ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (IX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1994

DIMENSIUNEA TRANSCENDENTĂ

A POLITICULUI (III):

MIŞCAREA LEGIONARĂ

I

Cine vrea să cunoască fenomenul legionar, în toată amploarea lui de pînă acum (şi, eventual, şi pe mai departe), n-o poate face fără o riguroasă verificare a surselor de informaţie, căci nu cunosc un alt subiect pe seama căruia să se fi minţit mai mult şi mai fără nici o ruşine ca despre acesta. Din materialul aflat în circulaţie, cele spuse pro, oricît de decente, sînt copleşite de numărul şi, în special, de insolenţa celor spuse contra: exagerate, absurde, denigratoare cu orice preţ. Cînd minciunile se adună prea multe, ele devin, fatal, necongruente, adică îşi dau la iveală, singure, nepotrivirile; dar asta nu deranjează: se fabrică altele. E de-a dreptul uimitoare atîta aglomerare de neadevăruri chiar şi pentru lumea politică, unde, se ştie, se minte mai firesc decît se respiră.

Dacă utilizarea surselor prezintă dificultate, nici metodele de cercetare a fenomenului nu se dovedesc mai bune. Oricît şi-ar zice ele că-s ştiinţifice, sau tocmai pentru asta, nu sînt adecvate, suficiente. O dovedesc analizele făcute pe baza lor, respectiv prognozele elaborate, care s-au dovedit, invariabil, greşite. Oricîtă rigoare au încercat să-şi impună cercetătorii, oricîte aspecte s-au străduit să surprindă ca să înţeleagă întregul, ceva important le-a scăpat mereu. Totdeauna e dificil să pui problema de bună-credinţă. Mi-e greu însă să cred că nimeni n-a observat (oricum, nimeni n-a îndrăznit) să abordeze acel ceva care-i era atît de evident: preocuparea obstinată pentru ideal, legătura, aproape materială, cu educaţia şi morala, acea parte constitutivă a Mişcării Legionare pe care eu m-am deprins s-o numesc dimensiunea ei transcendentă.

E drept că lucrul nu e nici uşor sesizabil, nici comod de exprimat; dar e fundamental, ţine de esenţă. În cei aproape şaptezeci de ani ce s-au scurs de la înfiinţare, această formaţiune politică ce a făcut atîta risipă de efort, a dat dovadă de atîta abnegaţie, a consumat credinţă cît să muţi şi munţii din loc şi nu s-a dat înapoi de la nici o jertfă, nu are azi nici bunuri în patrimoniu, nici membri cotizanţi, nici măcar recunoaştere juridică. Aşa că tot ce i-a rămas e valoarea ei nemăsurabilă, metafizică.

Pentru cel ce vrea să se iniţieze, să o cunoască şi să se apropie de Mişcarea Legionară, e aproape obligatoriu să renunţe la ajutorul politologilor. Cea mai sigură cale e cea pe care poate s-o străbată singur. Cine vrea, trebuie să înceapă prin a studia, cu răbdare, doctrina şi istoria, lucru uşor astăzi, cînd îi stau la dispoziţie cărţile de bază, scrise de întemeietori, memoriile celor ce au participat la lupte şi evenimente. Dar acesta, studiul izvoarelor, nu poate fi decît introducerea. Cunoaşterea Mişcării e un proces de durată, de acumulare, de reflecţie şi, la anumite ceasuri, rare, de revelaţie. La acest proces, de migăloasă stăruinţă, ce presupune entuziasm, dar şi jertfă continuă, se referea Căpitanul cînd cerea imperios legionarului: „Cunoaşte bine Legiunea!”; pentru că nu totul e la vedere, sau nu totul se înţelege dintr-o dată.

Deci, dintru început, cei doritori să se apropie de fenomenul legionar trebuie preveniţi că, pe lîngă efort şi sacrificiu, li se cere dragoste de adevăr, fără de care nu există cunoaştere. Mişcarea Legionară s-a născut inspirat; fără congrese, fără fîlfîiri de drapele, fără revărsări retorice. A fost suficientă o şedinţă ce a durat un minut: „Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat! Să rămînă afară cel ce are îndoieli!”. A fost o reacţie de apărare a neamului împotriva valului de comunism ce se apropia şi care nu peste mult timp s-a prăvălit peste ţară, acoperind-o cu apele-i noroioase timp de cincizeci de ani şi lăsîndu-şi depunerile pestilenţiale pentru cine ştie cîte secole încă. Dar n-a fost numai atît. Mişcarea a fost dintru-nceput, şi mai este şi astăzi, o revoluţie morală, o răzvrătire împotriva minciunii, vicleniei, mişeliei, deprinderilor ce au fost aduse şi încetăţenite de „politică” şi „diplomaţie” şi care au devenit practici curente ale păturii noastre conducătoare, „europenizate”. În altă parte vom vorbi, poate, despre această viciere treptată a tuturor elitelor aflate în fruntea mai tuturor ţărilor lumii. Deocamdată, semnalăm doar momentul cînd boierimea autohtonă a cedat puterea unei burghezii ce, pe cît de lipsite era de morală, tot pe atît de străine era şi de ţară.  Dar schimbarea, resimţită în chip dureros, a dat o tresărire. Mişcarea Legionară este expresia acestei dureri.

Secolul nostru, cu marile-i zdruncinări şi răsturnări, nu le-a creat deloc legionarilor un regim comod. Dimpotrivă. Fără să le lase timp să-şi îngroape morţii, să-şi lege rănile sau măcar să-şi tragă sufletul, i-a lovit continuu, fără nici o cruţare, şi i-a hăituit cu o insistenţă suspectă chiar şi pentru această epocă a depăşirii tuturor performanţelor în ferocitate şi nedreptate. Pe unii i-a alungat, împrăştiindu-i prin lume, pe ceilalţi i-a îngropat în abisalele gulaguri comuniste, în care, ciudat, nici după zeci de ani de temniţă, n-au murit toţi; ba unii au mai apucat să vadă cu ochii lor prăbuşirea „sistemului mondial socialist”, cea mai mare minciună a tuturor timpurilor.

Legiunea, ce-a mai rămas, cît s-a mai putut aduna din mucegaiul temniţelor şi colbul diasporei, menţinută în stare de nelegitimitate de către conivenţa politicianistă, comunist-democratică, nu mai este, nu mai seamănă deloc cu ce a fost cîndva, nici cînd atinsese apogeul sub numele de „Totul pentru Ţară”, cînd a devenit, prin scrutin, al treilea partid, nici cînd, în timpul virulentei comunizări a ţării, împărţită în zeci de grupuleţe, unele luptînd în munţi, altele numindu-se organizaţii subversive, frăţii de cruce etc., se opuneau regimului instaurat, ciupind, cît se putea, talpa sovietică aşezată peste ţară, încercînd să menţină aprinsă flacăra din ce se chemase, pe vremea cînd era, conştiinţa de sine a neamului.

Dar a trecut vreme. Şi cu timpul se îndoaie totul, pînă şi spaţiul. În trecut n-a fost aşa. Supunerea laşă, prăbuşirea de istovire, resemnarea, neîncrederea, lehamitea, ce au năpădit şi stăpînesc viaţa oamenilor de astăzi, nu sînt deloc caracteristici legionare. Să fim la capătul resurselor? Să fi secat izvorul de energie ce, altădată, îi ţinea în vigoare pe cei vîrstnici şi făcea să înfrunzească noi lăstari, generaţie de generaţie, din această aprigă viţă? Să ne fie dat nouă să asistăm la ultimele pîlpîiri de demnitate ale unui neam care, înfrînt, nu mai are nu numai bărbăţia să lupte, dar nici măcar puterea să protesteze cînd străinii şi vînduţii legiferează, în numele lui, pruncuciderea şi sodomia? Cum să ne explicăm că amoralii şi corupţii pînă-n măduva oaselor ne conduc destinele, reprezintă naţiunea? Dacă nici bătrînii legionari nu dau nici un semn, dacă au ajuns să se cufunde, ca toţi ceilalţi, în nesimţire, dacă nici lor nu le mai pasă ce se întîmplă cu ţara, atunci înseamnă că e sfîrşitul. Sau ne-a adus Dumnezeu pînă-n buza prăpastiei ca să înţelegem, în deznădejde, că nu e speranţă în afară de EL...

II

În ziua de 14 septembrie, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, la Aiud, în apropierea celebrei închisori, pe un deal unde fuseseră îngropaţi, „fără mumă, fără popă, fără cruce”, de-a lungul anilor, deţinuţii politici, s-a sfinţit un monument ridicat în memoria celor ce se odihnesc acolo; ştiuţi şi neştiuţi.

Ca să participe la festivitate, s-au adunat, din toată ţara, supravieţuitorii, cei ce şi-au petrecut anii tinereţii sau maturităţii între acele ziduri. Cum ziua era însorită, mulţi localnici, curioşi să cunoască ceva din ceea ce a făcut celebritatea oraşului lor, erau şi ei de faţă. Lume multă, forfotă. În mulţime se zăreau, atrăgeau atenţia, cîţiva tineri în cămăşi verzi. Dacă te uitai la ei, nu culoarea îţi reţinea ochiul, ci tinereţea: nişte feţe copilăreşti, vag temătoare, dar strălucind de bucuria că au îndrăznit. Aproape de închisoarea între zidurile căreia comuniştii adunaseră ca să extermine, să şteargă orice urmă de legionar, iată că răsăreau, ca din pămînt, noi vlăstare: tinere, verzi. Ce-or fi simţit bătrînii legionari văzîndu-i? Să fi tresărit de durere amintindu-şi viaţa lor, ce-i aştepta acum şi pe copiii aceştia hotărîţi, la rîndul lor, să urce Golgota? Sau să se fi ruşinat de îndoială, de momentele de slăbiciune, amintinud-şi ce e scris la Luca (9, 40): „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”?

Îi priveam pe aceşti copilandri, în cămăşile lor de culoarea ierbii fragede, cum înfruntau, printr-un singur gest, trecutul şi viitorul, poliţiile şi guvernele, politica şi corupţia; şi, dintr-o dată, mi s-a părut că-i recunosc: erau colegii mei de liceu, din grupul FDC 19, din Tulcea, erau colegii de temniţă, elevii de la închisoarea Tîrgşor, erau cei ce fără să ştie că în ţara asta a existat o Legiune care, pentru Învierea neamului, a stat gata de moarte, în decembrie ’89 au strigat, sfidîndu-i pe ucigaşii de copii din toate timpurile: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Priveam spre celularul Aiudului, unde eu însumi „am locuit” trei ani, şi mă întrebam: cum poate trece suflul unei credinţe din generaţie în generaţie? Trebuie să existe o substanţă ce comunică, poartă vibraţia. Cum se transportă şi cum se pune în lumină măreţia – sau nimicnicia – unei lumi într-o alta? Iată Zarca Aiudului, unde a fost chinuit de moarte neamul românesc însuşi! Dar poate exista înviere fără moarte? Sau moarte spre înviere fără curăţire prin umilinţă?

Ce era Iisus în faţa lui Ponţiu Pilat? Un biet om pe care poţi să-l pălmuieşti, să-l batjocoreşti, să-l ucizi, căci viaţa lui nu mai valora nimic cînd mulţimea aţîţată striga: „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”. Şi El le răbda pe toate, deşi era Dumnezeu. Mai mult, ca să fie OM pînă la capăt, ca să fie împăcat cu conştiinţa Lui, i-a spus dregătorului roman marea taină: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”. Romanul, deşi soldat de meserie, a înţeles că cel din faţa lui, deschizînd această perspectivă, schimbă, de fapt, toată lumea. Atîta i-a fost de ajuns ca să se spele pe mîini, să-şi decline răspunderea. Vai de cei ce şi-au asumat-o!

La Aiud, privind la „cămăşile verzi”, la aceşti copilandri neştiutori, încă netrecuţi prin fălcile de fier şi dogoarea cazanelor, prin îngheţul de singurătate al hrubelor, urmărindu-i cum, în naivitatea lor, se sumeţeau să sfideze istoria, fără să ştie că ea începe şi se sfîrşeşte nu aici, ci dincolo, mă întrebam: asupra căruia dintre ei va coborî harul marii mirungeri?

În faţa Aiudului, în ziua de Înălţare a Sfintei Cruci, am privit în oglinda trecutului şi m-am ruşinat de îndoielile mele. Că închisorile încep şi se termină, diaspora se întinde şi se risipeşte, noi înşine ne ridicăm şi trecem; dar Legiunea rămîne, pentru că substanţa ei nu e numai din lumea aceasta. Şi dacă cineva o chezăşuieşte în faţa Celui Preaînalt, acela e Arhanghelul Biruinţei.

Constantin IORGULESCU

* Constantin Iorgulescu, „Dimensiunea transcendentă a politicului (III): Mişcarea Legionară”, în Puncte cardinale, anul IV, nr. 12/48, decembrie 1994, p. 5 (rubrica „Opinii”).

Slujbă de pomenire în mausoleul-biserică de la Aiud (Rîpa Robilor)