Blogul lui Răzvan Codrescu: FLORINA NICOLAE: MODELUL ȘI INTERPRETAREA

Imaginea Sfîntului Francisc

în Divina Comedie de Dante Alighieri

Modele, exemple, pilde vii au intrat în istorie dintotdeauna. Iar istoria le-a adaptat de fiecare dată diferitelor situații, realităților în care se întruneau condițiile „utilizării” lor. Ba chiar fiecare persoană adoptă și interpretează un model conform propriei culturi, deschideri, disponibilități. Nu îndrăznesc să merg cu gîndul la Modelul absolut – la Iisus Hristos – și la nenumăratele „imitații” de-a lungul celor două milenii (în fond toți încercăm, în felul nostru, o imitatio Christi, interpretîndu-l mereu în funcție de moment). Mă refer la o interpretare-capodoperă, la cea din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, și la unul dintre modelele așezate de el în Paradis: Francisc din Assisi.

Există o deosebire radicală între modelul de sfînt din scrierile lui Tommaso da Celano, ale lui Bonaventura da Bagnoreggio, cel ilustrat în Florilegiu ori în multe alte referințe şi personajul propus de Dante care imaginează o figură de o incontestabilă autonomie faţă de hagiografia tradiţională existentă în vremea lui. Elementul central al „biografiei” danteşti a sfîntului din Assisi şi aproape unicul mesaj franciscan din Divina Comedie este sărăcia. Dar „sărăcuţul lui Dumnezeu” nu este doar „umilul, obedientul, supusul”, ci luptătorul pentru o cauză, întrucît pentru Alighieri, sfinţenia este o continuă acţiune combativă pentru Binele absolut, pentru Adevărul absolut. Era în fond chiar lupta pe care el însuși, alungat din Florența, o purta.

Intens marcat de energia spirituală şi de etica sublimei sfinţenii a „sărmanului întru Hristos” – cum traduce Eta Boeriu expresia il poverello di Dio –, Dante se detaşează de naivitatea, autentică sau aparentă, de misticismul aprins ori de deformările tradiţionale. S-a vorbit chiar de elementele antifranciscane ale personajului dantesc, avînd rădăcina în caracterul deloc mistic al poetului care foloseşte schema alegorico-biografică ostentativ exemplară şi elogiul poetic ca pe un amplu preludiu la polemica împotriva bisericii care „fugise de sărăcia evanghelică”, dar şi împotriva ordinului franciscan sfîşiat de disensiuni interne.

Chiar dacă este convins că lăcomia oamenilor, şi a Bisericii în special, este cauza tuturor relelor, Dante formulează un mesaj pauperistic deloc extremist, dimpotrivă calm şi senin, riguros în esenţă:

Iubirea pură, pacea, bucuria

ce-n ochii lor sclipeau fără păcat

din oameni izgoni netrebnicia.

În penultimul cînt din Paradis, Dante îl aşază pe Francisc în candida roză a Empireului – „trandafirul sfînt” cum îl tălmăcesc Eta Boeriu şi George Coşbuc în variantele româneşti ale capodoperei danteşti – chiar în faţa Fecioarei Maria, pe treapta imediat inferioară celei ocupate de Ioan Botezătorul, urmat de alţi întemeietori de ordine religioase. Însă portretul franciscan este conturat în cîntul al XI-lea de un dominican, sfîntul Toma d´Aquino, în timp ce - printr-o ingenioasă şi amplă structură chiasmatică – franciscanul Bonaventura da Bagnoregio va pronunţa, în cîntul următor, elogiul sfîntului Dominic. Cei doi filosofi deplîng corupţia şi decăderea propriului ordin, în contrast cu sfinţenia fondatorilor, prinţi ai Bisericii, sfinţi - eroi care apar, unul din Orient (metafora pentru Assisi), iar celălalt din Occident (Dominic de Guzman se născuse în Spania), simboluri alese de poet pentru a indica universalitatea acţiunii lor reformatoare. Gustul medieval pentru semnificaţiile simbolice şi interpretările etimologice declanşează totodată interesul pentru legătura între peisajul Umbriei şi religiozitatea şi spiritualitatea personală a sfîntului din Assisi. Simbolul Francisc – Soare (Sub deal aici, mai mult unde îmblînzeşte/ urcuşul său, un soare a răsărit) este valabil numai pentru prima parte a elogiului poetic, restul cedînd locul marii alegorii a iubirii şi nunţii mistice a lui Francisc cu Doamna Sărăcie. Binomul sfinţenie-sărăcie se derulează în stilul poeziei de dragoste cavalereşti, al Rimelor danteşti ori al cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta din prima cantică a Divinei Comedii.

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,

acești amanți din spusele cuvinte

tu-i ia că sînt Francisc și Sărăcia.

Concordia lor și-amorul lor ferbinte,

seninul trai și veselul lor chip

la mulți le-a fost izvor de gînduri sfinte.

Găsim în Dante o soluţie de o extraordinară concizie şi nobleţe pentru o problemă ce a frămîntat şi frămîntă încă pe cercetătorii care încearcă să descifreze în izvoarele franciscane o anumită repulsie faţă de reguli şi încadrări rigide ori faţă de insistenţa constrîngătoare a papalităţii de a sistematiza, conform normelor canonice, creşterea luxuriantă a Ordinului Minoriţilor. Dimpotrivă, poetul surprinde la Francisc o atitudine care se impune chiar supremei autorităţi ecleziastice atunci cînd, regalmente, deci ca un rege, cere prima aprobare a „formei sale de viaţă”, fără a se ruşina că este fiul unui negustor oarecare, ori că arata jalnic în hainele sale ponosite. Tema sărăciei constituie pentru Dante cheia interpretativă a mişcării franciscane, într-un moment cînd sfîntul –„ sărăcuţul”– era celebrat cu fast şi bogăţie.

Giotto însuşi, într-un act cultural paralel celui dantesc, exalta oarecum ironic – pe o puternică bază materială oferită de bancherii florentini îmbogăţiţi din cămătărie – idealurile ascetice ale sărăciei franciscane în unele dintre somptuoasele catedrale ce împodobeau peninsula. Chiar şi splendida bazilică din Assisi, cu ciclul de fresce giotteşti – devenite prototip iconografic pentru arta deceniilor următoare – contrastează strident cu spiritul originar al sărăciei franciscane – madonna Povertà:

la fraţi, moştenitorii drepţi lăsat-a

femeia ce-a iubit-o atît de viu

credinţa hotărînd a-i fi păstrată.

Or, tocmai acesta este motivul insistenţei lui Dante: revolta sa împotriva deformării unei concepţii, a unui model. În fond, momentele cele mai tragice din istoria omenirii sînt cele în care modelele sînt pervertite, interpretate deformat, în mod deliberat sau din ignoranţă, cu totul altfel decît s-au construit ori au fost propuse. În felul acesta raportul model-imitaţie devine o simplă schemă prin care normalitatea devine excepţie. Pe Dante îl indignează ipocrizia cu care era propus conceptul de sărăcie chiar de biserica opulentă şi de către burghezia lacomă, în acea fază de tranziţie de la Evul Mediu la Renaştere. Era trădarea modelului, răsturnarea sensului idealului în practica acelei lumi care descoperise gustul negoţului şi al banului.

Dante selectează din tragedia interpretării modelului franciscan pe acela care devenise strigător la cer în vremea lui. Noi poate s-ar cuveni să ne conectăm şi la alte aspecte ale franciscanismului originar, și să interpretăm modelul păcii propus de Francisc cu uimitoare clarviziune, pacea nu prin război – precum „cruciadele” de atunci sau de acum –, ci pacea ca înţelegere superioară, dimensiune şi loc al normalităţii. Sau poate, împreună sau nu cu Dante, vom alege şi alte propuneri ale sfîntului din Assisi, medieval, și mereu tot mai actual, cum ar fi îndemnul său spre o ecologie exemplară, prin extinderea iubirii asupra tuturor făpturilor.

Dar de fapt nu de modele bune ducem lipsă, ci de capacitatea de a le interpreta corect, de a le înţelege şi apoi, bineînţeles, de voinţa şi puterea de a le pune cum se cuvine în practică.

Florina NICOLAE

(Comunicare ținută la Colocviul de la Putna:

PATER ET FILIUS – 24-27 august 2017)