Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
(DE) CE UITĂ OCCIDENTUL ?
Există texte la
care revenim periodic pentru că ne impun la fiecare lectură o limpezire
interioară. În acest sens, ele nu sînt doar "inspirate", ci mai ales "inspiratoare".
Un asemenea text este pentru mine "Scrisoarea despre «umanism»" a lui
Martin Heidegger.
Cugetînd asupra
esenţei acţiunii, filosoful german consideră că "rostul gîndirii este de a
se abandona fiinţei" şi de a se lăsa revendicată de ea "pentru a
rosti adevărul fiinţei". Gîndirea devine gîndire în măsura în care gîndeşte.
Dimpotrivă, "orice efectuare rezidă în fiinţă şi poartă asupra fiinţării".
Gîndirea este a
fiinţei în două sensuri: ea pro-vine
din fiinţă, dar, în acelaşi timp, ea este
destinată fiinţei. Gîndirea fiinţei angajează destinul omului în
totalitatea sa, ca o mereu prezentă "venire în preajmă". "Istoria
acesteia [a gîndirii fiinţei – n. n.] nu dispare niciodată în trecut. Ea ne stă
mereu înainte".
Pentru Heidegger, gîndirea
nu este o "tehnică", ea nu se împlineşte în vederea "făptuirii
şi facerii". Chiar şi distincţia dintre "teorie" şi "practică"
nu e decît un subterfugiu util ce are mereu în vedere "punerea în
funcţiune" a "ceva". Faza "teoretică" nu-şi are rostul
decît dacă-i urmează o fază "practică".
Redusă la o "tehnică"
şi pusă în slujba fiimţării, gîndirea este scoasă din elementul său. Încă din
zorii metafizicii, gîndirea nu este "lăsată-să-fie". Metafizica
însăşi împiedică gîndirea să fie.
Condiţionată
metafizic este şi degradarea limbajului public, în măsura în care "glasul
fiinţei" – impersonalul "se" (Mann) – e obnubilat prin dominaţia "subiectivităţii" (termenul
de "subiectivitate" trebuie înţeles, desigur, potrivit accepţiunii
heideggeriene). Prin urmare, filosoful îndeamnă la retragerea din spaţiul
public, la o "asceză" a tăcerii într-un tărîm al "nenumitului",
fără de care accesul la adevărul fiinţei este imposibil.
În acest "purgatoriu"
apare "grija" omului pentru "umanitatea" sa. Există mai
multe "modele" care pretind să fi circumscris "esenţa omului"
şi să fi stabilit un set de norme pentru a-l păstra pe om în limitele "umanităţii"
sale. Pentru autor, marxismul şi creştinismul sînt perfect echivalente din
acest punct de vedere.
Orice "umanism"
este, însă, definitoriu legat de metafizică, unde omul este definit ca "animal
raţional". Această definiţie implică anumite interpretări ale fiinţării,
fără de care îşi pierde sensul. Chiar dacă nu e fals, acest mod de a privi omul
este superficial. Omul rămîne, din punct de vedere metafizic, un animal pe care
s-a grefat raţiunea (indiferent ce definiţie am da acesteia din urmă). Cum
esenţa omului dă seama atît de provenienţa, cît şi de destinaţia lui, cuprinzînd,
deci, "istoricitatea", se ajunge la concluzia că "metafizica gîndeşte
omul pornind de la animalitas şi nu
de la humanitas sua". Esenţa
omului, felul său propriu de a fi în lume, humanitas
sua rezidă tocmai în ec-sistenţa
sa, adică în faptul de a sta în deschiderea-luminătoare-a-fiinţei (in der Lichtung des Seins). Această
situare ec-statică îl izolează pe om
de necuvîntătoare, faţă de care simte, totuşi, o "abisală înrudire
corporală". În schimb, esenţa divinului ne este – iată – mult mai
apropiată, în ciuda depărtării Sale. Îndrăznim a afirma că omul simte şi aici o
"abisală înrudire", dar în sens ascendent.
Ca fiinţă ec-statică, omul are menirea de a numi. În acest scop originar şi
destinal, omului i s-a conferit limba.
Astfel, doar omul poate fi "purtătorul de cuvînt" al fiinţei. Prin
numire el "lasă-să-fie". Într-un anume sens, el "în-fiinţează".
Numai el are o "lume". Plantele şi animalele au "mediu" şi
depind de acesta într-o măsură mult mai mare decît omul. Iată de ce termenul de
existentia se potriveşte celorlalte
fiinţări şi nu omului. Lipsite de lume şi condamnate să rămînă prizoniere ale
mediului lor, ele sînt ceea ce sînt şi nu pot fi altceva. (Merită să ne amintim
aici spusa lui Nae Ionescu despre "raţa care nu ratează"...)
Între om şi restul
fiinţărilor se naşte o prăpastie de netrecut. El nu poate fi consecvent esenţei
sale decît într-o stare de perpetuă deschidere. Omul se deschide spre fiinţă, iar fiinţa îl locuieşte. Ţine de esenţa omului să fie "aruncat-în-lume".
El este cel care numeşte în toată libertatea, el "lasă-să-fie", dar
această ec-sistenţă "nu răspunde
la întrebarea dacă omul este în chip
real". Sîntem condamnaţi să nu ştim nici ce, nici cine este omul.
Heidegger ajunge
curînd la un impas. Existenţa se dovedeşte a fi incompatibilă cu ec-sistenţa. Pe de-o parte, se află "muţenia"
telurică a lumii naturale (existente), iar pe de altă parte "prestigiul"
neîntrupat al "rostitorului", care, prin însăşi ec-sistenţa sa, nu poate să existe. Situaţia e tragică şi fără
ieşire.
Deşi vrea să "depăşească"
metafizica, gînditorul nu poate inventa un vocabular cu totul nou. Este, deci,
silit să preia, măcar în parte, vechii termeni. Existentia nu poate fi gîndită decît ca "actualizare";
aşadar, presupune o distincţie subînţeleasă între planul "actual" şi
cel "virtual". Orice existenţă este actualizarea unei esenţe (esenţa
este gîndită aici în sens metafizic, iar nu heideggerian). Potrivit
metafizicii, existenţa este o "coborîre" dinspre "virtual"
spre "actual".
Situarea omului în ec-sistenţă fără a avea "existenţă"
poate da naştere la mari confuzii. De aceea, filosoful avertizează: "... cea
mai mare greşeală ar fi să explici propoziţia privitoare la esenţa ec-sistentă a omului ca şi cum această
propoziţie ar fi transpunerea secularizată asupra omului a unui gînd exprimat
de teologia creştină despre Dumnezeu (Deus
est ipsum esse), căci ec-sistenţa
nu este realizare a unei esenţe şi cu atît mai puţin produce şi instituie ea
însăşi esenţialul".
Înţelegem şi mai
bine incompatibilitatea dintre "existenţă" şi "esenţă"
atunci cînd, în numele accesului spre fiinţă, Heidegger scoate din scenă
conceptele de "obiect" şi "persoană". Existentia – actualitas
nu poate fi gîndită în lipsa obiectelor şi a persoanelor.
În cele din urmă,
se spune că umanismul ivit în orizontul metafizicii, fără a fi, cumva, in-uman,
nu preţuieşte îndeajuns umanitatea lui humanitas.
Fără "obiecte"
şi "persoane", fiinţa se lasă cu greu definită. S-ar zice că
Heidegger se apropie "apofatic" de fiinţă, care nu mai e "ceea-ce-ajunge-la-prezenţă",
ci chiar această prezenţă.
Acum, limba nu mai
este privită în temeiul definiţiei omului ca "animal raţional", ci,
mai originar, ca "adăpost al esenţei omului", iar "gîndirea
evocatoare" nu este o actualizare ulterioară a unei "treceri trecute",
ci este o paradoxală înţelegere a prezenţei fiinţei prin sesizarea unei lipse,
a unei absenţe.
Este stupid a aduce
contra-argumente în această "gîlceavă" a fiinţei cu ea însăşi. De
aceea, Nietzsche şi Marx fac parte irevocabil din Istoria adevărului fiinţei,
chiar dacă, aplecîndu-se asupra lor, Heidegger face un fel de "patologie"
a rostirii.
Cea care-l "proiectează"
pe om în ec-sistenţă ca în esenţa sa
este fiinţa însăşi. Pentru că metafizica nu pare a fi înţeles acest lucru,
Heidegger îi abandonează pentru moment pe metafizicieni, oprindu-se la elegia Heimkunft ("Întoarcerea în patrie")
de Hölderlin. Potrivit interpretării sale, "pierderea patriei"
simbolizează "uitarea fiinţei", iar "întoarcerea" înseamnă "re-găsirea
accesului spre fiinţă". Orice aluzie la naţionalismul vulgar este
înlăturată de la bun început. Germania simbolizează Occidentul, iar acesta din
urmă nu e gîndit ca "opus Răsăritului în sens geografic, ci din punct de
vedere al Istoriei lumii, pornind de la apropierea de origine".
Vedem că, pentru
Heidegger, termenul de "originar" este sinonim cu cel de "occidental".
Dîndu-şi seama de riscurile unei asemenea afirmaţii, filosoful se grăbeşte să
introducă o notă de ambiguitate: "Noi abia am început să gîndim relaţiile
misterioase cu Estul..."
Filosoful german
denunţă neobosit grava "confuzie" perpetuată în metafizica europeană, care îşi
închipuie că gîndeşte fiinţarea fiinţei, gîndind, de fapt, fiinţa fiinţării. Cîtă
vreme ne aflăm în plan "metafizic", confuzia e insesizabilă, dar o dată
recunoscută şi depăşită, ea poate fi punctul de plecare către o rostire mai
originară a fiinţei. În ordinea istoriei gîndirii, aceasta este minima, dar
indispensabila "nobleţe" a metafizicii europene. Despre spaţiul cultural extra-european
(inclusiv Balcanii), Heidegger crede că aici nu există nici măcar condiţiile
minimale care să facă posibilă gîndirea fiinţei.
Pentru cineva
familiarizat cu stilul filosofului nu va fi deloc surprinzător demersul de a
cerceta ce se ascunde în spatele unor cuvinte "banale", numai că o
vom face pentru a răsturna presupoziţiile sale privitoare la spaţiul
extra-european. Căci, aşa cum insistă Mircea Eliade, sensul originar al
verbului "a (se) orienta" era "a (se) îndrepta către Orient".
În lumina acestei etimologii, "dez-orientarea" omului modern (a cărui
civilizaţie a fost făurită în Occident) nu-şi poate găsi leacul fără a
reconsidera "relaţiile misterioase cu Estul".
În loc să pornească
pe calea acestei reconsiderări, Heidegger abordează din nou marxismul,
definindu-l drept "gîndire a omului apatrid prin excelenţă".
Filosoful înţelege "legitatea marxismului în istoria gîndirii fiinţei",
pe care o putem numi la fel de bine "istorie a uitării fiinţei". Esenţa
materialismului se află în techne ca
modalitate a "revelării fiinţării", deci ţine şi el de "orizontul
metafizicii". Nu ne putem abţine a cita: "Pericolul în care este
împinsă Europa de pînă acum constă în faptul că tocmai gîndirea ei, odinioară
măreţie a ei, nu mai ţine pasul cu mersul esenţial al destinului lumii, destin
care abia începe şi care, cu toate acestea, rămîne european în trăsăturile
fundamentale ale originii esenţei sale".
De fapt, "măreţia
gîndirii europene" apare groaznic şifonată în scrierile lui Heidegger. El
recurge la presocratici pentru a scăpa de limitele metafizicii, care, ele
însele, împiedică "gîndirea originară a fiinţei". Mersul esenţial al
destinului lumii "rămîne determinat ca european", în sensul că acest
destin este unul al "uitării fiinţei". Filosoful crede, paradoxal, în
menirea europeanului de a-şi aminti, după ce, secole de-a rîndul, şi-a
construit sisteme care l-au făcut să uite. Iată de ce spiritele lucide din Vest
au fost deseori fascinate de culturile extra-europene. Destinul lui René Guénon
este exemplar în această privinţă.
Silit să vorbească
despre om fără a recurge la conceptul de "persoană", Heidegger nu are cu ce înlocui "animalul
raţional". Fugind de "subiectivitate", omul se situează într-o "superioritate"
ce-şi refuză practic întruparea. Or, dacă definiţia de "animal raţional"
se dovedeşte a fi insuficientă, este tocmai pentru că ignoră calitatea de persoană a omului, cu toate implicaţile
sale teologice.
"Umanismul"
heideggerian era inevitabil într-o lume care şi-a pierdut capacitatea de a
recepta simbolul. Fără temeiuri de ordin sacru, valorizările omeneşti devin "discutabile",
ele "sub-apreciază" obiectul, chiar şi atunci cînd vor să-l elogieze.
Aşa cum firească devine şi destrucţia fenomenologică. Căci, cum altfel să scapi
de teroarea subiectivităţii? Cum să te "orientezi" printre atîtea "absoluturi"
concurente?
Heidegger nu
greşeşte afirmînd: "Cînd Dumnezeu este proclamat drept «cea mai înaltă
valoare», acest fapt reprezintă o diminuare a esenţei lui Dumnezeu". Observăm
aici o sfială apofatică ce aminteşte – dincolo de intenţia filosofului – de
misticii răsăriteni.
Dar similitudinile
se opresc aici. "Lumescul" heideggerian nu e gîndit antinomic faţă de
"spiritual", "lumea de dincolo" nu diferă calitativ faţă de
"lumea-de-dincoace", iar "transcendenţa" nu-l înalţă pe om
din planul orizontalităţii.
Filosoful crede că
omul nu e pregătit să-şi pună întrebarea despre "sacru" înainte de a
defini "fiinţa". La rîndu-i, aceasta din urmă se refuză atîta vreme cît
nu putem (re)cunoaşte ce anume face ca omul să fie om. Pentru a ieşi din impas,
se recurge la gîndirea presocratică. Destructurată fenomenologic, aceasta îşi
pierde prospeţimea originară. Dacă Heidegger intuieşte posibilitatea celor
vechi de a rosti într-o mai mare măsură adevărul fiinţei, ar fi hazardat să
credem că modernităţii i se oferă aceeaşi şansă.
Cităm: "Poate
că semnul distinctiv al acestei vîrste a lumii constă în lipsa de acces la
dimensiunea «nevătămării» (das Heile).
Poate că aceasta este singura «vătămare» (das
Unheile)" [1]. Dimensiunea "nevătămarii"
era accesibilă presocraticilor graţie simbolului. Lumea lor era plină de sens
tocmai pentru că simbolul îi conecta la un dincolo
calitativ diferit. Acest dincolo
rostuia pînă şi cele mai "banale" aspecte ale vieţii, conferindu-le realitate.
Heraclit ne spune
că "firea (ethos) îi este omului
daimon". Termenul de ethos se
traduce prin "sălaş", "loc al locuirii". El "deţine în
sine şi păstrează venirea (Ankunft)
aceluia căruia îi aparţine omul în esenţa sa". Cu alte cuvinte, "omul
locuieşte, în măsura în care este om, în apropierea zeului". Cităm din
nou: "Sălaşul (obişnuit) al omului îi este acestuia «deschisul» pentru
ajungerea-la-prezenţă a zeului (a neobişnuitului)".
Potrivit
filosofului german, gîndirea construieşte "locul de adăpost al fiinţei"
rostind "esenţa" omului în conformitate cu destinul său şi conducînd-o
în domeniul de apariţie a "nevătămatului" (das Heile). O dată cu acesta, vine în discuţie "vătămatul",
"vătămarea", înverşunarea şi rolul "negării luminate", a
lui "nu-care-lasă-să-fie" Căci "nu" ascultă deja în sine de
fiinţă. Legea, în sensul termenului grecesc nomos,
înseamnă "distribuţie". Fiinţa se distribuie pe sine conform
destinării sale. Astfel, rostuirea are consistenţă şi stabilitate. Doar
datorită rigorii lui "nu-care-lasă-să-fie" poate fiinţa să ia chip.
Am văzut că limba
este "loc de adăpost" al fiinţei. Totuşi, umanităţile istorice nu se
simt acasă în propria lor limbă, "aceasta putînd să devină simplă carcasă,
în spatele căreia oamenii îşi văd de uneltirile lor". Să avem aici
recunoaşterea tacită a faptului că societăţile an-istorice sînt într-o mai mare
măsură capabile a rosti adevărul fiinţei?
Nu tocmai. Pentru
Heidegger, gîndirea e un proces eminamente istoric, deci, într-un anume sens,
ea e apanajul Occidentului. Tragismul situaţiei vine din conştiinţa faptului că
această "istoricitate" duce inevitabil la "amnezie". Mai
devreme sau mai tîrziu, "animalul raţional" sfîrşeşte prin a
transforma limba din "adăpost al fiinţei" în simplu instrument de
propagandă al "bunelor sale intenţii". Cele cu care este pavat
infernul [2].
Marian STAN
* Marian Stan, "(De) ce uită
Occidentul?", în Puncte cardinale,
anul XVII, nr. 10/202, octombrie 2007, p. 5 (cu urm. în p. 6).
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire