CE MAI REGIZEAZĂ DAN ALEXE

Mai mulţi prieteni mi-au semnalat cu indignare, în ultimele zile, “atacul murdar” al d-lui Dan Alexe* la adresa lui Petre Ţuţea (apărut în România liberă de joi 18 martie, sub titlul insolent “Prizonierii lui Petre Ţuţea, bătrînul habotnic cu verbul dezlînat”).

Eu, ca unul ce l-am cunoscut destul de îndeaproape pe Petre Ţuţea încă de pe la începutul anilor '80, nu pot decît să mărturisesc că nu mi-l amintesc nici ca “habotnic” şi nici ca “dezlînat”. Am scris despre el (un text e postat şi pe acest blog: “Eşecul omului autonom”), i-am cultivat cu respect memoria, dar nu m-am simţit niciodată – şi nici n-am încercat să fac pe altcineva – “prizonier” al acestuia (deşi îi rămîn în multe privinţe îndatorat, ca şi altor cîtorva “interbelici” iluştri pe care i-am mai prins în viaţă). Omul era fascinant, însă avea, fără îndoială, şi limitele lui. Dar oare nu avem toţi limitele noastre? Eu nu cunosc pe nimeni fără limite, decît pe Iisus Hristos.

Ce-i drept, ca să-l înţelegi pe Ţuţea, trebuia să ai răbdarea să întîrzii pe lîngă el, nu să te rezumi la vreo vorbă prinsă din zbor (ba nici măcar la 322, ca d-l Liiceanu). D-l Dan Alexe mărturiseşte că a fost o singură dată la Petre Ţuţea (dintr-un fel de curiozitate juvenilă) şi i-a fost de-ajuns ca să-şi facă o idee (şi să nu mai scape de ea). Îmi permit să bănuiesc, din suficienţa discursului său, că d-l Dan Alexe cam aşa a procedat cu toate “personalităţile” sau “locurile” culturale, alcătuindu-şi en passant un bucheţel de idei fixe, pe baza cărora astăzi crede că se poate pronunţa radical şi emfatic în materie de cultură şi spiritualitate. Este povestea banală a semidoctismului, cu atît mai ridicol cu cît se năimeşte vreunei ideologii (iar în cazul de faţă e clară partitura ideologică).

Că Petre Ţuţea n-a fost un om de condei (şi am spus şi altădată că adeseori i s-a făcut un deserviciu prin publicarea postumă a unor dactilograme), aceasta e cu totul altă discuţie. Om de condei, la o adică, n-a fost nici Socrate...

Dar, în pofida aparenţelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al “documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de establishment-ul actual (ca să nu zic: “de noua gîndire unică”). Citiţi ce scrie d-l Dan Alexe despre Nae Ionescu (căruia nu cred să-i fi citit vreun curs integral, căci atunci s-ar mai fi luminat, cum au păţit-o şi alţii): “... pînă şi cei mai necondiţionali adoratori ai lui Nae Ionescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare... etc.”! Petre Ţuţea ar fi un produs tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, “aşa dascăl, aşa învăţăcel”). D-l Dan Alexe se preface a uita că din aceeaşi “şcoală” au făcut parte – şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor – şi un Mircea Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, şi atîţia alţii (de care probabil că vajnicul “documentarist” nici nu va fi auzit, “urechismul” neputînd fi mai mult decît este). Dumnealui se leagă “la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalţi? Sînt şi ei “habotnici”, “dezlînaţi”, “fascişti” sadea, “demagogi” semidocţi şi anti-occidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că d-l Dan Alexe face figură de sfertodoct ireverenţios şi de politruc al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această din urmă concluzie. Dar ştiu bine că “nu mor caii cînd vor cîinii” şi că avem probleme mai serioase, la dreapta, decît să ne sinchisim de elucubraţiile cîte unui euro-flaşnetar de serviciu (mai ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din cînd în cînd, le mai scapă şi necăjiţilor de pe-acasă cîte o reţetă de cum trebuie să trăiască şi să gîndească după “normele” în vigoare).

Şi încă ceva: mi se pare că Balcanii sînt cu atît mai mult “curul Europei” cu cît se strămută mai la Vest. “Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de “verticală”.

Răzvan CODRESCU

* Regizor de filme documentare, pripăşit prin Belgia încă dinainte de 1989, şi care de la o vreme a prins şi gustul scrisului (şi n-ar scrie rău, doar că mi se pare a fi din categoria tot mai extinsă şi mai ofensivă a celor care vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc...).