ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXXVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2007

JOSÉ ANTONIO PRIMO DE RIVERA

ŞI NAŢIONAL-SINDICALISMUL SPANIOL:

REVOLUŢIA TRADIŢIONALĂ

"Revoluţia aparţine unei minorităţi

ce nu cunoaşte descurajarea".

O doctrină înrădăcinată în trecut

În Spania anilor ‘30, ameninţată de invazia roşie, în pragul războiului civil, tînărul nobil ce avea să-şi verse sîngele după 8 luni de captivitate în beciurile medievale ale "Securităţii" militează pentru revoluţia tradiţională ce va permite o organizare umană a societăţii noastre decadente.

Fondatorul Falangei, José Antonio Primo de Rivera, cu avîntul tinereţii şi cu virilitate, cheamă prin naţional-sindicalism la repararea fracturii sociale ce afectase Spania aproape în aceeaşi măsură ca şi celelalte ţări europene. După războiul mondial din 1914-1918, marea depresiune pune popoarele în faţa eşecului capitalismului, care şi-a demonstrat cu prisosinţă carenţele.

Naţional-sindicalismul propune o organizare naturală a societăţii civile, fără elemente artificiale. Să dispară toate partidele politice. Nimeni nu s-a născut vreodată membru al unui partid politic; în schimb, ne naştem toţi membri a unei familii, sîntem toţi locuitori ai unei comunităţi, fiecare dintre noi are o ocupaţie. Deci dacă acestea sînt unităţile noastre naturale, dacă familia, comunitatea şi breasla sînt locurile în care trăim în realitate, de ce am avea nevoie de instrumentul intermediar şi pernicios reprezentat de partidele politice? Acestea, pentru a ne uni în grupări artificiale, încep prin a ne dezbina în realităţile noastre adevărate. În fiecare famile se ceartă copii cu părinţi, colegi de lucru între ei, vecini vechi şi buni pe considerente de adeziune sau simpatie faţă de un partid politic sau altul.

Organizarea societăţii civile trebuie făcută în funcţie de recunoaşterea umană a meritelor persoanei; prin lucru se afirmă individul, prin calitatea creaţiei lui se distinge un meşteşugar de altul. Recunoaşterea socială este natural obţinută în funcţie de opera săvîrşită, atît în domeniul intelectual, cît şi în cel manual.

Toţi se vor simţi membri a unei comunităţi serioase şi complete. Vor fi multe sarcini de îndeplinit, unii se vor îndeletnici cu lucrul manual, alţii cu cel intelectual sau spiritual; cîţiva vor da exemplul datinilor şi al rafinamentului. Dar în comunitatea la care aspiră Falanga nu trebuie să existe musafiri sau leneşi.

"Vom demonta aparatul economic al proprietăţii capitaliste parazitare, care absoarbe toate beneficiile, pentru a-l înlocui prin proprietatea individuală, prin proprietatea familială şi prin proprietatea sindicală".

Problema cheie degajată de către José Antonio este cea a capitalului, a uzurii. Pentru a ameliora trista situaţie a micilor producători, a agricultorilor ce sînt robiţi băncilor, dependenţi de creditele atît de scumpe, dar fără de care nu ar mai putea produce nici acea brumă ce-i ţine la limita supravieţuirii, Falanga tinde spre sindicalismul total. Adică o organizare verticală a unităţilor naturale – a breslelor – de la individ la familie, la comunitate, la sindicat, pînă la Stat. Aceste sindicate nu vor avea nevoie de comitete paritare sau de organisme de legătură, deoarece vor funcţiona organic, aşa cum funcţionează armata spre exemplu, fără să-i fi venit nimănui în minte de a alege reprezentanţi ai soldaţilor şi ai şefilor. Beneficiile degajate rămîn în acest fel în breaslă şi pot fi redistribuite fără a mai fi nevoie de a apela la finanţări externe.

Statul – uşurat prin această organizare de o puzderie de probleme ce vor fi rezolvate de către specialiştii din sindicate (concentrări verticale integrate în Stat) – se va putea consacra misiunii lui de reprezentare în faţa lumii, în faţa Istoriei.

Statul liberal ne-a adus sclavagismul economic – zicea el –, spunînd lucrătorilor cu o tragică ironie: "Sînteţi liberi de a lucra cum vreţi; nimeni nu vă poate sili să acceptaţi o condiţie sau alta ... dar să ne înţelegem: cum sîntem cei bogaţi, vă oferim condiţiile care ne convin; vouă, cetăţeni liberi, dacă nu vă convin, nu sînteţi obligaţi să le acceptaţi; dar, cetăţeni săraci fiind, dacă nu acceptaţi condiţiile pe care vi le impunem, sînteţi condamnaţi să muriţi de foame... bineînţeles cu toată demnitatea liberală".

Aşa s-a născut socialismul, ce a fost o reacţie justă a lucrătorilor împotriva unui regim care, acordîndu-le drepturi, nu se preocupa să le acorde o viaţă normală. Numai că socialismul a degenerat întîi într-o concepţie pur materială a vieţii şi a istoriei, apoi într-un sentiment de răzbunare, pentru ca în cele din urmă să se înfunde în monstruoasa dogmă a "luptei de clasă". Iată cum socialismul, care în mod just critica economia liberală, aduce pe altă cale aceeaşi dezintegrare, aceeaşi ură şi aceaşi uitare a oricărei legături de solidaritate şi fraternitate între oameni.

În Spania sărăcită, stearpă, care se zbătea între agricultorii ei cocoşaţi în încercarea de a smulge roade unui teren natural arid şi proletarizaţii ajunşi şomeri prin combinaţia marelui Capital şi al Uzurii, José Antonio strînge lîngă el, în cadrul Falangei, multe tendinţe deseori contradictorii, dar animate de un crez comun: renaşterea Spaniei, care nu-şi reneagă destinul imperialist şi care nu se teme de acelaşi glorios destin.

A debarasa viaţa economică de ventuza capitalistă, destinată iremediabil să degenereze în comunism: iată o mare şi frumoasă aspiraţie pentru cei ce considerau Patria precum o operă!

Această viziune pare revoluţionară; nimic mai greşit. Este forma pe care au avut-o vechile corporaţii europene şi care a permis înavuţirea continentului nostru şi acumularea atîtor bogăţii încît i-a trebuit aproape un secol şi jumătate capitalismului pentru a le secătui.

Un señorito romantic

José Antonio Primo de Rivera (24 aprilie 1903 – 20 noiembrie 1936) este fiul generalului Miguel Primo de Rivera (marchiz de Estrella, a condus Spania pînă în 1930, după puciul militar din 13 septembrie 1923). Acest copil a trăit în casa dictatorului patern – căruia Spania îi datorează 7 ani de pace, de lucru în prosperitate –, făcînd dovadă încă din tinereţe de calităţi de şef şi de organizator. După decesul mamei lui, la o vîrstă fragedă, José Antonio suplează din ce în ce mai des prezenţa şefului de familie, reţinut de îndatoririle sale de comandant suprem.

Cu toate că-şi dădea seama că dictatura marchizului de Estrella nu aducea soluţiile adecvate problemelor Spaniei, dezacordul lui nu se manifestă în nici un moment în public sau sub formă de rebeliune.

Student la Drept la data puciului militar organizat de tatăl său, José Antonio nu a fost influenţat de pesimismul naţional şi de admiraţia oarbă pentru tot ce era străin ce caracterizau în anii aceia orice intelectual spaniol. Student al marelui profesor de drept civil Felipe Sanchez Román – stîngist –, José Antonio nu se mulţumeşte cu distanţarea clară de bolşevism, ci – cu o claritate ce avea să ducă la recunoaşterea solemnă din partea profesorului că elevul şi-a depăşit mentorul – elaborează eseuri strălucite asupra patriei, patriotismului, naţiei şi naţionalismului.

Printre gînditorii dreptei secolului XX, José Antonio este singurul ce defineşte patriotismul – prin prisma dreptului – nu ca pe un sentiment vag, nu ca pe un sentiment strîmt şi mizerabil, echivalent cu o întoarcere la preistorie, ci ca pe un destin în universal.

Dreptul a transformat individul în persoană, precum istoria a transformat poporul în polis; conceptul de naţiune se supune aceloraşi reguli. Persoana fiind individul considerat în funcţie de societate, naţiunea este poporul considerat în funcţie de universalitate. Aşa cum persoana – juridică – nu există decît în funcţie de relaţiile stabilite în societate (creditor, debitor, titular de poziţii), naţiunea nu este orice popor sau grupare de popoare. Naţiunea este doar cea care are de înfăptuit un destin istoric în universal.

De la primele sale pledoarii, tînărul avocat umplea sălile de proces; lumea se aduna spontan pentru a-l asculta pe tînărul ce trecea cu măiestrie de la drept la istorie, apoi la filozofie.

După moartea tatălui său la Paris, unde-i împărtăşea exilul voluntar, tînărul se întoarce în Spania, cu speranţa de a apăra memoria şi opera dictatorului militar. După ce experimentează neînţelegerea şi rapida uitare a semenilor săi – chiar cei curaţi sufleteşte –, José Antonio creează Falanga, mişcare ce-i va supravieţui, fără totuşi acea licărire de geniu ce-i caracteriza şeful.

José Antonio spunea că nu sînt decît două modalităţi serioase de a trăi: modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund, deoarece nu există religie să nu fie militantă, cum nu există armă care să nu fie animată de sentimentul religios. Cu aceste două sentimente îşi propunea să ajungă la restaurarea valorilor.

Glasul tînărului ce avea să fie executat la aceeaşi vîrstă ca şi Hristos cheamă din toate forţele lui un stat totalitar, prin opoziţie cu democraţia care nu mai reprezintă decît un sinistru balet al urnelor, cu ore de închidere şi de deschidere fixe, pentru programe politice niciodată respectate. Asta pentru a combate Contractul social al lui Rousseau, care ne explică că Justiţia şi Adevărul nu sînt axiome ale gîndirii, ci decizii provizorii ale suveranităţii majorităţii. Buletinele din urnă pot deci decide oricînd dacă Dumnezeu există sau nu, dacă Adevărul este adevăr sau nu, dacă Patria trebuie să mai existe sau trebuie ştearsă...

Jurist şi filozof, creatorul Falangei nu a apucat să lase nici o operă scrisă, doar discursul fondator al Falangei şi ceva publicistică, din care se degajează însă punctele iniţiale ale unui program ce transcende politicul.

Simplicitatea formulării, forţa şi acurateţea gîndirii ne îndeamnă să retranscriem in extenso aceste puncte.

Falanga: între Grecia antică şi viitor

Falanga lui José Antonio este o mişcare, nicidecum un partid – ci aproape un anti-partid – nici de dreapta, nici de stînga. Dreapta este aspiraţia de a menţine o organizare economică, chiar injustă, iar stînga este dorinţa de a distruge o organizare economică, chiar dacă o dată cu această distrugere se pierd multe lucruri bune.

Organizată după modelul militar grecesc (centurie, falangă, escuadă), simbolizat prin săgeţile spartane din dreapta blazonului, Falanga, în discursul fondator din 29 octombrie 1933, la Madrid, spune doar "Mulţumesc", fără paragraf de mulţumiri, în stilul laconic militar ce o caracterizează.

Punctele iniţiale ale Falangei sînt următoarele (apărute în Nº 1 F. E., 7 decembrie 1933):

I. Spania

Nu este un teritoriu, nu este un agregat de bărbaţi şi femei, este înainte de toate o unitate de destin, o realitate istorică care a avut – şi mai are de împlinit – misiuni universale.

De aceea, Spania există: primo, precum ceva distinct de fiecare dintre indivizii, clasele sau grupurile care o constituie; secundo, precum ceva superior tuturor acestor indivizi, clase sau grupuri, chiar dacă sînt toţi reuniţi.

Deci Spania, întrucît există ca o realitate distinctă şi superioară, trebuie să aibă scopurile sale proprii, care sînt: primo, durata vieţii sale; secundo, renaşterea vitalităţii sale interne; tertio, participarea sa – cu un rol predominant – la întreprinderile spirituale ale lumii.

II. Dezintegrarea Spaniei

În atingerea acestor scopuri Spania se loveşte de un mare obstacol: este împărţită – primo, de către separatismele locale; secundo, de către luptele între partidele politice; tertio, de către lupta de clase.

Separatismul ignoră sau uită realitatea Spaniei. Nesocoteşte faptul că Spania este, înainte de toate, o mare unitate de destin. Separatiştii se leagă de faptul că vorbesc o limbă proprie, că au caracteristici rasiale proprii, că regiunea lor are o climă proprie sau o topografie particulară. Dar – şi va trebui întotdeauna s-o repetăm – o naţiune nu este nici o limbă, nici o rasă, nici un teritoriu. Este o unitate de destin în universal. Această unitate s-a numit şi va continua să se numească Spania.

Sub semnul Spaniei, popoarele care o formează – unite în universal – şi-au împlinit destinul. Nimic nu poate justifica faptul ca această superbă unitate, ce a creat o lume, să se rupă.

Partidele politice nesocotesc unitatea Spaniei, deoarece o văd din punctul de vedere al unui interes parţial. Unii sînt de dreapta, alţii sînt de stînga; a se situa astfel în faţa Spaniei înseamnă a-i desfigura realitatea. Înseamnă a o privi doar cu ochiul stîng, sau cu cel drept: din profil. Lucrurile frumoase şi clare nu pot fi privite astfel; trebuie să le privim cu ambii ochi, sincer, din faţă. Nu din punctul de vedere al unui partid care, deoarece este partid, deformează lucrul privit. Ci din punctul de vedere al Patriei, care văzînd ansamblul, corectează defectele noastre de viziune.

Lupta claselor ignoră unitatea Patriei, deoarece rupe noţiunea de "producţie naţională" ca şi ansamblu. Patronii, în stare de luptă, îşi propun să cîştige mai mult; muncitorii, de asemeni. Şi se tiranizează alternativ.

În vremurile de criză de lucru, patronii abuzează de muncitori. Cînd este foarte mult de lucru, sau cînd organizaţiile muncitoreşti sînt puternice, muncitorii îi asupresc pe patroni. Nici patronii, nici muncitorii nu-şi dau seama de acest adevăr: unii şi ceilalţi cooperează la opera de ansamblu care este producţia naţională. Cum nu se gîndesc la producţia naţională, ci doar la interesele sau ambiţiile propriei clase, patroni şi muncitori se distrug între ei şi se ruinează.

III. Spre remediu

Dacă luptele şi decadenţa decurg din pierderea ideii permanente a Spaniei, remediul va consista în a restaura această idee. Trebuie concepută din nou Spania ca o realitate de sine stătătoare. Superioară diferenţelor dintre popoare, luptelor dintre partide, luptei claselor.

Cel ce nu va pierde din vedere această afirmare a realităţii superioare a Spaniei va vedea foarte clar toate problemele politice.

IV. Statul

Unii văd Statul ca pe un simplu păzitor al ordinii, ca pe un spectator al vieţii naţionale care trebuie să participe la aceasta doar cînd ordinea este tulburată, dar care nu crede în nici o idee determinată.

Alţii aspiră să preia Statul pentru a-l folosi – chiar în mod tiranic – ca instrument al intereselor grupurilor sau claselor lor.

Falanga Spaniolă nu vrea nici una din aceste variante: nici un Stat indiferent, simplu poliţist, nici atît un Stat de clase sau de grupuri. Vrea un Stat care să creadă în realitatea şi în misiunea superioară a Spaniei. Un Stat care, în serviciul acestei idei, repartizează fiecărui bărbat, fiecărei clase şi fiecărui grup îndatoririle sale, drepturile şi sacrificiile. Un Stat care să aparţină tuturor, care acţionează doar sub ideea unei Spanii durabile, fără să se supună vreodată interesului vreunei clase sau vreunui partid.

V. Suprimarea partidelor politice

Deoarece Statul nu va putea niciodată aparţine vreunui partid, trebuie terminat o dată pentru totdeauna cu partidele politice. Partidele politice sînt rezultatul unei organizări politice false: regimul parlamentar.

În parlament, un anumit număr de persoane spun că îi reprezintă cetăţenii care i-au ales. Dar majoritatea alegătorilor nu au nimic în comun cu aleşii, nu sînt nici din aceleaşi familii, nici din aceleaşi comune, nici din aceleaşi bresle. Cîteva bucăţi de hîrtie, depuse la doi sau trei ani în urne, sînt singura legătură între popor şi cei ce pretind că-l reprezintă.

Pentru ca toată această maşinărie electorală să funcţioneze, trebuie agitată viaţa comunelor la doi sau trei ani într-un mod febril. Candidaţii vociferează, se înjură, promit lucruri imposibile. Partidele se înfoiază, se atacă, se omoară. Cele mai feroce uri sînt dezlănţuite în acele zile; se nasc resentimente care vor dura pentru totdeauna şi care vor face viaţa imposibilă în sate. Dar ce le pasă de viaţa în sate candidaţilor cîştigători? Vor sclipi în capitală, vor apărea prin ziare şi-şi vor pierde timpul discutînd lucruri complicate, pe care săteanul nu le va înţelege.

De ce popoarele au oare nevoie de aceşti intermediari politici? De ce fiecare bărbat, pentru a interveni în viaţa naţiunii sale, trebuie oare să se afilieze unui partid politic sau să voteze pentru candidatul unui partid politic?     
Ne naştem fiecare într-o familie; trăim cu toţii într-o comună; fiecare dintre noi are o meserie sau o profesie. Însă nimeni nu se naşte sau nu trăieşte natural într-un partid politic. Partidul politic ne uneşte artificial cu alţi oameni din alte comune sau alte meserii – cu care nu avem nimic în comun – şi ne separă de vecinii noştri, sau de colegii noştri de lucru, cu care trăim în realitate.

Un Stat adevărat, precum cel pe care şi-l doreşte Falanga Spaniolă, nu va fi clădit pe bazele artificiale ale partidelor politice, nici pe parlamentul ce decurge din această anomalie. Va fi bazat pe realităţile vitale adevărate: familia, comuna, breasla sau sindicatul. În acest fel, noul Stat va recunoaşte integritatea familiei ca unitate socială, autonomia comunei ca unitate teritorială şi sindicatul sau breasla ca baze ale organizării totale ale Statului.

VI. Dincolo de lupta claselor

Noul Stat nu se va dezinteresa de lupta pentru supravieţuire pe care o duc oamenii. Nu va lăsa fiecare clasă să se zbată cum va putea pentru a se elibera de jugul uneia sau alteia, sau pentru a tiraniza altă clasă. Noul Stat, deoarece va aparţine tuturor, va considera aspiraţiile fiecărui grup care-l formează ca pe scopurile sale proprii şi va veghea ca pentru sine însuşi asupra intereselor fiecăruia.

Bogăţia are ca primă misiune pe aceea de a ameliora condiţiile de viaţă ale celorlalţi; să nu fie sacrificată majoritatea pentru luxul minorităţii.

Meşteşugul este cel mai meritoriu titlu al demnităţii civile; nimic nu poate merita mai mult atenţia Statului decît demnitatea şi bunăstarea lucrătorilor. Aşadar, va considera ca şi datorie supremă, oricare ar fi preţul, de a procura fiecărui om o îndeletnicire care să-i asigure nu numai supravieţuirea, ci o viaţă demnă şi umană. Şi acest lucru nu-l va înfăptui ca pe o pomană, ci ca pe o datorie.

Situaţia actuală de luptă de clase consideră că există două clase cu interese diferite şi opuse. Punctul nostru de vedere îi consideră pe toţi cei ce contribuie la producţia naţională ca interesaţi într-o mare acţiune comună.

VII. Individul

Falanga Spaniolă consideră omul ca pe un ansamblu format dintr-un trup şi dintr-un suflet, adică capabil de un destin etern, purtător de valori eterne. Deci, acordăm cel mai mare respect demnităţii umane, integrităţii omului şi libertăţii lui.

Dar această libertate profundă nu autorizează pe nimeni să şubrezească fundamentele vieţii comune publice. Acestea sînt: autoritatea, ierarhia, ordinea.

Dacă integritatea fizică a omului este întotdeauna sacră, aceasta nu este suficient pentru a-i garanta sau admite o participare la viaţa publică naţională. Condiţia politică a individului nu se justifică decît prin împlinirea unei funcţii în viaţa naţională. Numai cei incapabili vor fi exoneraţi de această îndatorire.

Însă paraziţii, leneşii, cei ce aspiră a trăi doar ca nişte musafiri, pe eforturile celorlalţi, nu vor merita nici cea mai mică atenţie din partea noului Stat.

VIII. Spiritualul

Falanga Spaniolă nu poate considera viaţa ca pe un simplu joc al factorilor economici. Nu acceptă interpretarea materialistă a Istoriei. Spiritualul a fost şi va rămîne cheia de boltă a vieţii oamenilor şi popoarelor. Unul din aspectele predominante ale spiritualului este religia.

Nici un om nu poate scăpa întrebărilor eterne despre viaţă şi moarte, despre creaţie şi viaţa de apoi. La aceste întrebări nu se poate răspunde evaziv, trebuie răspunsul să fie afirmativ sau negativ.

Spania a răspuns întotdeauna prin afirmarea catolică. Interpretarea creştină a vieţii este – în primul rînd – cea adevarată, dar în plus este, istoric, interpretarea spaniolă.

Aşadar, reconstruşţia spaniolă trebuie să aibă un sens creştin. Asta nu înseamnă că persecuţiile contra celor ce nu sînt creştinaţi vor reapărea; vremea persecuţiilor religioase a trecut.

Asta nu înseamnă nici că Statul îşi va însuşi direct funcţiile religioase ce aparţin Bisericii. Dar nici că va tolera imixiuni sau intrigi ale Bisericii, care ar putea purta prejudiciu demnităţii Statului sau integrităţii naţionale. Ceea ce înseamnă că Statul nou se va inspira din spiritul religios catolic tradiţional şi va determina cu Biserica avantajele şi protecţia ce-i sînt datorate.

IX. Comportamentul

Iată ce vrea Falanga Spaniolă. Pentru a realiza acest lucru, cheamă la o cruciadă a tuturor spaniolilor ce vor vrea renaşterea unei Spanii mari, libere, juste şi originale.

Cei ce vor participa la această cruciadă vor trebui să-şi pregatească sufletul pentru dăruire şi pentru sacrificiu. Vor trebui să considere viaţa ca pe o dăruire: disciplină şi pericol, abnegaţie şi renunţare la vanitate, la invidie, la lene şi la bîrfă. În acelaşi timp, vor sluji această direcţie într-un mod vesel şi sportiv.

Violenţa poate fi licită cînd este pusă în slujba unui ideal care o justifică; raţiunea, justiţia şi Patria vor fi apărate prin violenţă cînd vor fi atacate prin violenţă ori mişelie. Dar Falanga Spaniolă nu va folosi niciodată violenţa ca instrument de guvernare.

Cei ce anunţă muncitorilor o tiranie fascistă mint. Falanga Spaniolă, arzînd de dragoste, sigură de credinţa ei, va şti să cucerească Spania pentru idealul spaniol, în mod marţial.

Falanga lui José Antonio i-a rămas fidelă după încarcerarea şefului suprem. Din închisoare, şi-a îndrumat trupele pentru a lupta împotriva bolşevismului.

Model militar de ierarhie şi de ordine, Falanga, lipsită de clarviziunea tînărului ei şef, ce avea să fie executat în închisoarea de la Alicante, nu a avut posibilitatea de a aduce guvernul spaniol pe calea naţional-sindicalismului, cu toată participarea sa la războiul civil şi chiar dacă mai mulţi membri ai Falangei au făcut parte din guvernele succesive.

Destinul tragic al unui poet militar

Ce oare a fost curmat la Alicante de către gloanţele asasinilor roşii? Destinul, viaţa unui om? A unei familii? Sau al unui popor, ce cînta cu mîna pe inimă "Cara al sol", gloriosul imn al Falangei, atît de asemănător cu Sfînta noastră tinereţe?

José Antonio, vizionar, proorocise cu mulţi ani înainte de executare într-un discurs în faţa Cortes-ului eliminarea sa fizică şi brutală. Asta nu l-a împiedicat să-şi urmeze credinţa, fiind un "señorito", un nobil prin naştere şi prin suflet, care considera că a-şi servi ţara comandînd era datoria lui supremă, precum şi a muri pentru crezul lui într-o "España una, España grande, España libre".

În discursul fondator al Falangei acest romantic înalţă steagul şi cheamă tinerii să-l apere cu voie-bună, poetic; scîrbit de poziţiile de compromis, ale celor care pentru a face faţă unui rău comun preferă să ascundă în discursul lor orice poate trezi entuziasmul, să evite orice poziţie energică şi absolută, José Antonio îşi asumă ardoarea aruncîndu-şi blestemul: vai şi amar de cei ce nu vor şti să opună o poezie creatoare unei poezii devastatoare!

Acest blestem ne urmăreşte şi pe noi, cu tot sacrificiul făcut de către Ion Moţa şi Vasile Marin, ce au căzut luptînd lîngă trupele falangiste pentru a stăvili invazia comunistă în Spania. Popoarele nu pot fi urnite decît de către poeţi, iar noi nu am reuşit încă să creăm cu poezie după tăvălugul comunist.

José Antonio, realist, ştia că nu poate cîştiga alegerile; se prezenta din datorie, dar îşi chema camarazii la o veghe vigilentă, departe de jocurile puterii, pe care le asimila cu atmosfera îmbîcsită a unui bordel. Îi îndemna pe spanioli să voteze pentru cel ce li s-ar părea mai puţin rău. Spunea că Spania nu poate renaşte din urne. Falanga a rămas – precum bine a simţit fondatorul ei – în afară, la locul ei, sub cerul liber, în noaptea senină, cu arma în mînă.

Cel ce spunea că preferă un viitor de construit unei vieţi deja făcute – că valorează mai mult o speranţă decît o realitate – nu este anacronic, nu ne grăieşte parcă din 1936, ci din anii noştri aşa-zişi post-comunişti.

Depăşind timpul, ne mai spune că următoarea revoluţie nu va fi pierdută. Am învăţat acum că masa poporului nu se poate salva pe ea însăşi; şi că nu pot avea nici o scuză conducătorii dacă dezertează. Revoluţia este a celor ce nu cunosc descurajarea. A acelei minorităţi ce nu va fi înţeleasă la început, deoarece poporul şi-a pierdut lumina interioară în această perioadă de decadenţă. Dar, în final, poporul va şti să vadă diferenţa dintre viaţa stearpă de acum şi lumina noii ordini.

Timpul a trecut, cel în care puteam fi doar studenţi, poeţi sau artişti. Epoca noastră ne trage înainte şi nu ne mai putem închide în turnuri de fildeş ca în acele vremuri rîncede în care, sentimentul unităţii lumii fiind rupt, fiecare voia să-şi facă din viaţă o lume izolată. Generaţia noastră, convalescentă, trebuie să refacă o lume în care soarele se va înălţa din nou.

Sentinelă vigilentă, José Antonio aşteaptă şi acum cu bucurie în suflet răsăritul. Răsăritul nostru.

Închisoarea de la Alicante este locul în care putem simţi forţa sîngelui vărsat întru credinţă. Şi acolo, înăuntru, putem găsi zidul plîngerilor al nostru, al europenilor. Zidul în faţa căruia a fost împuşcat José Antonio Primo de Rivera pe 20 noiembrie 1936, la vîrsta de 33 de ani.

Simona NICULESCU

* Simona Niculescu, "José Antonio Primo de Rivera şi naţional-sindicalismul spaniol: revoluţia tradiţională", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. 21; nr. 9/201, septembrie 2007, pp. 12-13; nr. 10/202, octombrie 2007, p. 12.

Autoarea articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)