Blogul lui Răzvan Codrescu: O NOUĂ EDIŢIE GHEORGHE CALCIU

ÎN CURÎND LA

EDITURA

CHRISTIANA

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Rostite în Postul Mare al anului 1978, de atunci şi pînă în 1989 cele Şapte cuvinte către tineri au circulat în România pe ascuns, în cópii dactilografiate. Păstrez încă dactilograma încredinţată pe atunci de d-l Marcel Petrişor şi care a trecut prin multe mîini înainte de 1989.

În româneşte sau traduse în alte limbi, ele au fost difuzate de mai multe posturi de radio şi publicate în periodice şi broşuri din afara ţării. În 1984, au fost editate integral în limba germană (trad. Johannes Zultner)[1]; micul volum includea şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate de Mircea Eliade (către “Religious New Service”, la 21 mai 1979)[2] şi Eugen Ionescu (în Le Monde din 26 iulie 1980), precum şi o scrisoare pe care cel prigonit a reuşit s-o expedieze, în toamna lui 1978, către C.I.E.L. (Comité des Intellectuels pour l'Europe des Libertés)[3].

Începînd din 1990, unele dintre predicile respective au fost publicate şi în periodice de acasă (precum Transilvania[4] sau Puncte cardinale[5]), dar o primă ediţie completă în limba română a apărut în ţară abia după jumătatea anilor ‘90[6].

O altă ediţie, de mai largă răspîndire, incluzînd şi mai multe texte adiacente (de pînă în anul 2000), a apărut, tot sub îngrijirea mea, în colecţia religioasă “Alfa & Omega” a Editurii Nemira din Bucureşti, în 2001. Titlul (editorial), Războiul întru Cuvînt, prelua celebra sintagmă a lui N. Steinhardt referitoare chiar la lupta părintelui Calciu cu ateismul oficial al regimului comunist, iar subtitlul explicita: Cuvintele către tineri şi alte mărturii. În “Nota asupra ediţiei” precizam: “Am ocolit – şi în titlu, şi în subtitlu – denumirea consacrată Şapte cuvinte către tineri, deoarece astăzi seria respectivă implică de fapt nouă texte, celor şapte cuvinte rostite efectiv adăugîndu-li-se nu doar vechiul cuvînt suplimentar, ci şi un nou cuvînt de dată recentă [1998]”.

Cuvintele către tineri au mai fost reproduse şi comentate în cartea Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu (Ed. Christiana, Bucureşti, 2010), care a avut la bază teza de licenţă în Teologie a autorului (Lucian D. Popescu).

Ediţia de faţă cuprinde, ca şi cea din 2001, cele şapte cuvinte către tineri rostite între 8 martie şi 19 aprilie 1978[7], cuvîntul suplimentar către tinerii teologi, ce ar fi trebuit să deschidă, o lună mai tîrziu, un nou ciclu de predici, pe tema “Creştinismul şi cultura” (ciclu care n-a mai putut fi realizat), precum şi noul cuvînt către tineri alcătuit după 1989[8], mai ales la cererea studenţilor din A.S.C.O.R.

Desigur, cititorii vor ţine seamă de momentul şi de scopul în care predicile mai vechi au fost concepute; aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că mesajul lor n-ar mai fi unul actual: pe lîngă interesul “documentar”, valoarea lor intrinsecă (spirituală, morală, catehetică) rămîne incontestabilă. Spiritul şi limbajul lor pot constitui pînă astăzi un model de predică ortodoxă vie, adaptată – fără compromisuri esenţiale – receptivităţii tineretului contemporan.

Într-o a doua secţiune a ediţiei am inclus, în ordine cronologică, alte diverse texte mărturisitoare (prefeţe, interviuri etc.), de la prefaţa ediţiei din 1989 a cărţii lui D. Bacu despre Piteşti şi pînă la ultima cuvîntare publică a părintelui, din 10 octombrie 2006 (înregistrată, transcrisă şi prezentată de Lucian D. Popescu). Mai ales această secţiune face diferenţa faţă de ediţia din 2001, incluzînd numeroase texte ulterioare anului respectiv, între care şi însemnările de călătorie intitulate chiar de către autor “Călătorie prin duhul României”. Fiecare text este însoţit de indicarea sursei. Notele de subsol, cînd nu aparţin autorului, poartă precizarea: (N. ed.) (unele au fost preluate ca atare din sursele indicate, altele au fost alcătuite special pentru ediţia de faţă). Parantezele drepte sînt intervenţii editoriale în sprijinul cititorului. Se înţelege că am îndreptat tacit unele erori strecurate în surse[9]. De asemenea, am căutat să optimizez punctuaţia şi am unificat ortografia, optînd pentru cea cu î.

Ultima secţiune a ediţiei (Addenda) include cîteva scrisori de interes documentar, de la cele din toamna lui 1978 (către C.I.E.L. şi către Papa Ioan Paul II) pînă la cele testamentare (din toamna lui 2006), dar şi sentinţa de caterisire din toamna lui 1984, cu contestaţia scrisă a părintelui (şi cu răspunsul oficial aferent).

Toate aceste texte întregesc portretul unui luptător şi traseul unei lupte, a cărei miză predilectă a fost, pînă la capăt, tînăra generaţie. Ele ţin la un loc ca un fel de “jurnal de front”, acoperind mai mult de un sfert de secol de istorie românească, din perspectiva unui cruciat adeseori solitar (nu putea exista colecţie mai potrivită cărţii decît cea intitulată “Cruciaţii secolului XX”).

Titlul acestei ediţii – Fiţi jertfelnici! (cuvînt lăsat anume “enoriaşilor şi fiilor mei duhovniceşti”) – este împrumutat din scrisoarea-testament a părintelui “pentru familie şi biserică” din 12 noiembrie 2006. Subtitlul editorial – De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare – delimitează intervalul de timp căruia îi aparţin textele antologate şi sugerează miza lor esenţială.

Am adăugat la urmă o listă bibliografică la zi cu volumele în care se regăsesc principalele texte ale părintelui.

Mă bucur că juristul şi teologul Lucian D. Popescu – nu doar ucenic fidel, ci prieten apropiat al părintelui – a acceptat provocarea de a scrie postfaţa ediţiei (în continuitatea firească a cărţii dedicate omileticii acestuia).

Menţionez, în fine, că pentru citatele şi trimiterile biblice a fost folosită cu precădere ediţia B.O.R. din 1982 (baza multor reeditări ulterioare, inclusiv de după 1989).

Le mulţumesc, în numele părintelui, tuturor celor ce au contribuit, într-un fel sau altul, la concretizarea acestei iniţiative editoriale: Adriana şi Andrei Calciu, Marcel Petrişor, Lucian D. Popescu, Claudiu Târziu, Dr. Pavel Chirilă şi ostenitorii Asociaţiei şi Editurii “Christiana”.

R. C.

[1] Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru-Verlag, München, 1984, 85 p.: Ruf /“Chemare”, Lasst und Kirchen bauen!/ “Să zidim biserici!”, Himmel und Erde/ “Cer şi pămînt”, Glaube und Freunschaft/ “Credinţă şi prietenie”, Das Priesteramt und das menschliche Leiden/ “Preoţia şi suferinţa umană”, Vom Tode und von der Auferstehung/ “Despre moarte şi înviere”, Die Vergebung/ “Iertarea”, la care se adaugă Ein zusätzliches Wort an die jungen Freunde: Wort an die jungen Theologen/ “Un cuvînt suplimentar către tinerii prieteni: Cuvîntul către tinerii teologi”.

[2] Text reprodus şi în Transilvania, nr. 1-2/1992, p. 23 (“În apărarea preotului Calciu”). “Am citit – scria M. Eliade – cîteva dintre predicile Părintelui Gheorghe Calciu. Le-am găsit pătrunse de o credinţă adîncă şi fierbinte, de o smerenie cu adevărat creştinească, precum şi de convingerea neşovăitoare că «spiritul nu poate fi întemniţat» […] Cît de mulţumitor este să auzi că tineretul român e irezistibil atras spre un asemenea om şi o asemenea învăţătură!”.

[3] C.I.E.L. avea sediul la Paris (112, Bd. St. Germain), iar preşedintele său era regretatul Eugen Ionescu.

[4] În numerele 1-2/1992, 3-4/1992 şi 1-2/1993 au fost reproduse primele cinci “Cuvinte”. Pe celelalte Transilvania nu le-a mai publicat.

[5] Anul I, nr. 6, iunie 1991, p. 5: “Cuvîntul al şaselea către tineri: Despre moarte şi înviere” (reluat şi în anul V, nr. 4/52, aprilie 1995, pp. 1-2). Ulterior (anul VI, nr. 7/67, iulie 1996, p. 5) a mai apărut şi “Primul cuvînt către tineri: Chemare” (retradus însă din limba germană).

[6] Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Ed. Anastasia (col. “Omiletica”), Bucureşti, 1996.

[7] Predicile au fost rostite în fiecare zi de miercuri, începînd din ultima miercuri de dinaintea Postului Mare.

[8] “Hristos a înviat în inima ta!”. Textul a apărut iniţial în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 1-2, apoi a fost preluat de multe alte publicaţii periodice.

[9] Nici dactilogramele predicilor luate ca text de bază nu sînt perfecte; micile diferenţe faţă de cuvîntul rostit rămîn fatale. Am ţinut seama, desigur, de unele observaţii şi sugestii făcute de autor pe textele tipărite anterior (în volume sau în periodice), astfel că ediţia de faţă este nu doar mult îmbogăţită, ci şi îmbunătăţită sub toate aspectele.

DIN SUMARUL EDIŢIEI:

Un interviu neterminat
cu părintele Gheorghe Calciu:

«CRED ŞI MĂRTURISESC
CĂ GAFENCU ESTE UN SFÎNT»

Anul 2006. Părintele Calciu a scris în pragul lui septembrie prefaţa la Întoarcerea la Hristos (“Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie”), cartea lui Ianolide dominată de legendara statură morală şi duhovnicească a lui Valeriu Gafencu (1921-1952), “sfîntul închisorilor”. Cartea a apărut în pragul lui octombrie, cînd şi părintele a sosit în ultima sa vizită în ţară. Iar în noiembrie părintele s-a strămutat la cele veşnice, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani. Cînd i-am înmînat cartea, a cărei apariţie i-a pricinuit o imensă bucurie, am avut cu sfinţia sa o convorbire pe care, din nefericire, n-am mai ajuns s-o finalizăm: se simţea slăbit, iar a doua zi îl aştepta un drum greu cu maşina, spre Diaconeşti şi Petru-Vodă. Apoi... “timpul n-a mai avut răbdare”... (R. C.)

Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi generaţii...

Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, marele testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie... E o carte harismatică şi mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost dat. Mi-a trezit, citind-o, acea nostalgie a închisorii, atît de greu de explicat...

Să nu-mi spuneţi că sînteţi un nostalgic al temniţelor comuniste!

Nu ştiu dacă ăsta e cuvîntul, dar cam asta e ideea... Îmi dau seama că pare straniu, de necrezut chiar. Este imposibil de înţeles pentru cineva care n-a trecut prin închisoare. Sîntem liberi şi fericiţi de libertate, dar păstrăm, totuşi, un fel de nostalgie pentru închisoare. Lumea zice că sîntem nebuni: cum să-ţi lipsească închisoarea?! Dar în închisoare, eu ca şi mulţi alţii, am avut cea mai spirituală trăire din viaţă. Am atins acolo niveluri de trăire pe care nu sîntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am atins uneori bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul ăsta. Nostalgie, fericire, bucurie – toate sună aproximativ...

Cînd monahul Nicolae Steinhardt şi-a intitulat cartea de memorii din închisoare Jurnalul fericirii, n-a fost în nici un fel teribilist, n-a exagerat cu nimic. Cum n-a exagerat cu nimic nici atunci cînd a preluat şi a instituţionalizat numirea lui Valeriu Gafencu ca “sfînt al închisorilor”.

Nu numai ca fost deţinut politic, ci şi ca preot, consideraţi adecvată această numire, nu-i aşa?

Eu nu l-am ştiut decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii lui, nici să-i fi fost alături în clipele cele mai grele, ca un Ioan Ianolide, ca un Virgil Maxim, ca un Marin Naidim, dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am aflat şi ştiu despre el, cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi.

Biserica nu pare prea grăbită cu canonizarea lui, pentru care ştiu că s-au făcut propuneri serioase...

A lui în primul rînd, dar şi a altora, căci n-au fost puţini martirii Crucii din lagăre şi închisori. Părintele Iustin [Pârvu] are toată dreptate cînd zice: “Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”. Mă tot întreb – am făcut-o şi-n prefaţă – cît îi va mai trebui Patriarhiei Române ca să iasă pe deplin de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europă unită mai degrabă de duhul antihristului, şi cînd îi va canoniza pe martirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a făcut martiri din toţi cei ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfinţii sînt renegaţi sau tăinuiţi de Biserică din motive politice şi din laşitate duhovnicească...

Am însă încredinţarea aceasta, că dincolo de orbirea şi de laşitatea unora sau altora, sfinţii din închisori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul nostru românesc, mai reali decît toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în prigoana antihristică a bolşevismului.

La Valeriu Gafencu e în discuţie, probabil, şi aspectul angajării sale legionare...

La el, şi nu numai. Dar ăsta nu-i criteriu teologic şi duhovnicesc. Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi încă de pe vremea lui Antonescu, este adevărat, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce. Scurtă vreme după arestare, a început în inima lor o adîncă frămîntare privind opţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia lor religioasă nu era iniţial una de adîncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor şi să le aducă pacea lăuntrică. În primul rînd, ei au căutat să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, şlefuindu-şi treptat caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate, comuniune. Deşi neteolog, cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu, care avea pe deasupra o rectitudine morală şi o sensibilitate spirituală ieşite din comun. Şi iată, cu şi prin Gafencu, treptele curăţirii şi desăvîrşirii lăuntrice descoperite de Duhul Sfînt acestor tineri neştiutori, dar arzînd de dorul după Dumnezeu. Mai întîi, ei au constatat că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că are puterea să le primească sau să le respingă. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Este “războiul nevăzut”. Rezistenţa persoanei devine mai slabă, fiind atacată cu imagini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzînd “războiul nevăzut” şi în planul sensibil. Foarte curînd, dorinţa devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Lupta e mai uşoară în stadiul gîndului şi devine tot mai dificilă în stadiile următoare... Ei bine, o asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decît numai prin prezenţa Duhului Sfînt. Şi apare limpede astăzi că ei au biruit mistic istoria, veacul, urcînd spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare politică anterioară, mai mult sau mai puţin legionară?!

Ca unul care aţi făcut direct experienţa Frăţiilor de Cruce, cum vedeţi azi această problemă a legionarismului?

Ţinînd cont de cîţi martiri a dat, eu cred că a fost de la Dumnezeu; dar, oameni fiind, s-au făcut şi greşeli. Ianolide discută pe larg şi această problemă. Gafencu n-a pus niciodată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depăşeşte cu mult orice contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul lui martiric: “Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”.

Şi a avut pînă în clipa morţii conştiinţa vie şi sfîntă că el moare pentru Hristos. Cum să nu reţii această cutremurătoare mărturie finală: “În primul rînd, gîndul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit că mor pentru Hristos”?...

A consemnat

Răzvan Codrescu