ÎNTRE ZEL ŞI SMINTEALĂ

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît Apologeticum a înţeles să scuipe pe mîna întinsă şi să-mi facă proces de intenţie în stil neosecuristic, mă simt dezlegat să fac la rîndul meu cîteva precizări de la care iniţial îmi propusesem să mă abţin.

Nu cred că vreun cititor serios al acestui blog îşi va fi închipuit că eu aş fi postat „la prima vedere” un text precum cel al d-lui Liviu Ailoaei (pe care nu-l cunosc) dacă informaţiile conţinute în el ar fi fost singulare şi neplauzibile. Se întîmplă însă că majoritatea informaţiilor furnizate acolo de autor îmi mai parveniseră anterior din cele mai variate surse (neconcertate între ele, ba chiar ignorîndu-se unele pe altele). Circulă multă lume pe la Petru-Vodă şi pe la Părintele Iustin (din zonă sau mai de departe, mai tineri sau mai vîrstnici, laici, preoţi sau monahi, de regulă oameni foarte serioşi şi demni de toată încrederea), aşa că se cam ştiu cele petrecute acolo şi nu lipsesc termenii de verificare sau de comparaţie.

Însumînd ceea ce am ajuns eu să aflu din numeroase alte surse (scrise sau nescrise), pot afirma cu mîna pe inimă că măcar 80% din ce spune d-l Liviu Ailoaei în introducerea respectivă este conform cu realitatea. Desigur, este o realitate incomodă şi care comportă multe nuanţe, dar nu-i vorba nicidecum de simple ficţiuni denigratoare, cum ar vrea să le prezinte Apologeticum et comp. (adică tocmai adevărata oficină on-line a mistificărilor manipulatoare, aşa cum s-a vădit şi în alte împrejurări recente, îndeobşte cunoscute frecventatorilor de site-uri şi bloguri ortodoxe – sau pretinse ca atare).

Singurul oarecum nedreptăţit în context (de d-l Ailoaei şi nu numai) este monahul Filotheu, despre care ştiu că nici nu era în ţară cînd s-au conceput şi s-au pus afişele, şi care, oricît ar părea de incredibil, a ajuns chiar la altercaţie pe tema respectivă cu maica Fotini, dîndu-şi seama că de data aceasta chiar „s-a sărit calul”, într-un mod compromiţător atît pentru Mănăstirea Petru-Vodă şi pentru Părintele Iustin, cît şi pentru vechea lor gaşcă conspirativă (care a prefăcut, folosindu-se cu şiretenie de idiosincraziile ideologice şi de prestanţa publică a Părintelui Iustin, un abuz civil – „cipuirea” biometrică – într-o problemă mistică şi apocaliptică).

Oricare ar fi fost în contextul imediat poziţia monahului Filotheu (care altminteri nu-i străin de o lungă evoluţie a lucrurilor spre acest impas îngrijorător), afişele „scandaloase” au existat (şi au fost colportate şi pe aiurea), ca şi permanentele manipulări prin imagine şi cuvînt de pe Apologeticum, ca şi predicile teologului controversat Danion Vasile rostite la Petru-Vodă, ca şi întreaga panică întreţinută pe tema respectivă de mai bine de un an încoace, pe muchia de cuţit dintre zel şi sminteală.

Şi atunci, unde a minţit atît de imoral şi de fioros d-l Liviu Ailoaei (pe care eu „mi-am permis” să-l postez pe blog, chipurile, „pe neverificate”)? Cei din jurul lui Apologeticum confundă – sau vor să se confunde – adevărul incomod cu minciuna interesată. Sînt gata să facă proces de intenţie oricui nu le cîntă în struna lor răsuflată, semianalfabetă şi monomaniacală. Pun pe seama tuturor propria lor dispoziţie spre impuritatea operativă şi diversiunea alarmistă. Cred că toată lumea trebuie musai să fie năimită, ca şi ei, unei idei fixe sau unor cercuri de tensiune, mai mult sau mai puţin obscure. Pînă una-alta, ei sînt însă, cu voie sau fără voie, adevăraţii responsabili de tulburarea (şi eventuala sminteală) care s-a făcut şi pe care acum zadarnic se mai străduiesc să o ascundă sub perdeaua de fum a invectivelor şi indignărilor belicoase.

La unii ca ei se referea mai deunăzi, cu discreţie părintească, şi preotul profesor Mihai Valică, pe care altminteri „nucleul dur” de la Petru-Vodă (unde sînt şi destui vieţuitori „netalibanizaţi”) îl ţine drept „tovarăş de drum”, mai cu seamă în chestiunea cipurilor biometrice: “Taina Spovedaniei reprezintă «Tribunalul iertării», iar nu al condamnării, şi de aceea trebuie să dăm soluţii de vindecare şi nu sentinţe de condamnare şi de excludere faţă de penitent. [...] Deci să exercităm Sf. Taină a Spovedaniei ca mijlocitori şi împreună-lucrători cu Hristos şi cu Duhul Sfînt, iar nu în locul lui Hristos şi al Sfîntului Duh. Celor care nu sînt duhovnici sau păstori sufleteşti, în cazul de faţă, li se potrivesc cuvintele Sfinţilor Părinţi: dacă eşti oaie, nu te pune în locul păstorului! Dacă te faci păstor oaie fiind, talibanizezi şi transformi Biserica în inchiziţie morală şi nu o laşi să fie Spital Duhovnicesc şi mijloc de îndumnezeiere”.

Dar „inchizitorul” nu se simte niciodată „cu musca pe căciulă”: muştele trebuie să fie întotdeauna pe căciulile celorlalţi...

Toate acestea ar fi mult mai uşor de suportat, ca excrescenţe ortodoxiste ale derizoriului nostru „balcanic” (pe care-l respirăm curent, cel puţin de la Caragiale încoace) dacă n-ar fi la mijloc, exploatată sistematic şi fără scrupule, figura de înălţime martirică şi rugătoare a Părintelui Iustin Pârvu, care ar fi meritat, desigur, altfel de bătrîneţi şi altfel de ucenici...

Iată însă că Părintele, chiar dacă îşi poartă din ce în ce mai greu crucea vîrstei şi a sănătăţii tot mai şubrede, mai are încă puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să recumpănească lucrurile şi să-şi înghită amărăciunea (pe care a mărturisit-o multor apropiaţi şi în repetate rînduri). Afişele au dispărut şi afirmaţiile s-au nuanţat, dar terenul rămîne sensibil şi se cere multă grijă şi răspundere din partea tuturor pentru ca MĂSURA să devină cu adevărat lucrătoare, salvînd zelul de ispitele smintelii. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Răzvan CODRESCU