SUMARUL BLOGULUI
ÎN
CURÎND LA
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Rostite în Postul
Mare al anului 1978, de atunci şi pînă în 1989 cele Şapte cuvinte către tineri au circulat în România pe ascuns, în cópii
dactilografiate. Păstrez încă dactilograma încredinţată pe atunci de d-l
Marcel Petrişor şi care a trecut prin multe mîini înainte de 1989.
În româneşte sau
traduse în alte limbi, ele au fost difuzate de mai multe posturi de radio şi
publicate în periodice şi broşuri din afara ţării. În 1984, au fost editate
integral în limba germană (trad. Johannes Zultner);
micul volum includea şi intervenţiile în favoarea Părintelui Calciu semnate de
Mircea Eliade (către “Religious New Service”, la 21 mai 1979)
şi Eugen Ionescu (în Le Monde din 26
iulie 1980), precum şi o scrisoare pe care cel prigonit a reuşit s-o expedieze,
în toamna lui 1978, către C.I.E.L. (Comité des Intellectuels pour l'Europe des
Libertés).
Începînd din 1990,
unele dintre predicile respective au fost publicate şi în periodice de acasă
(precum Transilvania
sau Puncte cardinale),
dar o primă ediţie completă în limba română a apărut în ţară abia după
jumătatea anilor ‘
90.
O altă ediţie, de
mai largă răspîndire, incluzînd şi mai multe texte adiacente (de pînă în anul
2000), a apărut, tot sub îngrijirea mea, în colecţia religioasă “Alfa &
Omega” a Editurii Nemira din Bucureşti, în 2001. Titlul (editorial), Războiul întru Cuvînt, prelua celebra
sintagmă a lui N. Steinhardt referitoare chiar la lupta părintelui Calciu cu
ateismul oficial al regimului comunist, iar subtitlul explicita: Cuvintele către tineri şi alte mărturii.
În “Nota asupra ediţiei” precizam: “Am ocolit – şi în
titlu, şi în subtitlu – denumirea consacrată Şapte cuvinte către tineri, deoarece astăzi seria respectivă
implică de fapt nouă texte, celor
şapte cuvinte rostite efectiv adăugîndu-li-se nu doar vechiul cuvînt suplimentar,
ci şi un nou cuvînt de dată recentă [1998]”.
Cuvintele către
tineri au mai fost reproduse şi comentate în cartea Introducere în omiletica Părintelui Gheorghe Calciu (Ed.
Christiana, Bucureşti, 2010), care a avut la bază teza de licenţă în Teologie a
autorului (Lucian D. Popescu).
Ediţia de faţă
cuprinde, ca şi cea din 2001, cele şapte cuvinte către tineri rostite între 8
martie şi 19 aprilie 1978,
cuvîntul suplimentar către tinerii teologi, ce ar fi trebuit să deschidă, o
lună mai tîrziu, un nou ciclu de predici, pe tema “Creştinismul şi cultura”
(ciclu care n-a mai putut fi realizat), precum şi noul cuvînt către tineri
alcătuit după 1989, mai ales la cererea
studenţilor din A.S.C.O.R.
Desigur, cititorii
vor ţine seamă de momentul şi de scopul în care predicile mai vechi au fost
concepute; aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că mesajul lor n-ar mai fi unul
actual: pe lîngă interesul “documentar”, valoarea lor intrinsecă (spirituală,
morală, catehetică) rămîne incontestabilă. Spiritul şi limbajul lor pot
constitui pînă astăzi un model de predică ortodoxă vie, adaptată – fără
compromisuri esenţiale – receptivităţii tineretului contemporan.
Într-o a doua
secţiune a ediţiei am inclus, în ordine cronologică, alte diverse texte
mărturisitoare (prefeţe, interviuri etc.), de la prefaţa ediţiei din 1989 a
cărţii lui D. Bacu despre Piteşti şi
pînă la ultima cuvîntare publică a părintelui, din 10 octombrie 2006
(înregistrată, transcrisă şi prezentată de Lucian D. Popescu). Mai ales această
secţiune face diferenţa faţă de ediţia din 2001, incluzînd numeroase texte
ulterioare anului respectiv, între care şi însemnările de călătorie intitulate
chiar de către autor “Călătorie prin duhul României”. Fiecare text este
însoţit de indicarea sursei. Notele de subsol, cînd nu aparţin autorului,
poartă precizarea: (N. ed.) (unele au
fost preluate ca atare din sursele indicate, altele au fost alcătuite special
pentru ediţia de faţă). Parantezele drepte sînt intervenţii editoriale în
sprijinul cititorului. Se înţelege că am îndreptat tacit unele erori
strecurate în surse. De asemenea, am căutat să
optimizez punctuaţia şi am unificat ortografia, optînd pentru cea cu î.
Ultima secţiune a
ediţiei (Addenda) include cîteva
scrisori de interes documentar, de la cele din toamna lui 1978 (către
C.I.E.L. şi către Papa Ioan Paul II) pînă la cele testamentare (din toamna lui
2006), dar şi sentinţa de caterisire din toamna lui 1984, cu contestaţia scrisă
a părintelui (şi cu răspunsul oficial aferent).
Toate aceste texte
întregesc portretul unui luptător şi traseul unei lupte, a cărei miză
predilectă a fost, pînă la capăt, tînăra
generaţie. Ele ţin la un loc ca un fel de “jurnal de front”, acoperind mai
mult de un sfert de secol de istorie românească, din perspectiva unui cruciat
adeseori solitar (nu putea exista colecţie mai potrivită cărţii decît cea
intitulată “Cruciaţii secolului XX”).
Titlul acestei
ediţii – Fiţi jertfelnici! (cuvînt
lăsat anume “enoriaşilor şi fiilor mei duhovniceşti”) – este împrumutat din
scrisoarea-testament a părintelui “pentru familie şi biserică” din 12
noiembrie 2006. Subtitlul editorial – De
la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare – delimitează
intervalul de timp căruia îi aparţin textele antologate şi sugerează miza lor
esenţială.
Am adăugat la urmă
o listă bibliografică la zi cu volumele în care se regăsesc principalele
texte ale părintelui.
Mă bucur că
juristul şi teologul Lucian D. Popescu – nu doar ucenic fidel, ci prieten
apropiat al părintelui – a acceptat provocarea de a scrie postfaţa ediţiei (în
continuitatea firească a cărţii dedicate omileticii acestuia).
Menţionez, în fine,
că pentru citatele şi trimiterile biblice a fost folosită cu precădere ediţia
B.O.R. din 1982 (baza multor reeditări ulterioare, inclusiv de după 1989).
Le mulţumesc, în
numele părintelui, tuturor celor ce au contribuit, într-un fel sau altul, la
concretizarea acestei iniţiative editoriale: Adriana şi Andrei Calciu,
Marcel Petrişor, Lucian D. Popescu, Claudiu Târziu, Dr. Pavel Chirilă şi ostenitorii
Asociaţiei şi Editurii “Christiana”.
R. C.
DIN SUMARUL
EDIŢIEI:
Un interviu neterminat
cu părintele Gheorghe Calciu:
«CRED ŞI MĂRTURISESC
CĂ GAFENCU ESTE UN SFÎNT»
Anul 2006. Părintele Calciu a
scris în pragul lui septembrie prefaţa la Întoarcerea la Hristos (“Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de
mare şi sfîntă vrednicie”), cartea lui Ianolide dominată de legendara statură
morală şi duhovnicească a lui Valeriu Gafencu (1921-1952), “sfîntul
închisorilor”. Cartea a apărut în pragul lui octombrie, cînd şi părintele a
sosit în ultima sa vizită în ţară. Iar în noiembrie părintele s-a strămutat la
cele veşnice, cu două zile înainte de a împlini 81 de ani. Cînd i-am înmînat
cartea, a cărei apariţie i-a pricinuit o imensă bucurie, am avut cu sfinţia
sa o convorbire pe care, din nefericire, n-am mai ajuns s-o finalizăm: se
simţea slăbit, iar a doua zi îl aştepta un drum greu cu maşina, spre Diaconeşti
şi Petru-Vodă. Apoi... “timpul n-a mai avut răbdare”... (R. C.)
Aţi scris o prefaţă minunată, părinte. E ca testamentul unei întregi
generaţii...
Nu prefaţa mea, ci cartea lui Ianolide e testamentul, marele
testament. Eu l-am semnalat doar, cu emoţie... E o carte harismatică şi
mărturisitoare, cum mi-ar fi plăcut să fi scris eu însumi, dar nu mi-a fost
dat. Mi-a trezit, citind-o, acea nostalgie a închisorii, atît de greu de
explicat...
Să nu-mi spuneţi că sînteţi un nostalgic al temniţelor comuniste!
Nu ştiu dacă ăsta e cuvîntul, dar cam asta e ideea... Îmi dau seama că
pare straniu, de necrezut chiar. Este imposibil de înţeles pentru cineva care
n-a trecut prin închisoare. Sîntem liberi şi fericiţi de libertate, dar
păstrăm, totuşi, un fel de nostalgie pentru închisoare. Lumea zice că sîntem
nebuni: cum să-ţi lipsească închisoarea?! Dar în închisoare, eu ca şi mulţi
alţii, am avut cea mai spirituală trăire din viaţă. Am atins acolo niveluri de
trăire pe care nu sîntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi
în Iisus Hristos, am atins uneori bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le
poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul ăsta.
Nostalgie, fericire, bucurie – toate sună aproximativ...
Cînd monahul Nicolae Steinhardt şi-a intitulat cartea de memorii din
închisoare Jurnalul fericirii, n-a
fost în nici un fel teribilist, n-a exagerat cu nimic. Cum n-a exagerat cu nimic
nici atunci cînd a preluat şi a instituţionalizat numirea lui Valeriu Gafencu
ca “sfînt al închisorilor”.
Nu numai ca fost deţinut politic, ci şi ca preot, consideraţi
adecvată această numire, nu-i aşa?
Eu nu l-am ştiut
decît în treacăt pe Valeriu Gafencu, nu mi-a fost dat să fiu printre apropiaţii
lui, nici să-i fi fost alături în clipele cele mai grele, ca un Ioan Ianolide,
ca un Virgil Maxim, ca un Marin Naidim, dar mereu mi-a fost ca un reper, ca o
lumină călăuzitoare şi însufleţitoare. Din ce am aflat şi ştiu despre el,
cred şi mărturisesc fără rest că este sfînt, un trăitor al cuvîntului lui
Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi.
Biserica nu pare
prea grăbită cu canonizarea lui, pentru care ştiu că s-au făcut propuneri
serioase...
A lui în primul
rînd, dar şi a altora, căci n-au fost puţini martirii Crucii din lagăre şi
închisori. Părintele Iustin [Pârvu] are toată dreptate cînd zice: “Să ştiţi
că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”.
Mă tot întreb – am făcut-o şi-n prefaţă – cît îi va mai trebui Patriarhiei
Române ca să iasă pe deplin de sub servitutea statului laic demonizat,
orientat spre o Europă unită mai degrabă de duhul antihristului, şi cînd îi
va canoniza pe martirii neamului românesc şi ai Bisericii? Biserica Rusă a
făcut martiri din toţi cei ucişi în închisori, chiar dacă au dus o luptă
politică, fiindcă toţi au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la
noi sfinţii sînt renegaţi sau tăinuiţi de Biserică din motive politice şi din laşitate duhovnicească...
Am însă
încredinţarea aceasta, că dincolo de orbirea şi de laşitatea unora sau altora,
sfinţii din închisori veghează peste Biserica Română, peste sinodalii prinşi
în plasa sclaviei statului ateu şi peste neamul nostru românesc, mai reali
decît toate treptele ierarhice care neagă sfinţenia celor morţi în prigoana antihristică a bolşevismului.
La Valeriu Gafencu
e în discuţie, probabil, şi aspectul angajării sale legionare...
La el, şi nu numai.
Dar ăsta nu-i criteriu teologic şi duhovnicesc. Gafencu şi grupul lui erau
tineri între 14 şi 22 ani, arestaţi încă de pe vremea lui Antonescu, este
adevărat, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce. Scurtă vreme după
arestare, a început în inima lor o adîncă frămîntare privind opţiunile legate
de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia
lor religioasă nu era iniţial una de adîncime, dar sufletele lor căutau ceva
care să-i scoată deasupra suferinţelor şi să le aducă pacea lăuntrică. În primul rînd, ei au căutat să-şi pună în ordine
propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica
primară, şlefuindu-şi treptat caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate,
comuniune. Deşi neteolog, cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei
era, fără îndoială, Gafencu, care avea pe deasupra o rectitudine morală şi o
sensibilitate spirituală ieşite din comun. Şi iată, cu şi prin Gafencu,
treptele curăţirii şi desăvîrşirii lăuntrice descoperite de Duhul Sfînt
acestor tineri neştiutori, dar arzînd de dorul după Dumnezeu. Mai întîi, ei au
constatat că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că are puterea să
le primească sau să le respingă. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar
cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta
împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Este
“războiul nevăzut”. Rezistenţa persoanei devine mai slabă, fiind atacată cu
imagini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau
slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se
manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzînd “războiul
nevăzut” şi în planul sensibil. Foarte curînd, dorinţa devine plan şi este gata
de înfăptuire practică. Lupta e mai uşoară în stadiul gîndului şi devine
tot mai dificilă în stadiile următoare...Ei
bine, o asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decît numai prin
prezenţa Duhului Sfînt. Şi apare limpede astăzi că ei au biruit mistic
istoria, veacul, urcînd spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus,
Care este Hristos. Cum să reduci toate acestea doar la o simplă angajare
politică anterioară, mai mult sau mai puţin legionară?!
Ca unul care aţi
făcut direct experienţa Frăţiilor de Cruce, cum vedeţi azi această problemă a
legionarismului?
Ţinînd cont de cîţi
martiri a dat, eu cred că a fost de la Dumnezeu; dar, oameni fiind, s-au
făcut şi greşeli. Ianolide discută pe larg şi această problemă. Gafencu n-a pus
niciodată Legiunea deasupra Bisericii, nici n-a ignorat excesele ei. Trăirea
lui, pilda lui de mucenicie pentru Hristos, depăşeşte cu mult orice
contingenţă istorică sau lumească. Ştiu de la cineva apropiat lui că ar fi
spus, nu cu mult înainte de sfîrşitul lui martiric: “Nu regret că am fost
legionar şi că am purtat haină legionară; dacă regret însă ceva, este că nu am
purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!”.
Şi a avut pînă în
clipa morţii conştiinţa vie şi sfîntă că el moare pentru Hristos. Cum să nu
reţii această cutremurătoare mărturie finală: “În primul rînd, gîndul şi sufletul
meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit
că mor pentru Hristos”?...
A consemnat
Răzvan
Codrescu
Mai
puteţi citi pe acest blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire