oamenilor, păcatelr şi hulele cîte vor fi hulit. Dar cine va
huli împotriva Duhului Sfînt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osînda
veşnică”. Iar această osîndă teribilă era pentru că ziceau: “Are duh necurat” (Marcu 3, 28-30). În ultima adîncime, în
acesta constă ceea ce se numeşte păcatul
împotriva Duhului Sfînt: a nu recunoaşte taina iubirii ca taină a iubirii
fratelui, trimiterea de către Tatăl a Fiului ca să-Şi mîntuiască fraţii. Acesta
este păcatul capital, fundamental: “a nu crede în numele Celui Unuia-Născut,
Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3, 18). Şi,
încă mai complet spus: “Orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în
trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu-L mărturiseşte pe Iisus Hristos
nu este de la Dumnezeu...” (I Ioan 4,
2-3). În această venire a Fiului Său pentru noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu, în
această taină Îl contemplăm ca iubire. Şi numai în iubirea Lui faţă de tot
omul, în care El vede pe fratele Său, este oferită mîntuirea lumii.
Nici o virtute nu e mîntuitoare fără taină. Cît de
revelatoare este, în acest sens, şi starea celor cinci fecioare (altminteri
virtuoase) care s-au aflat la uşa închisă, auzind cuvîntul Mirelui: uk oida imas – tradus etimologic: “Nu-Mi
recunosc Chipul Meu în voi” (Matei
25, 12). Nimeni nu este mai cast decît Iisus
Hristos, dar castitatea Lui e castitatea Mirelui, castitatea iubirii, a
ofrandei pure pentru a lua parte la nunta Mielului, pentru a intra în “cortul
lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21,
3-9). Semnificativ e faptul că acelaşi cuvînt apare în: “Nu-Mi recunosc Chipul
Meu în voi, lucrători ai nedreptăţii” (Luca
13, 25-27). Fie că te izolezi prin fărădelege, prin nedreptate, fie că e vorba
de o virtute sterilă, cum e castitatea în sine (pentru ea însăşi), unele ca
acestea te închid în bezna fără de candelă din tine, te ţin departe de
Împărăţia Luminii şi a Iubirii.
Evanghelia Judecăţii face parte din acelaşi grup cu
parabola celor zece fecioare şi cu cea a talanţilor. Cu certitudine, “cel ce a
ascuns talantul în pămînt” (Matei 25,
25) este “chipul nerodirii în iubire”, al acţiunii neîmplinite în har. Dar
culminant-revelatoare este, în acest sens, Evanghelia Judecăţii. Esenţa ei,
fireşte, ne este revelată tocmai ca taină, ca sacrament: “Adevărat zic vouă,
întrucît aţi făcut [darurile iubirii] unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea
mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,
40). Şi dimpotrivă: “Întrucît nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici
Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 45).
Aceasta e fiinţa tainei: a-L vedea pe Hristos în cel care, zidit după Chipul
Lui, afirmă şi revelează acest Chip; a-l hrăni pe cel flămînd, a-i da să bea
celui însetat, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l adăposti pe cel pribeag, a-l cerceta
pe cel din spital sau pe cel din întemniţă... Şi toate acestea trăind adînc în
conştiinţa că El Însuşi, Hristos, ni S-a oferit ca taină dătătoare de viaţă:
“Eu sînt pîinea cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea
aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6,
51).
Unind în comuniune sacră cuvintele din Evanghelia
Judecăţii cu cele din această Evanghelie a Euharistiei, trebuie să înţelegem legătura de nedesfăcut dintre Taina Euharistică
şi Taina Fratelui. Pîinea cu care-ţi hrăneşti fratele în numele lui Hristos
devine pîine euharistică. Ori de cîte ori o dăruieşti, auzi cuvîntul: “Întrucît
aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Hrănind pe aproapele – frate al lui Hristos – te
împărtăşeşti cu Hristos. Iar acest frate este orice semen al tău, oricine
poartă în adînc moştenirea Chipului Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos a
recunoscut şi a mărturisit aceasta în atîtea exemplare umane, dincolo de
hotarele spirituale sau geografice ale lui Israel. Despre sutaşul roman, care
vedea în sluga lui un frate, El a spus: “La nimeni în Israel nu am găsit atîta
credinţă!” (Matei 8, 10). Iar
credinţa lui, se înţelege de la sine, era cea în virtutea căreia recunoştea şi
mărturisea pe Dumnezeu în Hristos. La fel şi cu femeia cananeancă, sau cu
samarineanul vindecat de lepră – care, tocmai în actul recunoştinţei, dezvăluia
taina re-cunoaşterii. Cred că nu putem să nu vedem, în toate aceste exemple sau
mărturii evocate aici, şi metode ale pedagogiei
divine; ele făceau parte din deschiderea ochilor duhovniceşti ai
Apostolilor şi ai noştri către taina comuniunii sacramentale a neamurilor, a
frăţietăţii din şi dintre neamuri. În ziua Cincizecimii, Apostolii toţi erau
o mărturie şi o împărtăşire a tainei către neamuri.
Un tîlc cel puţin la fel de evident exprimat ne
oferă, pe lîngă chemarea lui Cornelie sutaşul, şi descoperirea oferită Sfîntului
Apostolul Petru. Pe “o faţă mare de pînză legată în patru colţuri, lăsîndu-se
pe pămînt [...] erau toate dobitoacele cu patru picioare şi tîrîtoarele pămîntului
şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: «Sculîndu-te, Petre, junghie şi
mănîncă!»” (Fapte 10, 11-13). Unele
traduceri variază: în textul ecumenic al Bibliei citim tue, deci “ucide”, dar în textul originar grecesc este cuvîntul thuson, adică “jertfeşte”. Opera mîntuirii,
în plinătatea ei, înseamnă întrupare, jertfă, înviere: “Dintr-un sînge a făcut
Dumnezeu tot neamul omenesc” (Fapte
17, 26); din unicul sînge al jertfei lui Hristos cel înviat se mîntuie tot
neamul omenesc şi, o dată cu el, întreaga Fire (Romani 8, 21) [21].
Hristos a rostit pe cruce, către Părintele ceresc, cuvîntul mîntuitor:
“Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca
23, 34). Iartă-i, deci vindecă-i. În Evanghelie iertarea înseamnă vindecare (Matei 9, 5-7),
adică mîntuire.
Toate
Tainele Bisericii pun în lumină, în primul rînd, omul, deci fratele, pentru care
se săvîrşesc Tainele. Iar scopul esenţial al Întrupării îl reprezintă, înainte
de toate, omul, pentru că Fiul lui Dumnezeu “pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mîntuire” S-a întrupat. Şi în noi toţi El vede fraţi, cum Însuşi
vesteşte: “«Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sînt afară. Te caută».
Şi, răspunzînd lor, le-a zis: «Cine este mama Mea şi fraţii Mei?». Şi privind
pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei! Că oricine
va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea»” (Marcu 3, 32-35). E limpede că aici Iisus
descoperă şi instituie, în Maica Domnului şi în orice persoană umană, în
măsura deschiderii ei către voia lui Dumnezeu, o Taină. În acest înţeles,
Biserica, plecînd de la cuvîntul îngerului: “Bucură-te cea plină de har” şi
“Duhul Domnului va fi peste tine”, o preacinsteşte pe Maica Fecioară drept
“sălaş al Înţelepciunii lui Dumnezeu”, “dătătoarea bunătăţii dumnezeieşti”,
“raza luminii celei neapuse”, “fulger care luminezi sufletele”, “pridvor al
Cinei celei de taină”; şi toţi cei ce se încorporează în Trupul lui Hristos,
prin Sfintele Taine, sînt chemaţi să devină “templu al Dumnezeului Celui Viu” (II Corinteni 6, 16).
Atunci,
a nu recunoaşte fundamental în orice semen pecetea Chipului lui Dumnezeu prin
suflarea cea dintîi, ca şi prin Tainele Întrupării, a nu recunoaşte pe om ca
frate, e un păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea şi rugăciunea “Tatăl
nostru” semnifică – precum s-a spus – paternitatea divină, filiaţia divină şi
fraternitatea general-umană.
Recapitulînd, păcatul stă tocmai în ruptura mistică,
în despărţirea de Dumnezeu şi, prin aceasta, şi de semeni. Păcatul afectează
circulaţia harului, prin schimbarea sensului gravitaţiei de la Dumnezeu către
eu, de la spirit către materie, de la suflet către trup. În păcat, după cum s-a
observat, nu cazi din braţele lui Dumnezeu, dar te închizi în tine ca într-un
mormînt; orice întoarcere în egoismul propriu, indiferent de
raţiunile ei, este o întoarcere în moarte. Nici o virtute nu poate
înlocui deschiderea către celălalt, iubirea de frate. Adînc semnificativă în
privinţa aceasta este parabola celor zece fecioare. Grea şi vrednică de
cinstire este castitatea, fecioria. Dar fecioria nu e scop în sine şi nu e mîntuitoare
prin ea însăşi. Fără lumina candelei aprinse a iubirii poţi auzi la uşa închisă
cuvîntul Mirelui: “Nu vă cunosc pe voi!”. Cuvînt de o şocantă antinomie: cum,
Doamne, Tu, Ziditorule, nu ne cunoşti pe noi?! Supusă însă analizei
etimologice şi semantice, expresia uk
oida imas se tălmăceşte mai exact
prin: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în voi!”.
Numai cînd vezi în fiecare semen pe Hristos, cînd
trăieşti relaţia cu el ca pe o Taină, cînd nu te lepezi şi nu te scîrbeşti nici
de cel flămînd, nici de cel însetat, nici de cel gol, nici de cel străin şi
fără adăpost, nici de cel bolnav de orice fel de boală, nici de cel întemniţat,
indiferent de ce fel de păcate ar fi învinuit acela – numai atunci te împărtăşeşti
din Taina lui Hristos şi devii tu însuţi un sacrament, iar Mirele îţi deschide
uşa Împărăţiei. Numai aşa poţi trăi plenar Taina Euharistiei, sub puterea
căreia, prin trup şi în trup, te faci părtaş al comuniunii sfinte, al învierii
şi al veşniciei. Precum rosteşte Sfîntul Simeon Noul Teolog: “Cel ce participă
la aceste haruri dumnezeieşti şi îndumnezeitoare desigur că nu mai e singur, ci
este cu Tine, Hristoase, Lumină a Soarelui întreit ce luminează lumea. Aşadar,
pentru ca să nu mai fiu singur, despărţit de Tine, izvor al vieţii, de Tine,
sufletul, viaţa şi bucuria mea, de Tine, Mîntuitorul lumii, mă apropii astfel,
rugîndu-Te cu lacrimi şi cu inima zdrobită: Dă-mi să fiu iertat de păcatele
mele şi să mă împărtăşesc fără de osîndă din Sfintele Tale Taine preacurate şi
de viaţă dătătoare” [22].
Cît de revelator este că, real, Împărăţia se
deschide ca o nuntă şi ca o masă: “Iar voi fiţi asemenea oamenilor care
aşteaptă pe stăpînul lor cînd se întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătînd,
îndată să-i deschidă. Fericite sînt slugile acelea pe care, venind şi bătînd,
stăpînul le va afla veghind! Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune
la masă şi, apropiindu-se, le va sluji” (Luca
12, 36-37)!
Taina
fratelui are o deschidere tot atît de universală ca şi universalitatea chipului
lui Dumnezeu în noi. Jertfa lui Hristos, sîngele Lui, al Legii celei noi, se
varsă pentru mulţi, pentru toţi. Pe Cruce, Hristos e răstignit între doi
vinovaţi, din care unul huleşte, unul se căieşte. La Crucea Lui sînt de faţă
Mama Lui, ucenicul iubit, mironosiţele, israeliţi, dar şi romani, prozeliţi,
elini care veniseră să-L vadă… Pentru toţi, Iisus rosteşte: “Părinte, iartă-i,
că nu ştiu ce fac!”. Iertarea pe care o dă El e universală, către toţi cei de
faţă, de orice neam ar fi ei. Iertarea, vindecarea, mîntuirea se află în legătură
inseparabilă cu ontologia tainică a fraternităţii umane.
(Sinteză a unor predici şi conferinţe
mai vechi,
în franceză şi în română, acest text
este unul dintre ultimele
pregătite pentru tipar de Părintele
Galeriu.)
[1] Capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu, 49.
[2] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1978, p. 9.
[3] Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 307.
[4] Migne,
P.G., tom 33, XVII, 12: “Este a doua oară cînd Dumnezeu suflă asupra
oamenilor, pentru că suflarea cea dintîi a fost întunecată prin păcatele cele
de bunăvoie”.
[5] Boris Bobrinskoy, Le Mystère de la Trinité, Éditions du
Cerf, Paris, 1986, p. 10.
[6] Basile de Césarée, Homélies
sur l’Hexaémeron, Neuvième Homélie,
88 B, în “Sources chrétiennes” – 26, Éd. du Cerf, Paris, 1949, p. 519.
[7] Epistola lui Barnaba, cap.
V, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 118.
[8] Christoph von Schönborn, L’Icône
du Christ. Fondements théologiques, Éd. du Cerf, Paris, 1986, p. 17.
[9] Spiritualitatea ortodoxă, în Teologia morală ortodoxă, vol. 3,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 37.
[10] Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei şi Craiovei, 1987,
p. 257.
* Părintele Galeriu, “Taina fratelui”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 9/153, septembrie 2003, pp. 7-10
(număr închinat Părintelui Constantin Galeriu – răposat în luna august a acelui an – şi purtînd următorul motto: “Părintele
Galeriu, cînd vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el,
ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte tineri, nu mai
ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice, admirativ: Domnule
Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă
cred genial, era gata să mă supăr... Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am
simţit onorat!”). Ulterior,
textul s-a tipărit în broşură şi a fost reprodus şi de alte publicaţii.
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
2 comentarii:
Stimate domnule Razvan Codrescu ,
multe multumiri pentru postarea portretului Parintelui Constantin Galeriu !De asemenea , va multumesc pentru vizita la expozitia mea ! Doamne ajuta !
@ Gabriel Mihăiţă David
Eu vă mulţumesc.
Dumnezeu să vă răsfeţe cu harul.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire