Pagini

sâmbătă, mai 19, 2012

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXVI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu


Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.


PURGATORIUL


Cîntul XXVI


Urmînd pe calea celui de-al şaptelea brîu al Purgatoriului, Dante stîrneşte uimirea duhurilor prin prezenţa lui trupească (despre care dă pînă la urmă lămurire) şi asistă la întîlnirea celor două cete de desfrînaţi (cei împotriva firii, sau „sodomiţii”, şi cei excesivi în cadrele firii, sau „hermafrodiţii”), care strigă în gura mare pilde caracteristice vinei pe care o ispăşesc: vinovaţii de păcatul atribuit lui Cezar (care, în timpul triumfului galic, fusese poreclit „regina” regelui Nicomed al Bitiniei) pomenesc de biblicele cetăţi Sodoma şi Gomora (distruse de mînia divină pentru apucăturile lor perverse), iar vinovaţii de excese animalice pomenesc de mitica Pasifae, soţia regelui Minos (cea fecundată de taur într-o vacă de lemn şi care a dat naştere monstruosului Minotaur). Interesul cîntului îl face mai ales a doua parte a lui, în care Dante stă de vorbă cu ilustrul poet Guido Guinizelli (precursor bolognez al „dulcelui stil nou”, numit de autor chiar il padre mio) şi apoi, la indicaţia acestuia, cu trubadurul Arnaut Daniel (ce i se adresează chiar în limba provensală, pe care Dante o cunoştea destul de bine). Dante e de acord cu Guinizelli că Arnaut e superior mai faimosului poet provensal Giraut de Borneil (cel din Limousin), ca şi italianului Guittone d’Arezzo. Şi lui Guido Guinizelli, şi lui Arnaut Daniel Dante le făgăduieşte să-i pomenească la întoarcerea sa în lumea celor vii.  

  
1 În timp ce-n şir păşeam pe-ngustul hat
şi-nvăţătorul bun îmi tot spunea:
„Ia seama şi profită de-al meu sfat!”,
4 din partea dreaptă soarele m-ardea,
ce-Apusu-ntreg de-acum, cu raza-i vie,
din azuriu în alb îl prefăcea;
7 iar eu făceam s-arate acea vipie,
sub umbra mea, mai roşie, încît
văzui pe mulţi surprinşi părînd să fie.
10 Aceasta îi stîrni numaidecît
la vorbă şi-ntre dînşii cuvîntară:
„Nu pare-acesta umbră doar şi-atît!”.
13 Văzui de mine unii cum se dară
pe cît de-aproape se putea, ca nici
din foc cumva să nu rămînă-afară.
16 „O, tu, ce-n urma soţilor pe-aici
păşeşti, nu c-ai leneş, ci smerit,  
răspunde-mi mie, cui mi-e focul bici!
19 Nu-i doar de mine-al tău răspuns rîvnit:
de-aceştia toţi, mai mult ca apa rece
de-un ind ori etiop, ţi-o fi sorbit.
22 Cum de faci zid luminii, că  nu trece
prin tine ioc, de parcă-a ta făptură
n-ajunse-n plasa morţii să se plece?!”.
25 Aşa-mi grăi un duh, iar eu în gură
aveam răspunsul, însă văz şi gînd
de-un lucru nou răpite-atunci îmi fură;
28  căci drept prin mijloc, pe-acel drum arzînd,   
spre cea dintîi venea o altă gloată,
de-am fost rămas uimit la ea cătînd.
31 Din două părţi văzui cum deodată
prind duh cu duh din mers să se sărute,
c-o bucurie scurtă, dar bogată:
34 la fel se-ating, în negre şiruri mute,
furnicile, părînd a iscodi
de-s cum se cade căile ţinute.
37 Şi-mbrăţişarea pînă-a se sfîrşi
şi-ntîiul pas a-l face mai departe,
înalţă toate glas ca de stihii:
40  „Sodoma şi Gomora”, strigă-o parte,
iar alta; „După taur Pasifae,
ascunsă-n vacă, jinduia de moarte”.
43 Şi cum spre-ai Rifei munţi văzduhu-l taie
cocorii, sau spre ţări mai calde cată
să scape ori de ger, ori de văpaie,
46  unii de duc şi alţii vin, în gloată;
şi se întorc, plîngînd, la primul cînt
şi la strigarea pe potrivă dată.
49 Spre mine-şi luară-atunci din nou avînt
aceia ce-mi făcuseră-ntrebare
şi se vedea ce-atenţi s-asculte sînt.
52  Iar eu, de două ori încredinţare
avînd de ce voiau, nălţat-am grai:
„O, duhuri ce-o-ţi primi cîndva iertare,
55  nici crude şi nici coapte nu-mi lăsai
pe lume mădularele, ci toate
le port de vii pe nelumescul plai.
58  Ca leac de-orbie aceste căi mi-s date
şi-o-naltă doamnă-mi dobîndeşte har
ca lumea voastră-n trup s-o pot străbate.
61 Plinit vă fie dorul şi de-amar
cît mai degrabă-n cer s-aveţi scăpare,
pe unde n-are dragostea hotar,
64  dar ziceţi-mi, spre-a face însemnare,
ce e cu voi şi ce-i cu acea gloată
ce-n invers sens se pierde-acum în zare”.
67 Nu altfel în uimirea lui arată
mocanul cînd din munte-n tîrg coboară
şi-n jur stîngaci şi cu codeală cată
70  decît putură umbrele să-mi pară;
dar cum s-au uşurat de-a lor uimire,
ce nu-i prea mult aleşilor povară:
73 „Ferice tu, ce-aici spre-nţelepţire”,
urmă cea ce-mi grăise-ntîiaşi dată,
„păşeşti şi prinzi de taina morţii ştire!
76 Gloata ce-altminteri merge-i vinovată
de ce lui Cezar, în triumf, i-aduse
porecla de «Regină» altădată.
79 De-aceea se despart de noi şi nu se
opresc «Sodoma» a striga răstit,
căci peste foc ruşinea pară puse.
82 Păcatul nostru-a fost hermafrodit,    
dar fiindcă legea omeneştii firi
călcînd-o, animalic am rîvnit,
85 cînd vine clipa-acelei despărţiri,
o pomenim, căiţi, pe-aceea care
a luat în vită-a vitei nărăviri.
88  Acum ne ştii de ce am fost în stare;
iar dacă-ai vrea să ne cunoşti pe nume,
nu-i timp şi nici nu-l ştiu pe fiecare.
91 Dar despre mine pot să-ţi spun anume:
sînt Guido Guinizelli şi-s aci
că m-am căit pînă să plec din lume”.
94 Cum, revăzîndu-şi mama, cei doi fii
au dat să-nfrunte-a lui Licurg mînie,
la fel avîntu-mi fu, dar se struni,
97 cînd numele şi-l spuse cel ce mie
îmi fuse tată şi-altora, mai buni,
ce-amoru-n vers l-au pus cu gingăşie;
100  şi ca-n răpirea mutei rugăciuni,
păşii cu el, sorbindu-l din privire,
dar grijă-avînd de-a nu călca-n tăciuni.
103 Cu ochi nesăţioşi să-l tot admire,
din vorbe îi dădui încredinţare
că-i voi sluji spre dreaptă pomenire.
106 Iar el: „Tu-n mine-o urmă laşi atare,
din cîte-aud, că nu ar fi nici Lete
s-o şteargă sau s-o-ntunece în stare.
109 Dar vreau să-mi lămureşti pe îndelete,  
de-i drept ce spui, aşa de drag să-ţi fiu
ce-anume ghes în grai şi-n văz îţi dete?”.    
112 Şi eu: „Dulceaţa versului mlădiu,
ce-al vostru cînt l-o face drag să fie
cît noul grai rămîne-n lume viu”.
115 „O, frate”, zise, arătîndu-mi mie
un duh cu mîna, „cel pe care-l vezi
fu-n graiul lui mai plin de măiestrie;
118 în vers şi-n proză a făcut dovezi   
că-i ne-ntrecut, iar proştii de-or să spună
că-i altu-n Limousin, nu sta să-i crezi!
121 Nu pe-adevăr pun preţ, ci pe minciună,
şi-şi fac din auzite o părere
străină de-artă şi de mintea bună.
124 Aşa cîndva, din zvonuri efemere,   
în slăvi şi pe Guittone-l ridicară,
pîn’ ce-adevăru-a prins, prin mulţi, putere.
127 Ci-acum, de-ai tu îngăduinţa rară
să urci spre schitul unde Christ le vine
abate celor care har aflară,
130 un «Tatăl nostru» zi şi pentru mine,
atîta cît ni-i de folos aci,
unde-am pierdut putinţa-a ce nu-i bine”.
133 Apoi, poate spre loc a-i oferi
şi altuia din preajmă, deodată,
ca peştele-n afund, în foc pieri.
136 M-apropiai de umbra arătată,   
spunîndu-i c-am de gînd să dau cinstire
numelui ei, în loc plăcut, vreodată.
139 De-a dreptul prinse duhul a grăire:
Tan m’abellis vostre cortes deman,
qu'ieu no me puesc ni voill a vos cobrire.
142 Ieu sui Arnaut, que plor e vau cantan;
consiros vei la passada folor,
e vei jausen lo joi qu'esper, denan.
145 Ara vos prec, per aquella valor
que vos guida al som de l'escalina,
sovenha vos a temps de ma dolor![1]
148 Şi dus fu-n focul ce le spală vina.



[1] Duhul vorbeşte în limba provensală. În traducere literală: Atît îmi place curtenitoarea voastră întrebare/ încît nu pot şi nici nu vreau să mă ascund de voi./ Eu sînt Arnaut, ce plîng şi merg cîntînd;/ îngîndurat îmi văd trecuta nebunie,/ şi văd, voios, bucuria pe care-o sper, în faţă./ Acum vă rog, pe-acea putere/ ce vă poartă spre vîrful scării,/ să v-amintiţi la vreme şi de durerea mea! Iată şi o mai aproximativă traducere literară: Atîta-mi place bunul vostru gînd/ că să m-ascund nu pot şi n-am pornire./ Eu sînt Arnaut, ce plîng şi merg cîntînd;/ îmi văd în cuget vechea nebunie,/ şi-n faţă, vesel, ce-ndrăgesc sperînd./ Vă rog acum, pe sfînta măreţie/ ce-n susul scării dăruie lumina,/ nici chinul meu uitat să nu vă fie! 




Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu