ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXXIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Părintele Galeriu – de la a cărui trecere la cele veşnice

s-au comemorat în vară (10 august) 10 ani –

ar fi împlinit luna aceasta, pe 21, vîrsta de 95 de ani

(sursa ilustraţiei: http://albastrude.wordpress.com/page/42/)

2003

Părintele Galeriu

TAINA  FRATELUI

Tindem astăzi tot mai evident spre cunoaşterea şi înţelegerea unitară a omu­lui şi a antroposferei sale. Ştiinţa, filosofia, arta se deschid mereu mai profund dialo­gului cu tra­diţia religioasă, care, prin revelaţie, se dez­văluie drept experienţă totdeo­dată originară şi finală. Această experienţă integratoare a vocaţiei noastre umane tinde să refacă în adînc gîn­direa originară, tradiţională, în lumina căreia omul şi na­­tura au fost una, avîndu-şi uni­tatea în Dumnezeu – fundamentul unic a tot ce fi­­in­­­­ţează. În El simţim şi recunoaştem obîr­şia exprimată deo­potrivă ca sens, înţelep­ciune, mărturie, preamărire: “Cît s-au mărit lu­cru­rile Tale, Doamne; toate cu înţe­lep­ciune le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25).

Einstein evoca acea stare de spirit capabilă să contemple creaţia cu ochii Psal­­mistului, dar şi ai lui Ke­pler – adică nu doar cu ochii raţiunii autonome, ci cu ochii raţiunii lu­minate de har. Sîntem perpetuu chemaţi la o asemenea contemplare mîntuitoare. În per­spectiva ei divino-umană, omul depăşeşte infinit omul (Pascal), căci slavă a lui Dumne­zeu este omul viu (Sfîntul Irineu); în el se îngemănează tainic transcendentul şi ima­nentul, ne­trupescul şi trupescul, lumina adevărului şi iubirea cuminecătoare, în înţelesul ei cel mai înalt: acela de ieşire din sine către Dumnezeu, către frate, către natură, ca Hristos să fie to­tul în toate şi în toţi. Aici este adevărata “ecologie” mistică, nu numai a naturii, ci şi a omului în demnitatea lui originară, de lucrător şi păzi­tor al grădinii Edenului (Facerea 2, 15), de “păstor” al creaţiei, după expresia lui Heidegger.

De-a lungul istoriei, în condiţia succesivă căderii, calitatea de “păstor” s-a trans­­­­format nu o dată, prin păcat, în luptă de cucerire, în ruinare şi în vrăjmăşie. Recunoşterea de­finiţiei de a fi creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El a fost deseori părăsită, uitată, deşi în adînc ea rămîne de nedistrus în esenţiala ei vocaţie (“Doamne, ai pus în inimă veşnicia”). Dureroasa pierdere a luminii divine atra­ge după sine o perversiune ontologică a creaţiei. Fără strălucirea energiilor divine, natura şi omul, cos­mosul şi microcosmosul, în virtutea solidarităţii lor ontologice, îşi pierd laolaltă rostul şi vocaţia. Părăsindu-L pe Dumnezeu, omul s-a părăsit pe sine. Eu nu mă pot cunoaşte pe mi­ne decît în Dumnezeu. În Hristos s-a realizat unitatea pe veci între necreat şi creat. Păcatul este cel care a produs în om sfîşierea, moartea, descompunerea, ruptura între mine şi Dum­nezeu, dar şi între mine şi mine; între mine şi fratele meu, între mine şi natură.

În fărădelegea lui asumată, omul modern a încercat să pună o “lege”: evolu­ţia. Dar evo­luţia nu poate fi constatată decît retrospectiv; i se atribuie astfel un fun­dament, o “fe­cun­ditate originară” (Bernard Sesboué, Croire: invitation à la foi ca­tho­lique pour les femmes et les hommes du XXI siècle, Paris, 1999, p. 33). Dar din­colo de acest fundament ipotetic, la în­trebarea: “Are evoluţia vreo finalitate?”, nu se poate răspunde, pe calea ştiinţei, decît că este oarbă (Ian Tattersal). Omul dezdum­nezeit, luînd pe cont propriu cunoaşterea, decizia bine­lui şi a răului în locul lui Dumnezeu, a Cărui moarte ajunge să o proclame patetic şi orgolios, ca nefericitul Nietzsche, îşi proclamă, de fapt, sinuciderea existenţială (“Tu, rău, fii dar binele meu!” – John Milton, Para­disul pierdut).

Există tot mai multe voci, chiar în rîndurile savanţilor contemporani, ce re­cu­­nosc cu onesti­tate că perfectibilitatea instituită în noi înşine este o iluzie (Ian Tat­ter­sal). La capătul atîtor aven­turi luciferice, omul zilelor noastre se îndreaptă cu mai multă smerenie spre împlinirea cuvîntului apos­­tolic: că Dumnezeu “voieşte ca toţi oamenii… la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Ne aflăm pe hotar. Ştiinţa şi-a declarat şi ea adeziunea la credinţă, aşa cum credinţa este adeziunea la re­­ve­laţie. Omul şi-a aplicat şi el ştiinţa ca o adeziune la credinţă: Şcoala de la Viena, bunăoară, con­sideră că prin ştiinţa deschisă spre spiritualitate vom răspunde tutu­ror problemelor umane.

În mărturia că lumea aceasta nu-şi are sensul în ea însăşi, pentru că sensul es­te în Dumnezeu (Ch. Yannaras), se dezvăluie taina legăturii mistice între creat şi ne­creat. Creaţia nu poate fi expli­cată decît prin Creator, permanent în legătură cu Creatorul. Iisus este sensul – Logos-ul – lumii. Fără conştiinţa obîrşiei şi fără conşti­in­ţa scopului nu putem trăi ca oameni. Problema sensului este propriu-zis problema ca­pitală, atît a fiecărei persoane umane, cît şi a umanităţii în ansamblul ei. Cea mai puternică necesitate a omului a fost dintotdeauna foamea (după cum o mărturiseşte şi ştiin­ţa de azi), dar nu foamea fiziologică, ci foamea de sens. Păcatul, chiar dacă a a­fec­tat profund ordi­nea originară, nu a reuşit să anuleze în om tezaurul părintesc moş­­­tenit, nici credinţa în posibilitatea binelui, nici iubirea, nici scînteierea din a­dînc a luminii divine. Deşi prăbuşită în deşertăciune, în vîrtejul patimilor „ne­roditoare”, în acel vid spiritual “ucigător ca neantul” (Victor Franckl), în lun­ga succesiune istorică a “civilizaţiilor morţii” (Paul Valéry), umanitatea a păstrat totuşi “nos­­­­talgia pa­­­ra­di­sului”, a unui sens plenar şi integrator al existenţei.

Unde poate fi sensul? Unde e sensul oricărei opere, dacă nu în autorul ei? Nu conduce oare de la sine mărturia întregii Firi la Autorul cel mai presus de Fire, la Cel mai a­­dînc decît orice adîncime, la Cel Care pe toate de la nefiinţă la fiinţă le-a adus, la rea­litatea şi distincţia fundamentală între necreat şi creat?

Omul este chemat să redevină cu adevărat “păstor al creaţiei” (Heidegger), iar nu să se raporteze la ea ca “prădător şi pradă” (Olivier Clément), gustînd-o în mod păcătos, adi­că perpetuînd păcatul originar. Revelează cuvîntul biblic: “Poţi să guşti din toţi pomii grădinii…” (Facerea 2, 16). Să guşti euharistic. Aşa ne-a fost oferită creaţia: să o gustăm euha­ris­tic. Toată tradiţia teologică ortodoxă arată că adevărata Teologie, ade­vărata Ştiinţă, este euharistică. Să guşti din lume lumina şi iubirea divi­nă, să-L guşti pe Dumnezeu Însuşi, întru tainică împărtăşire. Nu să zici, prădînd lumea, că o cucereşti. Cuvîntul biblic “să guşti viaţa Mea” era cuvîn­tul vechi testamentar ce profeţea cuvîntul nou testamentar al jertfei euharistice (Matei 26, 26-28).

Prin mărturia adevărului revelat – “Toate prin Dumnezeu-Cuvîntul s-au făcut” şi “Întru Dînsul era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” – înţelegem că făptura întreagă este răsădită în har de Tatăl prin Cuvîntul Său creator şi în comuniunea Duhului Sfînt de viaţă făcător. Temeiul creaţiei este astfel veşnicul har dumnezeiesc, nezidit şi ziditor, tai­nic şi revelat totodată în raţiunea şi frumuseţea oricărei făpturi. Iar ţărîna din care l-a modelat pe om, împărtăşind-o prin suflul divin cu “chipul” Său, o face templu al Duhului Sfînt, strălucind cu darurile înţelepciunii, cunoş­tinţei, credinţei, ca şi de cele ale căinţei, lacrimilor, purtării Crucii...

Sfîntul Maxim Mărturisitorul contemplă harul ca pe “o putere înnăscută, vestind limpede pe Dumnezeu, Care există în toate” [1]. Harul este totdeodată şi distinct, avîndu-şi sursa în veşnicia lui Dumnezeu, dar şi unit cu natura creată din nimic, oferindu-i acesteia existenţă, sens, sfinţire. Pentru Tradiţia Răsăriteană, nu e de conceput natura fără har. Prin însuşi actul creaţiei, realitatea concretă a lumii reprezintă o sinteză între har şi natură, o unire sacră prin care făptura e susţinută şi călăuzită proniator în suişul ei din desăvîrşire în desăvîrşire, “în mişcarea spre starea în care «Dumnezeu va fi totul în toate» (I Corinteni 15, 28)” [2].

În această prezenţă şi revelare vie a lui Dumnezeu în creaţie, prin har, stă fiinţa Tainei, a Sacramentului; şi înţelegem cum, pe de o parte, creaţia întreagă ni se dezvăluie ca o Taină, prin comuniunea ei cu Logos-ul în Duhul Sfînt, avînd o vocaţie, o menire sacramentală, iar, pe de altă parte, cum numai Taina dă valoare autentică creaţiei, o iluminează, o sfinţeşte; cum, spre pildă, elemente ale Creaţiei devin Euharistie, “Cină dum­ne­zeiască”, “pîine a vieţii de veci”. În Taină se dezvăluie, se cunoaşte şi se simte cum se uneş­te necreatul cu creatul, “cele ce se văd, care sînt trecătoare, cu cele ce nu se văd, care sînt veşnice” (II Corinteni 4, 18), cele trecătoare fiind liber chemate la iluminare şi înveş­ni­cire prin har. Dar în acest caracter universal de Taină al creaţiei divine, omul – con­ce­put în Sfatul Preasfintei Treimi ca operă “după chipul” Său divin – are o investitură şi o menire sacramentală proprie.

Părintele Stăniloae observă că “Părinţii Răsăriteni operează o distincţie, dar nu o separaţie funcţională, între natură şi har. Lumea concretă e pentru ei întotdeauna o totalitate constituită din natură şi har” [3]. Aici se află premisa şi fiinţa Tainei. Doar Taina dez­leagă şi luminează existenţa noastră în adevărul şi plenitudinea ei, doar Taina dă valoarea autentică, reală a Creaţiei. Pentru că numai în Taină se uneşte văzutul cu nevăzutul, cre­atul cu necreatul, vremelnicul cu veşnicul.

Cît de semnificativ e faptul că în rînduiala ortodoxă a Tainei Sfîntului Botez în­ce­pem astfel: preotul suflă de trei ori, în chipul crucii, pe faţa celui chemat la naşterea din nou de sus, însemnîndu-l de trei ori (pe frunte, pe gură şi pe piept) şi zicînd la fiecare închinare: “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit...” (Molitfelnic). Chiar în această primă par­te liturgică, Biserica pune din capul locului în lumină legătura adîncă a Tainei Botezului – rod şi răsad nou al Întrupării Fiului lui Dumnezeu – cu actul dumnezeiesc creator iniţial în Adam. Lucrul cel dintîi al suflului întreit pe faţa neofitului semnifică şi actua­lizează insuflarea originară pe faţa protopărintelui după trup (Facerea 2, 7), pe care Fiul întrupat al lui Dumnezeu o înnoieşte în ziua Învierii, suflînd şi rostind Apostolilor: “Luaţi Duh Sfînt!”. Dumnezeu suflă din nou asupra oamenilor, pentru că suflarea dintîi fusese întunecată prin opţiunea liberă pentru păcat, după cum învaţă Sf. Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale [4]. Şi atunci, şi acum, în zidirea cea din nou, e aceeaşi suflare a ha­rului nemuritor al vieţii Sfintei Treimi, suflul fiind însoţit direct de invocarea: “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”, adică “mîinile” Tatălui: Fiul şi Duhul Sfînt, precum ne-a tîl­cuit Sfîntul Irineu. Subliniem: e operă a comuniunii. Şi, se înţelege, e operă personală.

În Botez ne facem părtaşi ca nişte mlădiţe vii răsădite de Tatăl, prin Duhul Sfînt, în trupul lui Hristos. Aici ne şi rugăm, în rînduiala Tainei: “Îl umple, Tată, pe el [pe neofit] de puterea Sfîntului Duh, spre unirea cu Hristos” (Molitfelnic) – îl umple de Duhul unirii, al comuniunii cu Hristos. Ca orice operă divină, şi Botezul, şi toate celelalte sînt Taine ale comuniunii, atît pe verticala cît şi pe orizontala existenţei; în chipul Cru­cii, care prin linia verticală uneşte Cerul cu pămîntul, iar prin cea orizontală îmbrăţişează lumea – semenii.

Adam a fost creat ca o natură personală, părtaş prin har Dumnezeirii celei Una, Care ne împărtăşeşte “energiile personalizate treimic”: “Nu se poate vorbi de unitatea divină, de energiile lui Dumnezeu, fără a le atribui imediat Ipostasurilor sau Persoanelor Treimii, adică fără a Le personaliza treimic, căci Persoanele Divine califică Fiinţa Divi­nă, viaţa Sa, pe care Ele ne-o dezvăluie şi ne-o comunică în simplitate şi bogăţie” [5]. Şi precum natura divină nu poate fi concepută decît în ipostas, la fel şi Adam a fost creat cu o natură personală, după chipul lui Dumnezeu, Care ni S-a descoperit personal/ipostatic.

În acest sens, referindu-se la crearea omului, Sfîntul Vasile cel Mare se întreabă şi tîl­cuieşte: “Cui a zis Dumnezeu – adică Tatăl – să facem om după chipul şi asemănarea Noas­tră? Cui altuia dacă nu Aceluia Care este strălucirea slavei Sale, Chipul fiinţei Sale (Evrei 1, 3), pecetea propriului Său Ipostas, Chipul Dumnezeului Celui nevăzut (Coloseni 1, 15)” [6]. Tîlc revelator. Deci, dintru început Adam a fost zidit după Chipul Persoanei Fiului din veci al Părintelui ceresc, Fiu Care, la plinirea vremii, S-a întrupat şi S-a arătat nouă în Iisus Hristos – Domnul. De altfel, Sfîntul Vasile urma Sfîntului Atanasie cel Mare, pentru care “Fiul Preasfînt al Tatălui, fiind Chipul Tatălui, a venit pe tărîmul nostru pentru a înnoi omul făcut după asemănarea Sa şi a-l regăsi, atunci cînd era pierdut, luînd asupra Sa păcatele lui, precum o spune El Însuşi în Evanghelie: «Am venit ca să găsesc şi să mîntuiesc ceea ce era pierdut»”. În acelaşi duh, Barnaba, bărbatul apostolic, afirmă: “Iisus Hristos, Care a îndurat patimile pentru sufletul nostru, e Domn al întregii lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la întemeierea lumii: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră»” [7].

Astfel, dintru început, făptura umană este reflex, oglindire a Preasfintei Treimi. Cul­tul divin ortodox evocă făpturile, psalmodiind: “Oglinzi ale frumuseţii Tale, Treime”. Dacă toate făpturile, fiecare pe treapta ei, participă într-un anume fel la lucrarea creatoare a Sfintei Treimi, cu atît mai mult omul poartă în el taina Treimii, în proiectul său originar de a fi “după chip”, proiect pe care Sfîntul Apostol Pavel îl numeşte “planul [proqesin] cel din veci”, revelat în Hristos Iisus (Efeseni 3, 11) în plenitudinea asemănării. Acest proiect şi statut originar înseamnă conştiinţa, interioritatea pură, intuiţia adîncă a adevărului uman în şi prin care ne închinăm lui Dumnezeu în Treime. Subliniem încă o dată: în conştiinţa paternităţii divine supreme, a filiaţiei şi fraternităţii umane, care înseamnă totdeodată adevărata închinare către Dumnezeu, deplina răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a Cre­aţiei. Păcatul a însemnat o “fractură” în circulaţia harului, provocînd o slăbire a conştiin­ţei chipului divin, a comuniunii în ambele sensuri: a filiaţiei divine şi a fraternităţii umane. Moartea în trup va fi proba tragică a istoriei. Totuşi, adîncul alcătuit din harul ne­creat şi din natura creată e de nedistrus, pentru că “sînul” e divin. “Dumnezeu a pus în vis­tierii adîncurile” (Psalmul 32, 7), iar “darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua îna­poi” (Romani 11, 29). Or, darul cel mai de preţ al omului, memoria lui ontologică, constă toc­­mai în ceea ce am numit filiaţia divină şi fraternitatea umană.

S-a zis, însă, că a privi în adînc înseamnă a privi la obîrşie, la origine. De aceea vom apela la Sfînta Scriptură însăşi. Cartea neamului după trup al Domnului, genealogia pe care ne-o comunică Sf. Evanghelist Luca, parcurgînd înapoi şirul generaţiilor, de la în­truparea şi naşterea Domnului Iisus Hristos spre obîrşia neamului omenesc, îi evocă pe strămoşi: “Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, Matusalem, Enoh, ... apoi Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam”, iar aici – făcînd un salt mai presus de firea creată – revelează: “Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 36-38). Deci, rădăcina lui Adam şi a întregului neam ome­nesc, după genealogia biblică, este în Fiul lui Dumnezeu. Astfel, în ultima adîncime, omul, chiar din Adam, poartă pecetea chipului divin, pecete personală a Fiului din veci al lui Dumnezeu. Deodată ni se dezvăluie legătura între Iisus Hristos şi Adam, a Cărui rădăcină este Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel Unul Născut “între mai mulţi fraţi”, “mai întîi născut decît toată făptura” (Coloseni 1,15). În acest sens, s-a şi văzut în Fiul Etern şi “Chipul etern”, precum şi “Cuvîntul etern” al Tatălui, iar prin El participarea omului, a întregii umanităţi, la această vocaţie de “Fiu”, de “Cuvînt”, de “Chip etern” al omului [8]. Iar de aici, şi de Frate Etern.

De aceea, cum observă adînc Părintele Stăniloae, “chiar prin creaţie, Dumnezeu a făcut pe om ca pe un chip al Fiului Său, ca Fiul Său să Se poată face şi Om. Dumnezeu-Tatăl ne iubeşte în Fiul Său pe toţi, pentru că Fiul S-a făcut fratele nostru. Dumnezeu-Fiul ne arată astfel şi El dragostea Sa de Frate suprem. E o noua formă a dragostei lui Dum­nezeu faţă de noi. În dragostea Lui de Frate, Fiul face să se reverse dragostea Tatălui pen­tru noi, şi dragostea Lui faţă de Tatăl, în noi. Tatăl primeşte în noi alţi fii iubitori şi iubiţi, pentru că Fiul Său S-a făcut Fratele iubitor al nostru” [9].

Ontologic, întreaga umanitate îşi are originea harică în Chipul şi Fiul lui Dum­nezeu. Şi o are înţeleasă tocmai în acest mod personal de a fi, după Chipul Fiului Părin­telui ceresc, deci după Chipul Treimii, adică în comuniune. Persoana e comuniune – şi în Dumnezeu, şi în umanitate. Astfel, observă Părintele Stăniloae: “Fiecare om e ca un fel de chip al Fiului şi Cuvîntului lui Dumnezeu, sau o persoană «după Chipul» Tatălui, Ca­re este Fiul şi Cuvîntul său, Raţiunea şi Înţelepciunea supremă, avînd în Sine şi bucuria Duhului” [10].

Fundamental, nu putem concepe existenţa, adevărul ei în Dumnezeu, în umani­tate, în toată creaţia, cum s-a mai observat, decît în această “structură funcţională”, ca fiind şi manifestîndu-se deopotrivă “şi în distincţie, şi în unitate” (Vl. Lossky), “şi în alte­ritate, şi în comuniune” (J. D. Zizioulas). “Esenţa persoanei” – observă adînc Zizioulas – “rezidă precis în aceea că ea este o revelaţie a adevărului fiinţei, nu ca substanţă sau natură, ci ca mod de existenţă”. Iar acest mod de existenţă ni se revelează prin faptul că în ea, în taina ei, a persoanei, “alteritatea şi comuniunea nu sînt contradictorii, ci coincid una cu cealaltă. Adevărul comuniunii nu duce la disoluţia diversităţii fiinţelor în vastul ocean al fiinţei, ci la afirmarea alterităţii lor în şi prin iubire” [11]. Iar această structură a conştiinţei de sine a Persoanei în comuniune de iubire a fost împărtăşită originar şi omu­lui, a fost insuflată lui Adam. De aceea, aşa cum s-a evocat, atunci cînd, în ritualul Tainei Botezului, preotul suflă întreit, în chipul crucii, asupra catehumenului, el actualizează in­su­flarea originară a actului divin creator al Preasfintei Treimi: insuflare pe care Iisus Hristos o înnoieşte în ziua Învierii, suflînd şi zicînd Apostolilor: “Luaţi Duh Sfînt; căro­ra veţi ierta păcatele, iertate le vor fi” (Ioan 20, 22).

Mărturia: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7) e într-o relaţie ha­ri­­­că, profundă, cu: “Eu am zis: dumnezei sînteţi şi, toţi, fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6); şi, după cum se ştie, Mîntuitorul întăreşte El Însuşi această revelaţie (Ioan 10, 34). O ase­menea conştiinţă divin-filială şi fratern-umană rămîne, în adînc, o realitate universal prezentă şi de neşters. Mircea Eliade, din perspectiva sa de istoric al religiilor, sesizează pro­fund: “Rugăciunea cea mai veche şi mai răspîndită se adresează Tatălui ceresc” [12].

Legătura harică, fraternă, în şi prin Dumnezeu, este exprimată cu o forţă deosebită în reîntîlnirea Patriar­hului Iacov cu fratele său, Esau, după despărţirea lor dureroasă şi îndelungată. Oferindu-i daruri de împăcare fratelui său, Iacov îi grăieşte lui Esau: “De am aflat bunăvoinţă înaintea ta, primeşte darurile din mîinile mele, căci, cînd am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut Faţa lui Dumnezeu, aşa de binevoitor mi-ai fost” (Facerea 33, 10; subl. n). Ne întîmpină aici intuiţia unei conştiinţe originare. E semnificativă această frază rosti­tă de Patriarhul Iacov. Lui i se revelase viziunea scării, a comuniunii cerului cu pămîntul, act şi semn divin pe care l-a primit ca pe o taină: “Piatra ce şi-o pusese căpătîi a pus-o stîlp şi a turnat pe vîrful ei untdelemn. Iacov a pus locului acela numele Betel (Casa lui Dumnezeu)” (Facerea 28, 18-19) – simbol şi prefigurare sacramentală a Bisericii. Şi nu e de omis aici nici mărturia lui Faraon, care spune despre Iosif, fiul Patriarhului Iacov, că “în el este duhul lui Dumnezeu” (Facerea 41, 38). Or, se ştie că Iosif, vîndut de fraţii săi, îi sal­vează pe aceştia într-un duh profetic, proniator, mesianic.

Biserica pune în lumină vie, tocmai prin Taina Sfîntului Botez, această prezenţă şi lucrare continuă şi treptată a Duhului Sfînt în Vechiul şi în Noul Testament. Actele evocate aici, ca şi altele săvîrşite de Patriarhi şi de Profeţi, sînt pentru conştiinţa Bisericii prefigurări ale harului, ale Sfintelor Taine, “Legea avînd umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1). În acest sens, tot în ritualul Botezului, se luminează o altă prezenţă şi prefigurare a Tainei: “Stăpîne, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Care celor ce erau cu Noe în corabie le-ai trimis porumbiţa avînd în gură stîlpare de măslin, semnul împăcării şi al mîntuirii din potop, şi mai înainte ai închipuit prin aceasta taina darului şi ai dat rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine; care printr-însul i-ai umplut de Duhul Sfînt, şi pe cei ce sînt în har îi faci desăvîrşiţi…” [13].

Plinătătea harului, a Tainei, se înfăptuieşte şi se descoperă în Hristos. Evanghelia spu­ne: “Cuvîntul trup S-a făcut”, iar Sfîntul Apostol Pavel afirmă, ca o Taină a Tainelor: “Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup…” (1 Timotei 3, 16) şi întru El “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aceasta şi este fiinţa Tai­nei. Astfel trupul, materia, nu numai că nu este “expresie a degradării”, sursă a răului, cum se cugeta într-o filosofie idealistă maniheică, ci materia este parte a Tainei. “Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sîngele Meu” – spune Hristos. El restaurează şi inte­grează în Sine trupul lumii. Creată de Dumnezeu, materia e menită a-L revela pe Dum­ne­zeu; a revela ceea ce Apostolul exprimă prin cuvintele: “taina voii Sale. [...] iconomia pli­nirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pă­mînt, […] rînduiala Celui ce toate le lucrează potrivit sfatului voii Sale…” (Efeseni 1, 9-11).

Sfîntul Maxim Mărturisitorul tîlcuieşte această viziune în ceea ce şi el numeşte “taina lui Hristos”, care este “unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi a omenităţii într-un singur ipostas”, “unirea hotarului [definitului] şi a nehotărniciei [indefinitului], a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării” [14], a celor văzute şi a celor nevăzute. În această unire sacramentală se împli­neşte profeţia revelată în numele Emanuel (“Dumnezeu e cu noi”). Aceasta stă la temelia tu­tu­ror Tainelor Bisericii: Botez, Mir, Euharistie şi celelalte.

Tot Sfîntul Maxim, tîlcuind textul din Coloseni 2, 9: “În Hristos, Care este Dumnezeu şi Cuvîntul Tatălui, locuieşte după fiinţă toată plinătatea dumnezeirii”, adaugă: “Iar în noi locuieşte plinătatea Dumnezeirii după har, atunci cînd adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea, nemailipsindu-ne în nici un chip, după cît e cu putinţă omului, nimic din imitarea adevărată a Modelului... Prin strădania noastră, să locuiască şi în noi plinătatea dumnezeirii, alcătuită din diferite vederi sau contemplaţii duhovniceşti” [15].

În acelaşi duh, Mitropolitul Daniel observă judicios: “Întrucît Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, El a dat tuturor oamenilor puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu”. Şi citînd din Evanghelia după Ioan: “Celor ce L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (1, 12-13), adaugă: “Prin urmare, toţi oamenii care Îl primesc pe Hristos sînt fraţi şi surori ai lui Hristos, nu pe baza unei înrudiri biologice, ci a adopţiunii divine prin har” [16]. În acelaşi sens (dar şi în cel de la Luca 3, 36-38, evocat mai înainte) spune şi Sfîntul Apos­­tol Pavel (cf. Fap­te 17, 29) că noi sîntem “neamul lui Dumnezeu” (gšnoj oîn Øp£rcontej toà qeoà ...).

O dată cu înrudirea de sînge, mai presus, mai adîncă, e rudenia de duh. Din întruparea Fiului lui Dum­nezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria se naşte taina înrudirii duhovniceşti, sacramentul fratelui, al fraţilor duhovniceşti.

Se înţelege, Fratele suprem este Hristos. El este Taina fundamentală, Capul Bise­ricii, Mirele creaţiei; din El, “Cel întîi născut între mai mulţi fraţi”, se instituie frater­nitatea umană, Taina Fratelui. În Hristos, prin rădăcina Hristos, prin tulpina Hristos (“Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele”), omul, în menirea lui absolută, e o taină, un sacrament. În acest sens, Sfîntul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, “omul tainic al inimii” (I Petru 3, 4), iar Sfîntul Pavel de “viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3).

Iisus Hristos este, aşadar, Taina/Sacramentul mai presus de toate, revelînd “dum­ne­zeirea în trup” (“Cuvîn­tul trup S-a făcut” – Ioan 1, 14; “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul…” – I Timotei 3, 16; “întru El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” – Coloseni 2, 9), iar Întruparea Domnului e centrul, sensul şi scopul lumii. “Toa­te cele create se cer după unirea cu necreatul” [17].

Materia, care se defineşte tocmai prin condiţiile timpului şi spaţiului, este deci cre­­aţie (nu poate fi concepută astfel), operă divină, iar dumnezeirea şi puterea se reve­lează în ea (cf. Romani 1, 20). Prin ea, noi am văzut slava Unicului Fiu al lui Dumnezeu “plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14) şi, prin acest act de instituire a Tainei, El ni s-a fă­cut Emanuel – “Dumnezeu cu noi”. Din El se împărtăşeşte Taina în lume, în fraţii Săi.

Se înţelege, cea dintîi şi negrăită părtaşă a acestei Taine este însăşi “Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară Maria”, Maica Domnului, despre care Sfîntul Grigorie Palama spune că “este, ea singură, hotar între firea creată şi cea necreată, şi toţi cîţi Îl cunosc vor şti că în ea S-a sălăşluit Cel fără de sălaş, şi toţi cei ce-L laudă pe Domnul, după Domnul o vor lăuda pe ea. Şi este dăruitoare a bunătăţilor celor viitoare, şi este pricină a darurilor date înainte de ea, ca şi a marilor bunătăţi date după ea” [18]. Biserica o contemplă astfel: “Tu es devenue, Marie, un encensoir d’or, le vase très pur de l’indivisible Trinité… C’est toi que l’Esprit très Saint, en te couvrant de Son ombre, a révélée comme la Mère de Dieu” [19]. Împreună cu ea, noi toţi sîntem meniţi a ne împărtăşi de acest dar al filiaţiei divine, ca fraţi. În acest sens, rugăciunea centrală pe care ne învaţă Domnul Însuşi să o rostim este “Tatăl nostru” – rugăciune esenţială şi atotcuprinzătoare, instituind adopţiunea filială, darul şi chemarea de a-I fi Tatălui fii prin Fiul Său şi fraţi ai Acestuia, dar cu condiţia ca noi înşine să vedem în toţi semenii noştri tot atîţia fii ai Părintelui Ceresc şi tot atîţia fraţi ai dumnezeiescului Său Fiu. Căci Iisus Hristos, subliniem încă o dată, prin Taina Întrupării Sale de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria, instituie rudenia cea după Duh sau spirituală. Acesta este sensul cuvintelor Sale şi atunci cînd, privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: “Iată mama Mea şi fraţii Mei! Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Marcu 3, 34-35). Şi se înţelege că cea dintîi care a făcut voia Tatălui a fost Maica Domnului: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38), Fiat-ul ei fiindu-ne tuturor pildă şi mărturie.

În Duh se realizează, propriu-zis, rudenia adevărată. Rudenia întemeiată pe sînge a putut duce la uciderea fratelui de către frate, pe cînd rudenia cea după Duh, instituită în “Adam cel de pe urmă cu duh de viaţă dătător” (I Corinteni 15, 45), e plinătate a vieţii şi nemurire. La începutul slujirii Lui mesianice, Noul Adam evocă textul profetic: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, [...] să propo­vă­duiesc robilor dezrobirea…” (Luca 4, 18). Dar, pentru această dezrobire, a luat El Însuşi chi­pul robului. Este în aceasta cea mai adîncă mărturie a fraternităţii, a tainei fratelui, du­pă cum tîlcuieşte Zizioulas: “Întrucît Fiul lui Dumnezeu a ieşit în întîmpinarea celuilalt, a creaţiei Sale, golindu-Se pe Sine Însuşi prin kenoza (smerenia) Întrupării, calea keno­­tică (a smereniei) este singura cuvenită creştinului în comuniunea sa cu celălalt – fie Dum­nezeu, fie aproapele” [20].

Trebuie să iei chipul robiei Lui, făcîndu-te rob celuilalt: aceasta este calea răs­cum­părării. Dar în acest scop Hristos nu plăteşte vreun preţ, în sens lumesc. Cel ce Se fa­ce rob după voie, nu încetează să fie Împărat după fire. În Taina Întrupării se regăseşte Taina Împărăţiei, a lui Dumnezeu ca Împărat. Ca Împărat, bunăoară, izgoneşte Iisus Hristos demonii. Evanghelia ne spune că “duhurile necurate, cînd Îl vedeau, cădeau îna­intea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (Marcu 3, 11). Cărturarii şi fariseii din Ierusalim ziceau că “cu domnul demonilor alungă demonii” (Marcu 3, 22), dar Iisus Hris­tos, răspunzîndu-le, descoperă: “Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte… Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va dăinui împărăţia lui?! Şi dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul [căpetenia deminilor], feciorii voştri cu cine îi scot?… Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împă­răţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). În însuşi faptul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria intră şi se arată în lume Împărăţia lui Dumnezeu, fundamentul tainic al mîntuirii, al răscumpărării, prin care “stăpînitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 11). Aceasta o şi spune Iisus, Cel ce poate mărturisi, ca Fiu al Dum­nezeu: “Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer” (Luca 10, 18). Şi, de sesizat, Domnul adaugă acest grav cuvînt: “Adevăr grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatelr şi hulele cîte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfînt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osînda veşnică”. Iar această osîndă teribilă era pentru că ziceau: “Are duh necurat” (Marcu 3, 28-30). În ultima adîncime, în acesta constă ceea ce se numeşte păcatul împotriva Duhului Sfînt: a nu recunoaşte taina iubirii ca taină a iubirii fratelui, trimiterea de către Tatăl a Fiului ca să-Şi mîntuiască fraţii. Acesta este păcatul capital, fundamental: “a nu crede în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3, 18). Şi, încă mai complet spus: “Orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu-L mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu...” (I Ioan 4, 2-3). În această venire a Fiului Său pentru noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu, în această taină Îl contemplăm ca iubire. Şi numai în iubirea Lui faţă de tot omul, în care El vede pe fratele Său, este oferită mîntuirea lumii.

Nici o virtute nu e mîntuitoare fără taină. Cît de revelatoare este, în acest sens, şi starea celor cinci fecioare (altminteri virtuoase) care s-au aflat la uşa închisă, auzind cu­vîn­tul Mirelui: uk oida imas – tradus etimologic: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în voi” (Matei 25, 12). Nimeni nu este mai cast decît Iisus Hristos, dar castitatea Lui e castitatea Mirelui, castitatea iubirii, a ofrandei pure pentru a lua parte la nunta Mielului, pentru a intra în “cortul lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21, 3-9). Semnificativ e faptul că ace­laşi cuvînt apare în: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în voi, lucrători ai nedreptăţii” (Luca 13, 25-27). Fie că te izolezi prin fărădelege, prin nedreptate, fie că e vorba de o virtute sterilă, cum e castitatea în sine (pentru ea însăşi), unele ca acestea te închid în bezna fără de candelă din tine, te ţin departe de Împărăţia Luminii şi a Iubirii.

Evanghelia Judecăţii face parte din acelaşi grup cu parabola celor zece fecioare şi cu cea a talanţilor. Cu certitudine, “cel ce a ascuns talantul în pămînt” (Matei 25, 25) este “chipul nerodirii în iubire”, al acţiunii neîmplinite în har. Dar culminant-revelatoare este, în acest sens, Evanghelia Judecăţii. Esenţa ei, fireşte, ne este revelată tocmai ca taină, ca sacrament: “Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut [darurile iubirii] unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Şi dimpotrivă: “Întrucît nu aţi făcut unu­ia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25, 45). Aceasta e fiinţa tai­nei: a-L vedea pe Hristos în cel care, zidit după Chipul Lui, afirmă şi revelează acest Chip; a-l hrăni pe cel flămînd, a-i da să bea celui însetat, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l adăposti pe cel pribeag, a-l cerceta pe cel din spital sau pe cel din întemniţă... Şi toate acestea trăind adînc în conştiinţa că El Însuşi, Hristos, ni S-a oferit ca taină dătătoare de viaţă: “Eu sînt pîinea cea vie, care s-a pogorît din cer. Cine mănîncă din pîinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 51).

Unind în comuniune sacră cuvintele din Evanghelia Judecăţii cu cele din această Evanghelie a Euharistiei, trebuie să înţelegem legătura de nedesfăcut dintre Taina Euha­ristică şi Taina Fratelui. Pîinea cu care-ţi hrăneşti fratele în numele lui Hristos devine pîine euharistică. Ori de cîte ori o dăruieşti, auzi cuvîntul: “Întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Hrănind pe aproapele – frate al lui Hristos – te împărtăşeşti cu Hristos. Iar acest frate este orice semen al tău, oricine poartă în adînc moştenirea Chipului Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos a recunoscut şi a mărturisit aceasta în atîtea exemplare umane, dincolo de hotarele spirituale sau geografice ale lui Israel. Despre sutaşul roman, care vedea în sluga lui un frate, El a spus: “La nimeni în Israel nu am găsit atîta credinţă!” (Matei 8, 10). Iar credinţa lui, se înţelege de la sine, era cea în virtutea căreia recunoştea şi mărturisea pe Dumnezeu în Hristos. La fel şi cu femeia cananeancă, sau cu samarineanul vindecat de lepră – care, tocmai în actul recunoştinţei, dezvăluia taina re-cunoaşterii. Cred că nu putem să nu vedem, în toate aceste exemple sau mărturii evocate aici, şi metode ale pedagogiei divine; ele făceau par­te din deschiderea ochilor duhovniceşti ai Apostolilor şi ai noştri către taina comuniunii sacramentale a neamurilor, a frăţietăţii din şi dintre nea­muri. În ziua Cincizecimii, Apos­tolii toţi erau o mărturie şi o împărtăşire a tainei către neamuri.

Un tîlc cel puţin la fel de evident exprimat ne oferă, pe lîngă chemarea lui Cor­nelie sutaşul, şi des­co­­perirea oferită Sfîntului Apostolul Petru. Pe “o faţă mare de pînză legată în patru colţuri, lăsîndu-se pe pămînt [...] erau toate dobitoacele cu patru picioare şi tîrîtoarele pămîntului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: «Sculîndu-te, Petre, junghie şi mănîncă!»” (Fapte 10, 11-13). Unele traduceri variază: în textul ecumenic al Bibliei citim tue, deci “ucide”, dar în textul originar grecesc este cuvîntul thuson, adică “jert­feşte”. Opera mîntuirii, în plinătatea ei, înseamnă întrupare, jertfă, înviere: “Dintr-un sînge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26); din unicul sînge al jertfei lui Hristos cel înviat se mîntuie tot neamul omenesc şi, o dată cu el, întreaga Fire (Romani 8, 21) [21]. Hristos a rostit pe cruce, către Părintele ceresc, cuvîntul mîntuitor: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Iartă-i, deci vindecă-i. În Evanghelie ier­tarea înseamnă vindecare (Matei 9, 5-7), adică mîntuire.

Toate Tainele Bisericii pun în lumină, în primul rînd, omul, deci fratele, pentru ca­re se săvîrşesc Tainele. Iar scopul esenţial al Întrupării îl reprezintă, înainte de toate, omul, pentru că Fiul lui Dumnezeu “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire” S-a întrupat. Şi în noi toţi El vede fraţi, cum Însuşi vesteşte: “«Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sînt afară. Te caută». Şi, răspunzînd lor, le-a zis: «Cine este mama Mea şi fraţii Mei?». Şi privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: «Iată mama Mea şi fraţii Mei! Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea»” (Marcu 3, 32-35). E limpede că aici Iisus descoperă şi instituie, în Maica Dom­nului şi în orice persoană umană, în măsura deschiderii ei către voia lui Dumnezeu, o Taină. În acest înţeles, Biserica, plecînd de la cuvîntul îngerului: “Bucură-te cea plină de har” şi “Duhul Domnului va fi peste tine”, o preacinsteşte pe Maica Fecioară drept “sălaş al Înţelepciunii lui Dumnezeu”, “dătătoarea bunătăţii dumnezeieşti”, “raza luminii celei neapuse”, “fulger care luminezi sufletele”, “pridvor al Cinei celei de taină”; şi toţi cei ce se încorporează în Trupul lui Hristos, prin Sfintele Taine, sînt chemaţi să devină “templu al Dumnezeului Celui Viu” (II Corinteni 6, 16).

Atunci, a nu recunoaşte fundamental în orice semen pecetea Chipului lui Dum­nezeu prin suflarea cea dintîi, ca şi prin Tainele Întrupării, a nu recunoaşte pe om ca frate, e un păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea şi rugăciunea “Tatăl nostru” sem­nifică – precum s-a spus – paternitatea divină, filiaţia divină şi fraternitatea general-umană.

Recapitulînd, păcatul stă tocmai în ruptura mistică, în despărţirea de Dumnezeu şi, prin aceasta, şi de semeni. Păcatul afectează circulaţia harului, prin schimbarea sen­sului gravitaţiei de la Dumnezeu către eu, de la spirit către materie, de la suflet către trup. În păcat, după cum s-a observat, nu cazi din braţele lui Dumnezeu, dar te închizi în tine ca într-un mormînt; orice întoarcere în egoismul propriu, indiferent de raţiunile ei, este o întoarcere în moarte. Nici o virtute nu poate înlocui deschiderea către celălalt, iubirea de frate. Adînc semnificativă în privinţa aceasta este parabola celor zece fecioare. Grea şi vrednică de cinstire este castitatea, fecioria. Dar fecioria nu e scop în sine şi nu e mîntui­toare prin ea însăşi. Fără lumina candelei aprinse a iubirii poţi auzi la uşa închisă cuvîntul Mirelui: “Nu vă cunosc pe voi!”. Cuvînt de o şocantă antinomie: cum, Doamne, Tu, Zidi­torule, nu ne cunoşti pe noi?! Supusă însă analizei etimologice şi semantice, expresia uk oida imas se tălmăceşte mai exact prin: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în voi!”.

Numai cînd vezi în fiecare semen pe Hristos, cînd trăieşti relaţia cu el ca pe o Taină, cînd nu te lepezi şi nu te scîrbeşti nici de cel flămînd, nici de cel însetat, nici de cel gol, nici de cel străin şi fără adăpost, nici de cel bolnav de orice fel de boală, nici de cel întemniţat, indiferent de ce fel de păcate ar fi învinuit acela – numai atunci te împăr­tăşeşti din Taina lui Hristos şi devii tu însuţi un sacrament, iar Mirele îţi deschide uşa Împărăţiei. Numai aşa poţi trăi plenar Taina Euharistiei, sub puterea căreia, prin trup şi în trup, te faci părtaş al comuniunii sfinte, al învierii şi al veşniciei. Precum rosteşte Sfîntul Si­meon Noul Teolog: “Cel ce participă la aceste haruri dumnezeieşti şi îndumnezeitoare desigur că nu mai e singur, ci este cu Tine, Hristoase, Lumină a Soarelui întreit ce lumi­nează lumea. Aşadar, pentru ca să nu mai fiu singur, despărţit de Tine, izvor al vieţii, de Tine, sufletul, viaţa şi bucuria mea, de Tine, Mîntuitorul lumii, mă apropii astfel, rugîn­du-Te cu lacrimi şi cu inima zdrobită: Dă-mi să fiu iertat de păcatele mele şi să mă împărtăşesc fără de osîndă din Sfintele Tale Taine preacurate şi de viaţă dătătoare” [22].

Cît de revelator este că, real, Împărăţia se deschide ca o nuntă şi ca o masă: “Iar voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpînul lor cînd se întoarce de la nuntă, ca, venind şi bătînd, îndată să-i deschidă. Fericite sînt slugile acelea pe care, venind şi bă­tînd, stăpînul le va afla veghind! Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji” (Luca 12, 36-37)!

Taina fratelui are o deschidere tot atît de universală ca şi universalitatea chipului lui Dumnezeu în noi. Jertfa lui Hristos, sîngele Lui, al Legii celei noi, se varsă pentru mulţi, pentru toţi. Pe Cruce, Hristos e răstignit între doi vinovaţi, din care unul huleşte, u­nul se căieşte. La Crucea Lui sînt de faţă Mama Lui, ucenicul iubit, mironosiţele, isra­eliţi, dar şi romani, prozeliţi, elini care veniseră să-L vadă… Pentru toţi, Iisus rosteşte: “Pă­rinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. Iertarea pe care o dă El e universală, către toţi cei de faţă, de orice neam ar fi ei. Iertarea, vindecarea, mîntuirea se află în legătură inseparabilă cu ontologia tainică a fraternităţii umane.

(Sinteză a unor predici şi conferinţe mai vechi,

în franceză şi în română, acest text este unul dintre ultimele

pregătite pentru tipar de Părintele Galeriu.)

[1] Capete despre cunoaşterea lui Dumnezeu, 49.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 9.

[3] Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 307.

[4] Migne, P.G., tom 33, XVII, 12: “Este a doua oară cînd Dumnezeu suflă asupra oamenilor, pentru că suflarea cea dintîi a fost întunecată prin păcatele cele de bunăvoie”.

[5] Boris Bobrinskoy, Le Mystère de la Trinité, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 10.

[6] Basile de Césarée, Homélies sur l’Hexaémeron, Neuvième Homélie, 88 B, în “Sources chrétiennes” – 26, Éd. du Cerf, Paris, 1949, p. 519.

[7] Epistola lui Barnaba, cap. V, în Scrierile Părinţilor Apostolici, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 118.

[8] Christoph von Schönborn, L’Icône du Christ. Fondements théologiques, Éd. du Cerf, Paris, 1986, p. 17.

[9] Spiritualitatea ortodoxă, în Teologia morală ortodoxă, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 37.

[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei şi Craiovei, 1987, p. 257.

[11] J. D. Zizioulas, L’Être ecclésial, Labor et Fides, Genève, 1981, pp. 90 şi 94.

[12] Die Religionen und das Heilige, Salzburg, 1954, pp. 27 şi 61.

[13] Aghiasmatar, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 19. Cf. şi Rituel du baptême, Diaconie Apostolique, Roma, 1990, p. 61.

[14] Răspunsuri către Talasie, 60, în Filocalia rom., vol. 3, ed. 1948, pp. 325 şi 327.

[15] Capete gnostice,suta a 2-a, cap. 21, în Filocalia rom., vol. 2, ed. cit., p. 187.

[16]  “Le Sacrament du frère”, în revista Contacts, 2/1994, p. 125 (subl. n.).

[17] Cf. Filocalia rom., vol. 3, ed. cit., p. 327, nota 1.

[18] Omilia 14: La Buna Vestire a Maicii Domnului, în Omilii, vol. 1, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 205.

[19] Livre des prières orthodoxes, Paix, 1996, pp. 208-209.

[20] În Contacts. Revue française de l’orthodoxie, 166, p. 114.

[21] Legalismul Vechiului Testament separa purul de impur. În ordinea harului, jertfa suprimă toate barierele: avîndu-L pe Hristos ca frate suprem, ne înfrăţim, prin El, cu orice semen al nostru, în care recunoaştem necondiţionat “chipul” lui Dumnezeu, dincolo de orice determinări sau conjuncturi. E poate interesant să citîm aici mărturia unui Martin Buber: “Depuis ma jeunesse, je ressens Jésus comme mon grand frère. Que la chrétienté l’ait vu et le voit comme Dieu et Sauveur est un fait qui m’a toujours paru de la plus haute gravité, un fait que je dois chercher à comprendre, pour mois-même, et pour lui-même. Mon propre rapport fraternel à lui n’a pas cessé de se renforcer et de se purifier, et je le regarde aujourd’hui avec plus d’acuité et de finesse que jamais. Je suis plus sûr que jamais qu’il lui revient une place importante dans l’histoire de la foi d’Israël, et que cette place ne peut être circonscrite par aucune catégorie habituelle” (apud H. Wandenfels, Manuel de théologie fondamentale, Éd. du Cerf, Paris, 1997, p. 330).

[22] Livre des prières orthodoxes, ed. cit., p. 159.

* Părintele Galeriu, “Taina fratelui”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 9/153, septembrie 2003, pp. 7-10 (număr închinat Părintelui Constantin Galeriu – răposat în luna august a acelui an – şi purtînd următorul motto: “Părintele Galeriu, cînd vorbeşte, te conectează la Dum­ne­zeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc... Eram odată cu nişte ti­neri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice, admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă su­păr... Pe urmă, gîn­dindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”). Ulterior, textul s-a tipărit în broşură şi a fost reprodus şi de alte publicaţii.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)