Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2007
JOSÉ ANTONIO PRIMO DE RIVERA
ŞI
NAŢIONAL-SINDICALISMUL SPANIOL:
REVOLUŢIA
TRADIŢIONALĂ
"Revoluţia aparţine unei minorităţi
ce nu
cunoaşte descurajarea".
O
doctrină înrădăcinată în trecut
În Spania
anilor ‘30, ameninţată de
invazia roşie, în pragul războiului civil, tînărul nobil ce avea să-şi verse sîngele
după 8 luni de captivitate în beciurile medievale ale "Securităţii"
militează pentru revoluţia tradiţională ce va permite o organizare umană a
societăţii noastre decadente.
Fondatorul
Falangei, José Antonio Primo de Rivera, cu avîntul tinereţii şi cu virilitate,
cheamă prin naţional-sindicalism la repararea fracturii sociale ce afectase
Spania aproape în aceeaşi măsură ca şi celelalte ţări europene. După războiul
mondial din 1914-1918, marea depresiune pune popoarele în faţa eşecului
capitalismului, care şi-a demonstrat cu prisosinţă carenţele.
Naţional-sindicalismul
propune o organizare naturală a societăţii civile, fără elemente artificiale.
Să dispară toate partidele politice. Nimeni nu s-a născut vreodată membru al
unui partid politic; în schimb, ne naştem toţi membri a unei familii, sîntem
toţi locuitori ai unei comunităţi, fiecare dintre noi are o ocupaţie. Deci dacă
acestea sînt unităţile noastre naturale, dacă familia, comunitatea şi breasla sînt
locurile în care trăim în realitate, de ce am avea nevoie de instrumentul
intermediar şi pernicios reprezentat de partidele politice? Acestea, pentru a
ne uni în grupări artificiale, încep prin a ne dezbina în realităţile noastre
adevărate. În fiecare famile se ceartă copii cu părinţi, colegi de lucru între
ei, vecini vechi şi buni pe considerente de adeziune sau simpatie faţă de un
partid politic sau altul.
Organizarea
societăţii civile trebuie făcută în funcţie de recunoaşterea umană a meritelor
persoanei; prin lucru se afirmă individul, prin calitatea creaţiei lui se
distinge un meşteşugar de altul. Recunoaşterea socială este natural obţinută în funcţie de opera săvîrşită, atît în domeniul
intelectual, cît şi în cel manual.
Toţi se
vor simţi membri a unei comunităţi serioase şi complete. Vor fi multe sarcini
de îndeplinit, unii se vor îndeletnici cu lucrul manual, alţii cu cel
intelectual sau spiritual; cîţiva vor da exemplul datinilor şi al
rafinamentului. Dar în comunitatea la care aspiră Falanga nu trebuie să existe
musafiri sau leneşi.
"Vom
demonta aparatul economic al proprietăţii capitaliste parazitare, care absoarbe
toate beneficiile, pentru a-l înlocui prin proprietatea individuală, prin
proprietatea familială şi prin proprietatea sindicală".
Problema
cheie degajată de către José Antonio este cea a capitalului, a uzurii. Pentru a
ameliora trista situaţie a micilor producători, a agricultorilor ce sînt robiţi
băncilor, dependenţi de creditele atît de scumpe, dar fără de care nu ar mai
putea produce nici acea brumă ce-i ţine la limita supravieţuirii, Falanga tinde
spre sindicalismul total. Adică o
organizare verticală a unităţilor naturale – a breslelor – de la individ la
familie, la comunitate, la sindicat, pînă la Stat. Aceste sindicate nu vor avea
nevoie de comitete paritare sau de organisme de legătură, deoarece vor
funcţiona organic, aşa cum funcţionează armata spre exemplu, fără să-i fi venit
nimănui în minte de a alege reprezentanţi ai soldaţilor şi ai şefilor. Beneficiile
degajate rămîn în acest fel în breaslă şi pot fi redistribuite fără a mai fi
nevoie de a apela la finanţări externe.
Statul –
uşurat prin această organizare de o puzderie de probleme ce vor fi rezolvate de
către specialiştii din sindicate (concentrări verticale integrate în Stat) – se
va putea consacra misiunii lui de reprezentare în faţa lumii, în faţa Istoriei.
Statul
liberal ne-a adus sclavagismul economic – zicea el –, spunînd lucrătorilor cu o
tragică ironie: "Sînteţi liberi de a lucra cum vreţi; nimeni nu vă
poate sili să acceptaţi o condiţie sau alta ... dar să ne înţelegem: cum sîntem
cei bogaţi, vă oferim condiţiile care ne convin; vouă, cetăţeni liberi, dacă nu
vă convin, nu sînteţi obligaţi să le acceptaţi; dar, cetăţeni săraci fiind,
dacă nu acceptaţi condiţiile pe care vi le impunem, sînteţi condamnaţi să
muriţi de foame... bineînţeles cu toată demnitatea liberală".
Aşa s-a
născut socialismul, ce a fost o reacţie justă a lucrătorilor împotriva unui
regim care, acordîndu-le drepturi, nu se preocupa să le acorde o viaţă normală.
Numai că socialismul a degenerat întîi într-o concepţie pur materială a vieţii
şi a istoriei, apoi într-un sentiment de răzbunare, pentru ca în cele din urmă să
se înfunde în monstruoasa dogmă a "luptei de clasă". Iată cum
socialismul, care în mod just critica economia liberală, aduce pe altă cale
aceeaşi dezintegrare, aceeaşi ură şi aceaşi uitare a oricărei legături de
solidaritate şi fraternitate între oameni.
În Spania
sărăcită, stearpă, care se zbătea între agricultorii ei cocoşaţi în încercarea
de a smulge roade unui teren natural arid şi proletarizaţii ajunşi şomeri prin
combinaţia marelui Capital şi al Uzurii, José Antonio strînge lîngă el, în
cadrul Falangei, multe tendinţe deseori contradictorii, dar animate de un crez
comun: renaşterea Spaniei, care nu-şi reneagă destinul imperialist şi care nu
se teme de acelaşi glorios destin.
A debarasa
viaţa economică de ventuza capitalistă, destinată iremediabil să degenereze în
comunism: iată o mare şi frumoasă aspiraţie pentru cei ce considerau Patria
precum o operă!
Această
viziune pare revoluţionară; nimic mai greşit. Este forma pe care au avut-o
vechile corporaţii europene şi care a permis înavuţirea continentului nostru şi
acumularea atîtor bogăţii încît i-a trebuit aproape un secol şi jumătate
capitalismului pentru a le secătui.
Un señorito romantic
José
Antonio Primo de Rivera (24 aprilie 1903 – 20 noiembrie 1936) este fiul
generalului Miguel Primo de Rivera (marchiz de Estrella, a condus Spania pînă
în 1930, după puciul militar din 13 septembrie 1923). Acest copil a trăit în
casa dictatorului patern – căruia Spania îi datorează 7 ani de pace, de lucru
în prosperitate –, făcînd dovadă încă din tinereţe de calităţi de şef şi de
organizator. După decesul mamei lui, la o vîrstă fragedă, José Antonio suplează
din ce în ce mai des prezenţa şefului de familie, reţinut de îndatoririle sale
de comandant suprem.
Cu toate
că-şi dădea seama că dictatura marchizului de Estrella nu aducea soluţiile
adecvate problemelor Spaniei, dezacordul lui nu se manifestă în nici un moment
în public sau sub formă de rebeliune.
Student la
Drept la data puciului militar organizat de tatăl său, José Antonio nu a fost
influenţat de pesimismul naţional şi de admiraţia oarbă pentru tot ce era
străin ce caracterizau în anii aceia orice intelectual spaniol. Student al
marelui profesor de drept civil Felipe Sanchez Román – stîngist –, José Antonio
nu se mulţumeşte cu distanţarea clară de bolşevism, ci – cu o claritate ce avea
să ducă la recunoaşterea solemnă din partea profesorului că elevul şi-a depăşit
mentorul – elaborează eseuri strălucite asupra patriei, patriotismului, naţiei
şi naţionalismului.
Printre gînditorii
dreptei secolului XX, José Antonio este singurul ce defineşte patriotismul –
prin prisma dreptului – nu ca pe un sentiment vag, nu ca pe un sentiment strîmt
şi mizerabil, echivalent cu o întoarcere la preistorie, ci ca pe un destin în
universal.
Dreptul a
transformat individul în persoană, precum istoria a transformat poporul în polis; conceptul de naţiune se supune
aceloraşi reguli. Persoana fiind individul considerat în funcţie de societate,
naţiunea este poporul considerat în funcţie de universalitate. Aşa cum persoana
– juridică – nu există decît în funcţie de relaţiile stabilite în societate
(creditor, debitor, titular de poziţii), naţiunea nu este orice popor sau
grupare de popoare. Naţiunea este doar
cea care are de înfăptuit un destin istoric în universal.
De la
primele sale pledoarii, tînărul avocat umplea sălile de proces; lumea se aduna
spontan pentru a-l asculta pe tînărul ce trecea cu măiestrie de la drept la
istorie, apoi la filozofie.
După
moartea tatălui său la Paris, unde-i împărtăşea exilul voluntar, tînărul se
întoarce în Spania, cu speranţa de a apăra memoria şi opera dictatorului
militar. După ce experimentează neînţelegerea şi rapida uitare a semenilor săi –
chiar cei curaţi sufleteşte –, José Antonio creează Falanga, mişcare ce-i va
supravieţui, fără totuşi acea licărire de geniu ce-i caracteriza şeful.
José
Antonio spunea că nu sînt decît două modalităţi serioase de a trăi: modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund,
deoarece nu există religie să nu fie militantă, cum nu există armă care să nu
fie animată de sentimentul religios. Cu aceste două sentimente îşi propunea să
ajungă la restaurarea valorilor.
Glasul tînărului
ce avea să fie executat la aceeaşi vîrstă ca şi Hristos cheamă din toate
forţele lui un stat totalitar, prin opoziţie cu democraţia care nu mai
reprezintă decît un sinistru balet al urnelor, cu ore de închidere şi de
deschidere fixe, pentru programe politice niciodată respectate. Asta pentru a
combate Contractul social al lui
Rousseau, care ne explică că Justiţia şi Adevărul nu sînt axiome ale gîndirii,
ci decizii provizorii ale suveranităţii majorităţii. Buletinele din urnă pot
deci decide oricînd dacă Dumnezeu există sau nu, dacă Adevărul este adevăr sau
nu, dacă Patria trebuie să mai existe sau trebuie ştearsă...
Jurist şi
filozof, creatorul Falangei nu a apucat să lase nici o operă scrisă, doar
discursul fondator al Falangei şi ceva publicistică, din care se degajează însă
punctele iniţiale ale unui program ce transcende politicul.
Simplicitatea
formulării, forţa şi acurateţea gîndirii ne îndeamnă să retranscriem in extenso aceste puncte.
Falanga:
între Grecia antică şi viitor
Falanga
lui José Antonio este o mişcare, nicidecum un partid – ci aproape un
anti-partid – nici de dreapta, nici de stînga. Dreapta este aspiraţia de a
menţine o organizare economică, chiar injustă, iar stînga este dorinţa de a
distruge o organizare economică, chiar dacă o dată cu această distrugere se
pierd multe lucruri bune.
Organizată
după modelul militar grecesc (centurie, falangă, escuadă), simbolizat prin
săgeţile spartane din dreapta blazonului, Falanga, în discursul fondator din 29
octombrie 1933, la Madrid, spune doar "Mulţumesc", fără paragraf de
mulţumiri, în stilul laconic militar ce o caracterizează.
Punctele
iniţiale ale Falangei sînt următoarele (apărute în Nº 1 F. E., 7 decembrie
1933):
I. Spania
Nu este un teritoriu, nu este un agregat de
bărbaţi şi femei, este înainte de toate o unitate de destin, o realitate
istorică care a avut – şi mai are de împlinit – misiuni universale.
De aceea, Spania există: primo, precum ceva distinct de fiecare dintre indivizii, clasele
sau grupurile care o constituie; secundo,
precum ceva superior tuturor acestor indivizi, clase sau grupuri, chiar dacă sînt
toţi reuniţi.
Deci Spania, întrucît există ca o realitate
distinctă şi superioară, trebuie să aibă scopurile sale proprii, care sînt: primo, durata vieţii sale; secundo, renaşterea vitalităţii sale
interne; tertio, participarea sa –
cu un rol predominant – la întreprinderile spirituale ale lumii.
II.
Dezintegrarea Spaniei
În atingerea acestor scopuri Spania se loveşte de
un mare obstacol: este împărţită – primo,
de către separatismele locale; secundo,
de către luptele între partidele politice; tertio,
de către lupta de clase.
Separatismul ignoră sau uită realitatea Spaniei.
Nesocoteşte faptul că Spania este, înainte de toate, o mare unitate de destin.
Separatiştii se leagă de faptul că vorbesc o limbă proprie, că au
caracteristici rasiale proprii, că regiunea lor are o climă proprie sau o
topografie particulară. Dar – şi va trebui întotdeauna s-o repetăm – o naţiune
nu este nici o limbă, nici o rasă, nici un teritoriu. Este o unitate de destin
în universal. Această unitate s-a numit şi va continua să se numească Spania.
Sub semnul Spaniei, popoarele care o formează –
unite în universal – şi-au împlinit destinul. Nimic nu poate justifica faptul ca
această superbă unitate, ce a creat o lume, să se rupă.
Partidele politice nesocotesc unitatea Spaniei,
deoarece o văd din punctul de vedere al unui interes parţial. Unii sînt de
dreapta, alţii sînt de stînga; a se situa astfel în faţa Spaniei înseamnă a-i
desfigura realitatea. Înseamnă a o privi doar cu ochiul stîng, sau cu cel
drept: din profil. Lucrurile frumoase şi clare nu pot fi privite astfel;
trebuie să le privim cu ambii ochi, sincer, din faţă. Nu din punctul de vedere
al unui partid care, deoarece este partid, deformează lucrul privit. Ci din
punctul de vedere al Patriei, care văzînd ansamblul, corectează defectele
noastre de viziune.
Lupta claselor ignoră unitatea Patriei, deoarece
rupe noţiunea de "producţie naţională" ca şi ansamblu. Patronii, în
stare de luptă, îşi propun să cîştige mai mult; muncitorii, de asemeni. Şi se
tiranizează alternativ.
În vremurile de criză de lucru, patronii abuzează
de muncitori. Cînd este foarte mult de lucru, sau cînd organizaţiile
muncitoreşti sînt puternice, muncitorii îi asupresc pe patroni. Nici patronii,
nici muncitorii nu-şi dau seama de acest adevăr: unii şi ceilalţi cooperează la
opera de ansamblu care este producţia naţională. Cum nu se gîndesc la producţia
naţională, ci doar la interesele sau ambiţiile propriei clase, patroni şi
muncitori se distrug între ei şi se ruinează.
III.
Spre remediu
Dacă luptele şi decadenţa decurg din pierderea ideii
permanente a Spaniei, remediul va consista în a restaura această idee. Trebuie
concepută din nou Spania ca o realitate de sine stătătoare. Superioară
diferenţelor dintre popoare, luptelor dintre partide, luptei claselor.
Cel ce nu va pierde din vedere această afirmare a
realităţii superioare a Spaniei va vedea foarte clar toate problemele politice.
IV.
Statul
Unii văd Statul ca pe un simplu păzitor al
ordinii, ca pe un spectator al vieţii naţionale care trebuie să participe la
aceasta doar cînd ordinea este tulburată, dar care nu crede în nici o idee
determinată.
Alţii aspiră să preia Statul pentru a-l folosi –
chiar în mod tiranic – ca instrument al intereselor grupurilor sau claselor
lor.
Falanga Spaniolă nu vrea nici una din aceste
variante: nici un Stat indiferent, simplu poliţist, nici atît un Stat de clase
sau de grupuri. Vrea un Stat care să creadă în realitatea şi în misiunea
superioară a Spaniei. Un Stat care, în serviciul acestei idei, repartizează
fiecărui bărbat, fiecărei clase şi fiecărui grup îndatoririle sale, drepturile
şi sacrificiile. Un Stat care să aparţină tuturor, care acţionează doar sub
ideea unei Spanii durabile, fără să se supună vreodată interesului vreunei
clase sau vreunui partid.
V.
Suprimarea partidelor politice
Deoarece Statul nu va putea niciodată aparţine
vreunui partid, trebuie terminat o dată pentru totdeauna cu partidele politice.
Partidele politice sînt rezultatul unei organizări politice false: regimul
parlamentar.
În parlament, un anumit număr de persoane spun că îi
reprezintă cetăţenii care i-au ales. Dar majoritatea alegătorilor nu au nimic
în comun cu aleşii, nu sînt nici din aceleaşi familii, nici din aceleaşi
comune, nici din aceleaşi bresle. Cîteva bucăţi de hîrtie, depuse la doi sau
trei ani în urne, sînt singura legătură între popor şi cei ce pretind că-l
reprezintă.
Pentru ca toată această maşinărie electorală să
funcţioneze, trebuie agitată viaţa comunelor la doi sau trei ani într-un mod
febril. Candidaţii vociferează, se înjură, promit lucruri imposibile. Partidele
se înfoiază, se atacă, se omoară. Cele mai feroce uri sînt dezlănţuite în acele
zile; se nasc resentimente care vor dura pentru totdeauna şi care vor face
viaţa imposibilă în sate. Dar ce le pasă de viaţa în sate candidaţilor cîştigători?
Vor sclipi în capitală, vor apărea prin ziare şi-şi vor pierde timpul discutînd
lucruri complicate, pe care săteanul nu le va înţelege.
De ce popoarele au oare nevoie de aceşti
intermediari politici? De ce fiecare bărbat, pentru a interveni în viaţa
naţiunii sale, trebuie oare să se afilieze unui partid politic sau să voteze
pentru candidatul unui partid politic?
Ne naştem fiecare într-o familie; trăim cu toţii într-o comună; fiecare dintre
noi are o meserie sau o profesie. Însă nimeni nu se naşte sau nu trăieşte
natural într-un partid politic. Partidul politic ne uneşte artificial cu alţi
oameni din alte comune sau alte meserii – cu care nu avem nimic în comun – şi
ne separă de vecinii noştri, sau de colegii noştri de lucru, cu care trăim în
realitate.
Un Stat adevărat, precum cel pe care şi-l doreşte
Falanga Spaniolă, nu va fi clădit pe bazele artificiale ale partidelor
politice, nici pe parlamentul ce decurge din această anomalie. Va fi bazat pe
realităţile vitale adevărate: familia,
comuna, breasla sau sindicatul.
În acest fel, noul Stat va recunoaşte integritatea familiei ca unitate socială,
autonomia comunei ca unitate teritorială şi sindicatul sau breasla ca baze ale
organizării totale ale Statului.
VI.
Dincolo de lupta claselor
Noul Stat nu se va dezinteresa de lupta pentru
supravieţuire pe care o duc oamenii. Nu va lăsa fiecare clasă să se zbată cum
va putea pentru a se elibera de jugul uneia sau alteia, sau pentru a tiraniza
altă clasă. Noul Stat, deoarece va aparţine tuturor, va considera aspiraţiile
fiecărui grup care-l formează ca pe scopurile sale proprii şi va veghea ca
pentru sine însuşi asupra intereselor fiecăruia.
Bogăţia are ca primă misiune pe aceea de a
ameliora condiţiile de viaţă ale celorlalţi; să nu fie sacrificată majoritatea
pentru luxul minorităţii.
Meşteşugul este cel mai meritoriu titlu al
demnităţii civile; nimic nu poate merita mai mult atenţia Statului decît
demnitatea şi bunăstarea lucrătorilor. Aşadar, va considera ca şi datorie
supremă, oricare ar fi preţul, de a procura fiecărui om o îndeletnicire care
să-i asigure nu numai supravieţuirea, ci o viaţă demnă şi umană. Şi acest lucru
nu-l va înfăptui ca pe o pomană, ci ca pe o datorie.
Situaţia actuală de luptă de clase consideră că
există două clase cu interese diferite şi opuse. Punctul nostru de vedere îi
consideră pe toţi cei ce contribuie la producţia naţională ca interesaţi într-o
mare acţiune comună.
VII.
Individul
Falanga Spaniolă consideră omul ca pe un ansamblu
format dintr-un trup şi dintr-un suflet, adică capabil de un destin etern,
purtător de valori eterne. Deci, acordăm cel mai mare respect demnităţii umane,
integrităţii omului şi libertăţii lui.
Dar această libertate profundă nu autorizează pe
nimeni să şubrezească fundamentele vieţii comune publice. Acestea sînt: autoritatea, ierarhia, ordinea.
Dacă integritatea fizică a omului este întotdeauna
sacră, aceasta nu este suficient pentru a-i garanta sau admite o participare la
viaţa publică naţională. Condiţia politică a individului nu se justifică decît
prin împlinirea unei funcţii în viaţa naţională. Numai cei incapabili vor fi
exoneraţi de această îndatorire.
Însă paraziţii, leneşii, cei ce aspiră a trăi doar
ca nişte musafiri, pe eforturile celorlalţi, nu vor merita nici cea mai mică
atenţie din partea noului Stat.
VIII.
Spiritualul
Falanga Spaniolă nu poate considera viaţa ca pe un
simplu joc al factorilor economici. Nu acceptă interpretarea materialistă a
Istoriei. Spiritualul a fost şi va rămîne cheia de boltă a vieţii oamenilor şi
popoarelor. Unul din aspectele predominante ale spiritualului este religia.
Nici un om nu poate scăpa întrebărilor eterne
despre viaţă şi moarte, despre creaţie şi viaţa de apoi. La aceste întrebări nu
se poate răspunde evaziv, trebuie răspunsul să fie afirmativ sau negativ.
Spania a răspuns întotdeauna prin afirmarea
catolică. Interpretarea creştină a vieţii este – în primul rînd – cea
adevarată, dar în plus este, istoric, interpretarea spaniolă.
Aşadar, reconstruşţia spaniolă trebuie să aibă un
sens creştin. Asta nu înseamnă că persecuţiile contra celor ce nu sînt
creştinaţi vor reapărea; vremea persecuţiilor religioase a trecut.
Asta nu înseamnă nici că Statul îşi va însuşi
direct funcţiile religioase ce aparţin Bisericii. Dar nici că va tolera
imixiuni sau intrigi ale Bisericii, care ar putea purta prejudiciu demnităţii
Statului sau integrităţii naţionale. Ceea ce înseamnă că Statul nou se va
inspira din spiritul religios catolic tradiţional şi va determina cu Biserica
avantajele şi protecţia ce-i sînt datorate.
IX.
Comportamentul
Iată ce vrea Falanga Spaniolă. Pentru a realiza
acest lucru, cheamă la o cruciadă a tuturor spaniolilor ce vor vrea renaşterea unei
Spanii mari, libere, juste şi originale.
Cei ce vor participa la această cruciadă vor
trebui să-şi pregatească sufletul pentru dăruire şi pentru sacrificiu. Vor
trebui să considere viaţa ca pe o dăruire: disciplină şi pericol, abnegaţie şi
renunţare la vanitate, la invidie, la lene şi la bîrfă. În acelaşi timp, vor
sluji această direcţie într-un mod vesel şi sportiv.
Violenţa poate fi licită cînd este pusă în slujba
unui ideal care o justifică; raţiunea, justiţia şi Patria vor fi apărate prin
violenţă cînd vor fi atacate prin violenţă ori mişelie. Dar Falanga Spaniolă nu
va folosi niciodată violenţa ca instrument de guvernare.
Cei ce anunţă muncitorilor o tiranie fascistă
mint. Falanga Spaniolă, arzînd de dragoste, sigură de credinţa ei, va şti să
cucerească Spania pentru idealul spaniol, în mod marţial.
Falanga
lui José Antonio i-a rămas fidelă după încarcerarea şefului suprem. Din
închisoare, şi-a îndrumat trupele pentru a lupta împotriva bolşevismului.
Model
militar de ierarhie şi de ordine, Falanga, lipsită de clarviziunea tînărului ei
şef, ce avea să fie executat în închisoarea de la Alicante, nu a avut
posibilitatea de a aduce guvernul spaniol pe calea naţional-sindicalismului, cu
toată participarea sa la războiul civil şi chiar dacă mai mulţi membri ai
Falangei au făcut parte din guvernele succesive.
Destinul
tragic al unui poet militar
Ce oare a
fost curmat la Alicante de către gloanţele asasinilor roşii? Destinul, viaţa
unui om? A unei familii? Sau al unui popor, ce cînta cu mîna pe inimă "Cara al sol", gloriosul imn
al Falangei, atît de asemănător cu Sfînta noastră tinereţe?
José
Antonio, vizionar, proorocise cu mulţi ani înainte de executare într-un discurs
în faţa Cortes-ului eliminarea sa
fizică şi brutală. Asta nu l-a împiedicat să-şi urmeze credinţa, fiind un "señorito", un nobil prin
naştere şi prin suflet, care considera că a-şi servi ţara comandînd era datoria
lui supremă, precum şi a muri pentru crezul lui într-o "España una,
España grande, España libre".
În
discursul fondator al Falangei acest romantic înalţă steagul şi cheamă tinerii
să-l apere cu voie-bună, poetic; scîrbit de poziţiile de compromis, ale celor
care pentru a face faţă unui rău comun preferă să ascundă în discursul lor
orice poate trezi entuziasmul, să evite orice poziţie energică şi absolută, José
Antonio îşi asumă ardoarea aruncîndu-şi blestemul: vai şi amar de cei ce nu vor
şti să opună o poezie creatoare unei poezii devastatoare!
Acest
blestem ne urmăreşte şi pe noi, cu tot sacrificiul făcut de către Ion Moţa şi
Vasile Marin, ce au căzut luptînd lîngă trupele falangiste pentru a stăvili
invazia comunistă în Spania. Popoarele nu pot fi urnite decît de către poeţi,
iar noi nu am reuşit încă să creăm cu poezie după tăvălugul comunist.
José
Antonio, realist, ştia că nu poate cîştiga alegerile; se prezenta din datorie,
dar îşi chema camarazii la o veghe vigilentă, departe de jocurile puterii, pe
care le asimila cu atmosfera îmbîcsită a unui bordel. Îi îndemna pe spanioli să
voteze pentru cel ce li s-ar părea mai puţin rău. Spunea că Spania nu poate
renaşte din urne. Falanga a rămas – precum bine a simţit fondatorul ei – în
afară, la locul ei, sub cerul liber, în noaptea senină, cu arma în mînă.
Cel ce
spunea că preferă un viitor de construit unei vieţi deja făcute – că valorează
mai mult o speranţă decît o realitate – nu este anacronic, nu ne grăieşte parcă
din 1936, ci din anii noştri aşa-zişi post-comunişti.
Depăşind
timpul, ne mai spune că următoarea revoluţie nu va fi pierdută. Am învăţat acum
că masa poporului nu se poate salva pe ea însăşi; şi că nu pot avea nici o
scuză conducătorii dacă dezertează. Revoluţia este a celor ce nu cunosc
descurajarea. A acelei minorităţi ce nu va fi înţeleasă la început, deoarece
poporul şi-a pierdut lumina interioară în această perioadă de decadenţă. Dar,
în final, poporul va şti să vadă diferenţa dintre viaţa stearpă de acum şi
lumina noii ordini.
Timpul a
trecut, cel în care puteam fi doar studenţi, poeţi sau artişti. Epoca noastră
ne trage înainte şi nu ne mai putem închide în turnuri de fildeş ca în acele
vremuri rîncede în care, sentimentul unităţii lumii fiind rupt, fiecare voia
să-şi facă din viaţă o lume izolată. Generaţia noastră, convalescentă, trebuie
să refacă o lume în care soarele se va înălţa din nou.
Sentinelă
vigilentă, José Antonio aşteaptă şi acum cu bucurie în suflet răsăritul.
Răsăritul nostru.
Închisoarea
de la Alicante este locul în care putem simţi forţa sîngelui vărsat întru
credinţă. Şi acolo, înăuntru, putem găsi zidul plîngerilor al nostru, al
europenilor. Zidul în faţa căruia a fost împuşcat José Antonio Primo de Rivera
pe 20 noiembrie 1936, la vîrsta de 33 de ani.
Simona NICULESCU
* Simona
Niculescu, "José Antonio Primo de Rivera şi
naţional-sindicalismul spaniol: revoluţia tradiţională", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august
2007, p. 21; nr. 9/201, septembrie
2007, pp. 12-13; nr. 10/202, octombrie 2007, p. 12.
Autoarea articolului
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
1 comentarii:
Un Codreanu al Spaniei? Asa intelegi in ce fel legionarii nostri erau in spiritul vremii lor.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire