SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi
fostul deţinut politic Gabriel
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
1995
APELUL UNUI LICEAN
CĂTRE „OASTEA NAŢIONALISTĂ”
La început de an, în miez de iarnă, oastea
naţionalistă românească (risipită pe aiurea, în fel şi chip, pe criterii tot
mai variate) se află într-un moment de grea încercare. Nu vrem să fim profetici
şi nici sentenţioşi, dar evoluţia social-politică din ultimul timp pare să
demonstreze aceasta.
În anul care a trecut, sminteala a cam apucat
diversele tabere naţionaliste din România noastră atît de săracă în conştiinţe
şi valori. Conflictul, pe alocuri artificial şi irelevant, s-a ascuţit în
ultimul timp şi a îmbrăcat forme convulsive (să mai amintim de cuvintele grele
rostite în polemicile R. Codrescu – Dan Dungaciu [1] sau V. Neştian –
Ion Zeană? [2]). Creştinismul, religia iubirii, „religia milei şi-a
iertării” (Nae Ionescu), pare să rămînă doar în mintea şi pe buzele unora, iar
în inimă deloc. Cineva spunea că cea mai mare distanţă de parcurs pe lume este
de la creier la inimă. Iar Sf. Apostol Iacov avertizează: „Credinţa fără fapte
moartă este” [Iacov 2, 26].
Depăşind acest moment neplăcut, se cuvine să
începem noul an curăţiţi de ura ce ne-a sfîrtecat şi, mai mult chiar, ne-a
făcut să uităm cine este duşmanul comun.
Am blamat necontenit (chiar dacă just)
opoziţia şi pe „diversioniştii” de la M.P.R., fără să avem în vedere că
preşedintele Iliescu lucrează netulburat „pentru liniştea noastră”. Nu este
acum momentul să descoperim care sînt rădăcinile acestui conflict ce macină
oastea naţionalistă românească sau care sînt şansele unei reconcilieri. Vom
trage doar un semnal de alarmă: dacă ura, pizma reciprocă nu se vor potoli, vom
dezamăgi iremediabil atîţia tineri sinceri, dar dezorientaţi. Oare nimic nu e
adevărat din ceea ce pretindem că sîntem: naţionalişti cu frică şi dragoste de
Dumnezeu?! Să ne lepădăm, deci, de tot ce se cheamă îngustime mintală şi
pigmeism sufletesc!
Cînd Goga era la putere, Căpitanul a dat
legionarilor, prin Circulara nr. 128 (28.I.1938), următoarea dispoziţie: „Nu
răspundeţi la nici o provocare. Nu atacaţi guvernul naţionalist în nici o
întrunire. Treceţi cu vederea toate greşelile lui, căci nu e o glorie să vezi
întotdeauna greşelile altora…”. Şi totuşi puţini sînt cei ce iau aminte la
sfatul dat. Preferă să-şi scoată ochii şi să-şi consume energia în manifestări
cu caracter reprobabil. Urmăriţi, bunăoară, toate declaraţiile celor de la Mişcarea.
Nu prididesc în a-l cita frecvent pe C. Z. Codreanu, ne vorbesc despre
necesitatea unităţii, ne predică creştinismul ortodox (uneori cu smerenie şi
dreaptă credinţă). Să ne căznim să-i credem şi să nu-i judecăm în nici un fel.
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Şi nu cu
dragoste făţarnică, ci cu dragoste curată, chiar dacă „unii, e drept, vestesc
pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă…” (Filipeni 1, 15). Să îi iubim
frăţeşte, iar în cel mai rău caz, vorba lui N. Steinhardt, „îi iubim, dar nu îi
simpatizăm”.
Cum spuneam, aproape că am uitat de duşmanul
nostru comun: satana roşie. Puţini au analizat, pare-se, succesele
roşilor în alegerile locale din unele oraşe însemnate în geografia ţării.
Ataraxia este o boală care răpune tot mai mulţi români, iar celebra „aflare în
treabă”, respectiv proverbialul „Merge şi-aşa!” (alături de diletantism) s-au
cvasi-generalizat în societatea românească. Au trecut cinci ani de la Revoluţia
scăldată în sîngele copiilor ţării, iar Iliescu, omul KGB-ului, se mai află la
putere. Iar aici să nu ne amăgim! Finanţa mondială nu se confundă cu
electoratul nostru imatur, care dă votul neocomuniştilor. Or, aceasta este cel
mai grav: nu că opoziţia este mai mult sau mai puţin obedientă faţă de
Occident, ci faptul că românii sînt acum ori ignoranţi, ori pro-socialişti şi
preferă perpetuarea rînjetului iliescian decît, hai să spunem, chipul bătrînesc
al d-lui Coposu [3] sau partida d-lui Manolescu [4]. Românul nu
vrea să audă de acest proces banal: schimbarea. Nici măcar în virtutea
principiului „să alegem răul cel mai mic” (fiindcă alternativă reală la cele
două – puterea neobolşevică, respectiv opoziţia cvasi-masonizată – noi ne
încăpăţînăm să nu oferim!). Comuniştii sînt draci cu care românii noştri
mai sînt dispuşi să se facă fraţi [5], pentru a trece puntea spre o
alimentară cu kilul de mezeluri mai ieftin… „O, ţară tristă, plină de umor!”…
Unii i-au reproşat Căpitanului absenţa
simţului politic. S-au înşelat însă. Căpitanul a ştiut să facă alianţe politice
fără compromis, nu şi-a subestimat niciodată adversarii şi a ştiut să se poarte
corect cu fraţii de aceeaşi credinţă. A făcut pact electoral cu Maniu [6]
din dorinţa de a contracara acţiunile demenţiale carliste [7]. Conştient
că va trebui să ajungă la putere doar pe cale legală, printr-un sistem
imperfect, dar necesar (e tot mai limpede aceasta!), şi-a sfătuit întotdeauna
camarazii să se adreseze cu precădere celor dezorientaţi şi mai puţin
celor înfipţi într-un crez (naţional-ţărănesc, liberal sau socialist). Iar
România sfîrşitului de secol XX e plină de astfel de dez-orientaţi. Masele
nedumerite trebuie cîştigate cu încetul, printr-un program sănătos de orientare
naţional-creştină, nici superficial, dar nici imposibil sau anacronic.
Cei ce gîndesc la viitorul Mişcării Legionare
trebuie să ia seama mai bine la modul în care trebuie concepută şi dusă o luptă
politică. Nu poate fi benefic un autoizolaţionism stupid, cum nu poate mulţumi
pe nimeni nici politicianismul fundamentat pe compromis. Pentru eradicarea
puterii neocomuniste este necesar să se ducă o politică cu mintea limpede, degajată
de orgolii mărunte şi neînecată în patimile trecutului. Căci în zadar vom
critica opoziţia pentru greşelile sale, dacă nu vom aduce acestei opoziţii o
alternativă viabilă şi reală (pe care noi o vedem proiectată într-un partid
de dreapta – tradiţionalist, conservator, de orientare creştină).
În Raportul de activitate depus la Parlament
de S.R.I., citim şi constatăm cu îngrijorare că preocupările nobile ale unor
edituri, foi, asociaţii, ligi etc. în direcţia prezentării adevărului istoric
sub toate aspectele sale (cu o atenţie mai deosebită acordată Mişcării
Legionare) sînt etichetate ca fiind „o ameninţare la adresa siguranţei
naţionale”! Sînt proferate minciuni sfruntate cu privire la manifestărilre ce
au avut loc la Aiud pe 15 septembrie 1994 [8], este reiterată acuzaţia
de „fanatism” etc. Incriminate sînt şi publicaţiile Gazeta de Vest şi Puncte
cardinale, editurile timişorene Gordian şi Marineasa. Rămîne, desigur, o
enigmă cum de revista Mişcarea a scăpat din vederea vigilenţilor
securişti. Vrem să credem că nenominalizarea tinerilor de la M.P.R. se
datorează exclusiv neatenţiei Serviciului Român de Informaţii, iar nu unor
eventuale „legături” mefistofelice cu acesta (e cunoscut modelul calului
troian)…
S.R.I.-ul este clar „cu ochii pe noi” [9].
Bănuim că Procuratura, Cotroceniul, Executivul şi Dealul Mitropoliei
[Patriarhiei] sînt într-un consens deplin referitor la această problemă (doar
este pusă în joc „securitatea” Patriei!).
Poate nu este momentul rostirii unor fraze
afectate, unor declaraţii pline de emfază şi patetism orb. Dar trebuie să luăm
bine aminte şi să nu trăim din amintiri şi iluzii: puterea controlează perfect
situaţia. Fără a fi excesiv de pesimişti,, ghidîndu-ne doar după realităţile
imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi
înăbuşit din nou fără nici un scrupul.
Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru
luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni
o turmă şi-un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte [10] să o putem
înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus
Hristos şi Ţara aceasta.
Mihai George NEAMŢU [11]
[1] Este vorba de polemica mai
generală pe care am purtat-o în acea perioadă cu revista Mişcarea, nu cu Dan Dungaciu personal (despre care mi-am exprimat
buna părere chiar şi atunci cînd am polemizat, iar astăzi sîntem prieteni).
Pentru cei mai tineri, precizez că Mişcarea
era organul de presă al Mişcării Pentru România (MPR), formaţiunea politică a
lui Marian Munteanu, fostul lider al Ligii Studenţilor şi al Pieţei
Universităţii. Lăsîndu-i la o parte pe mai vîrstnicii şi controversaţii Ilie
Bădescu şi Ion Coja, cei mai apropiaţi de Marian Munteanu şi mai activi în
cadrele respective erau pe atunci George Roncea (Victor Roncea făcuse ochi, dar
încă nu şi gură), Mugur Vasiliu, Dan Dungaciu, Florin Stuparu (Dumnezeu să-l
odihnească) şi alţi cîţiva. [Nota Blog]
[2] Valeriu C. Neştian, fost
politruc al învăţămîntului socialist pe vremea lui Ceauşescu, devenise după
1989… legionar ultrasimist (mai ales la Gazeta
de Vest, „mensualul” timişorean condus de Ovidiu Guleş şi finanţat de
Zaharia Marineasa). Ion Zeană, macedonean, era vechi legionar, cu vederi
antisimiste. Nici unul, nici celălalt nu mai sînt astăzi în viaţă. Foarte tînărul
autor (care nu se sfia să tragă pe nimeni de urechi, nici măcar pe mine, care –
„îngust la minte” şi „pigmeu” la suflet – îi publicam textele cu amuzată
simpatie) sugera, prin exemplele alese, că se ceartă între ei, în sînul „oastei
naţionaliste”, şi cei din generaţiile mai vechi, şi cei din generaţiile mai noi,
şi cei mai radicali, şi cei mai puţin radicali. [Nota Blog]
[3] „Seniorul” Corneliu Coposu,
liderul PNŢCD, avea să se stingă din viaţă în acelaşi an, pe 11 noiembrie (în
vîrstă de 79 de ani - dintre care 17 şi jumătate petrecuţi în temniţele comuniste). [Nota Blog]
[4] Era vorba de Nicolae
Manolescu şi Alianţa Civică. [Nota Blog]
[5] Iată că
situaţia a rămas neschimbată şi după alţi 17 ani, numai că fostul elev arădean
de la „Moise Nicoară”, vindecat demult de nevinovatele puseuri „legionaroide” ale precocei sale adolescenţe, este acum şef de partid (Noua Republică) şi trăieşte la
alt nivel şi în alt registru tragedia perpetuă a „dreptei” dîmboviţene (sinchisindu-se mai puţin
de „oastea naţionalistă” şi mai mult de „opoziţia cvasi-masonizată” – horribile dictu)! [Nota Blog]
[6] Este vorba de „pactul de neagresiune
electorală” cu Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Partidul Evreiesc şi
Gruparea C. Argetoianu, încheiat în noiembrie 1937. Legionarii au cîştigat în
decembrie 1937 peste 15% din voturi, răsturnînd, practic, situaţia politică a
ţării. [Nota Blog]
[7] Pînă la urmă a triumfat
„demenţa” carlistă, la începutul lui 1938 fiind instaurată dictatura regală,
ceea ce l-a determinat pe Codreanu să dizolve oarecum ostentativ, prin Circulara
Nr. 148 („Către legionari, ziarişti, autorităţi şi publicul românesc”), din 21
februarie 1938, Partidul “Totul pentru Ţară” (expresia politică a Legiunii), invitînd
la non-violenţă şi excluzînd explicit eventualitatea unei lovituri de stat şi
prefacerea României, zicea el, „într-o Spanie însîngerată”. În acelaşi an, va
fi întemniţat în primăvară şi asasinat în toamnă, ieşind din istorie şi intrînd în legendă (de unde l-a pescuit şi tînărul Mihai Neamţu). [Nota Blog]
[8] La Aiud, unde s-a ridicat
mausoleul-biserică de la Rîpa Robilor (iar în urmă şi mănăstire), în memoria deţinuţilor politici morţi
acolo şi în închisorile comuniste din toată ţara, au loc pînă astăzi reuniuni
anuale pe 14 septembrie (Ziua Crucii), la care nu o dată, pe lîngă supravieţuitorii
prigoanelor şi rudele celor căzuţi, au fost prezente şi grupuri de tineri cu
pretenţii neolegionare şi manifestări uneori teribiliste (care nu-i tocmai de mirare că au iritat autorităţile, precum şi o parte a publicului şi a presei). [Nota Blog]
[9] „Sîntem cu ochii pe voi!”
era titlul unei rubrici belicoase din revista Mişcarea. [Nota Blog]
[10] N-a fost, desigur, nici o
„prigoană” (tînărul autor intrase evident prea mult, cu patos imaginativ, în
pielea „prigoniţilor” de altădată), ci doar cîteva stupidităţi birocratice sau
mediatice (cum se mai comit, pe alocuri, şi în ziua de azi). [Nota Blog]
[11] Astăzi autorul - teolog consacrat şi prolific publicist, intrat el însuşi în polemici dure cu alte facţiuni ale unei drepte încă la fel de inconsistente şi de dezbinate (fie că e pro- sau anti-legionară) - semnează:
Mihail Neamţu. În revista Puncte
cardinale a mai publicat, în intervalul 1994-1996, şi sub pseudonimul
„Rafael Hraşovan”. Încercarea unora de a-l culpabiliza astăzi pentru simpatiile romantice de la 15-16 ani este, dacă nu abjectă, în orice caz ridicolă. Cei curioşi pot citi, de altfel, propriul său „auto-denunţ” în volumul de eseuri şi articole Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pp. 120-126 (text accesibil, în rezumat, şi pe internet). [Nota Blog]
* Mihai George Neamţu, „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”,
în Puncte cardinale, anul V, nr.
1/49, ianuarie 1995, p. 1 (cu urmare în p. 2).
Mai
puteţi citi pe acest blog:
12 comentarii:
Ce s-a intamplat cu acest om? Raspund singur si cred ca nu a crezut pana la capat in acest neam..."Nu merita trogloditii astia".
@ Barbu Catargiu (ăsta da pseudonim!):
Nu ştiu să vă spun decît că a fost condamnat şi el, ca noi toţi, să poarte crucea unei vremi urîte...
Probabil că a ales, tot ca atîţia alţii, să facă ceea ce se poate din ceea ce ar trebui (constatînd din mers cît de mult ar trebui şi cît de puţin se poate, dincolo de vredniciile sau nevredniciile noastre personale).
Si ORGOLIUL, domnule Codrescu?
Anonimului de la 12.12 PM:
Orgoliul? Iată ceva de care suferim, în diferite grade, cu toţii. Numai Dumnezeu ştie dacă şi care orgoliu este mai îndreptăţit: al lui Mihail Neamţu? al lui Mircea Platon? al lui Iulian Capsali? al lui Teodor Baconsky? al lui Răzvan Codrescu? al lui Marian Munteanu? al lui Andrei Pleşu? al lui Dan Puric? al lui Varujan Vosganian? al lui Adrian Papahagi? al lui Horia Patapievici? al lui Ovidiu Hurduzeu? al lui Alexandru Racu? al lui Claudiu Târziu? al lui Radu Preda? al lui Cristian Bădiliţă?... ş.a.m.d. Ca să nu mai vorbim de orgoliile în sutană, care le întrec pe cele mireneşti… Orgolii peste orgolii, de toate calibrele… cîtu-i „Grădina Maicii Domnului”! Cum să faci din orgoliu notă distinctivă?!
@ Razvan Codrescu
Frumos spus. Totusi, parca nu-mi vine sa cred ca un astfel de tanar - se spune ca iubirea din tinerete nu se uita niciodata - a putut sa ajunga langa niste personaje...Pacat.
Nu vad nimic rau nici in ce a fost si nici in ce este. Conteaza ca a ramas pe ideia de dreapta.
Domnule Codrescu,
"A ramane pe drepata" poate insemna si o pana... si daca ramai prea mult timp, e cazul sa fii scos de pe sosea... caci totusi traficul trebuie fluidizat...
Anonimului de la 2.23 PM:
Neavînd nici maşină, nici carnet de şofer, la trafic - un lucru la care se pricepe tot prostul - eu mă pricep cel mai puţin...
Dacă Neamţu chiar încurcă, atunci nu mă îndoiesc că ştiu ei, "traficanţii", ce au de făcut... În 22 de ani n-a stat nimic pe dreapta: "trafic fluid", de!
Nu cred ca aţi înţeles care-i pana cu pricina, domnule Codrescu! Căci a fi "tot timpul pe dreapta" înseamnă şi "a fi într-o ureche", sau a suferi de o formă destul de încetăţenită de scleroză. Ne-a dat bunul Dumnezeu două mâini, doi ochi, două emisfere cerebrale şi 1 bun-simţ, 1 inimă, ca să alegem pe care din cele 2 le folosim. Dumnezeu nu e fixist, lucrează cu ambele mâini, şi la fel ne vrea şi pe noi.
Nu toate analogiile sînt atît de simple. Dar s-au spus pe blogul acesta şi prostii mai mari. Înţelege fiecare cît poate... A propos: aveţi siguranţa că Dumnezeu - ca să rămînem în convenţia antropomorfică - nu e... ambidextru?
Am toată siguranţa că Dumnezeu e ambidextru - dacă e să rămânem în convenţie.
Iată!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire