RĂDĂUŢIUL NU CREDE ÎN LACRIMI

SUMARUL BLOGULUI

Constat că unii sînt foarte indignaţi că la Rădăuţi, în dulcea Bucovină, avînd ca staroste un primar harismatic (al nostru, dintre noi, pentru noi), oamenii chefuiesc pe străzi cu mici şi cu bere, în timp ce prin împrejurimi stihiile dezlănţuite mătură sate şi omoară oameni, iar criza bîntuie prin ţară ca stafia lui Marx prin Europa viţelului de aur.

Trebuie să spună însă cineva, în apărarea „României profunde”, a „eternei şi fascinantei Românii”, că indignarea aceasta, aparent atît de legitimă, este de fapt un semn de pripă şi de superficialitate, vădind neînţelegerea crasă a sufletului nostru naţional şi a logicii noastre dăinuitoare într-o istorie care nu ne merită şi pe care n-o merităm.

Aceeaşi neînţelegere stîrnise nu demult comentarii acide în jurul unei fotografii celebre în care un grup de sinistraţi neaoşi se aghezmuiau (proastă vorbă românească!) într-o bodegă de ţară, cu apa pînă la genunchi, în vreme ce soldaţii încercau să le salveze bunurile şi să le încropească diguri în ceasul al treisprezecelea...

Patrioţii adevăraţi ştiu însă bine că românul mioritic, cel din os de dac, frate cu codrul şi cu albanezul, nu se pierde uşor cu firea, nici în faţa nenorocirii, nici în faţa morţii. El ştie să răscumpere – nu-i aşa? – „teroarea istoriei”, teroarea cosmică, teroarea divină (că Dumnezeu mai şi bate, iar pînă la Dumnezeu te mai mănîncă şi sfinţii!), iar aceasta implică nu numai să te faci frate cu dracul pînă treci puntea, dar mai ales să nu pui la inimă, să faci neabătut haz de necaz, să îneci amarul mai cu un rîset (O, ţară tristă plină de humor!), mai cu un cîntic (Noi sîntém români...), mai cu un must şi-o pastramă (De-aş mai duce-o pîn’ la toamnă...) şi – de ce nu? – mai cu un mic şi-o bere... de preferinţă „la botul calului”, cum se zice prin popor, în agora naţională a bîlciului/iarmarocului/tîrgului (că nu e bine să fie omul singur, nici să rămînă talantul necheltuit).

La Rădăuţi nu s-a întîmplat nimic monstruos sau măcar neobişnuit: au răspuns bieţii noştri români geţi-begeţi, în felul lor specific şi inimitabil, pe de o parte la teroarea istoriei (criza), pe de altă parte la teroarea cosmică (inundaţiile), iar indirect I-au dat cu tifla şi lui Dumnezeu, ca să ştie, „drăguţul de El”, că şi dacă Îşi întoarce faţa de la noi, tot nu rămînem mofluzi aux portes de l’Orient, ci încă mai avem vînă-n noi să le luăm pe toate à la légère, cum facem de cel puţin două mii de ani – şi uite că “apa trece, dar România rămîne”, ca pietrele, ca bolovanii, cu cimitire şi parastase vesele, cu arderi-de-tot pe grătarele neamului şi cu încredinţarea nezdruncinată că am fost, sîntem şi vom fi buricul pămîntului, în ciuda vitregiilor trecute şi în ciuda tot mai evidentului complot mondial antiromânesc al evreilor, masonilor şi papistaşilor (... tu-le muma-n cur de hoţi şi nevestele la toţi, noaptea pe la 3!).

Sigur că mai vine apa şi mai ia cîte o casă, sau cîte nişte oameni necăjiţi (Hai noroc şi Dumnezeu să-i ierte!), dar pînă să vină să ne ia şi pe noi, mai bine să nu bocim, ci se ne rîdem şi să ne desfătăm, după legea noastră din bătrîni, care zice clar că “viii cu viii şi morţii cu morţii” şi că “ce poţi face azi nu lăsa pe mîine”. Că şi necăjiţii ăia, dacă se întîmpla să nu moară, sau dacă se întîmpla să murim noi în locul lor, s-ar fi îndulcit şi ei să le cînte muzica şi să le sfîrîie grătarul (Doamne-ajută!).

Să nu judecăm pripit, ci să ne bucurăm că sîntem români, că sîntem daci, şi că nu ne-au luat apele pe toţi, ci numai pe unii, şi că sîntem creştini şi uite că Dumnezeu ia de la puţini şi dă la mulţi, şi avem şi la vreme de ananghie ce mînca şi ce bea, ca să mai facem încă vreo două mii de ani umbră pămîntului şi să nu rămînă flămîndă gura asta de rai, pentru care s-au jertfit moşii şi strămoşii noştri!

Hai noroc şi la mai mare!

Răzvan CODRESCU