ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CXXXIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2007

(DE) CE UITĂ OCCIDENTUL ?

Există texte la care revenim periodic pentru că ne impun la fiecare lectură o limpezire interioară. În acest sens, ele nu sînt doar "inspirate", ci mai ales "inspiratoare". Un asemenea text este pentru mine "Scrisoarea despre «umanism»" a lui Martin Heidegger.

Cugetînd asupra esenţei acţiunii, filosoful german consideră că "rostul gîndirii este de a se abandona fiinţei" şi de a se lăsa revendicată de ea "pentru a rosti adevărul fiinţei". Gîndirea devine gîndire în măsura în care gîndeşte. Dimpotrivă, "orice efectuare rezidă în fiinţă şi poartă asupra fiinţării".

Gîndirea este a fiinţei în două sensuri: ea pro-vine din fiinţă, dar, în acelaşi timp, ea este destinată fiinţei. Gîndirea fiinţei angajează destinul omului în totalitatea sa, ca o mereu prezentă "venire în preajmă". "Istoria acesteia [a gîndirii fiinţei – n. n.] nu dispare niciodată în trecut. Ea ne stă mereu înainte".

Pentru Heidegger, gîndirea nu este o "tehnică", ea nu se împlineşte în vederea "făptuirii şi facerii". Chiar şi distincţia dintre "teorie" şi "practică" nu e decît un subterfugiu util ce are mereu în vedere "punerea în funcţiune" a "ceva". Faza "teoretică" nu-şi are rostul decît dacă-i urmează o fază "practică".

Redusă la o "tehnică" şi pusă în slujba fiimţării, gîndirea este scoasă din elementul său. Încă din zorii metafizicii, gîndirea nu este "lăsată-să-fie". Metafizica însăşi împiedică gîndirea să fie.

Condiţionată metafizic este şi degradarea limbajului public, în măsura în care "glasul fiinţei" – impersonalul "se" (Mann) – e obnubilat prin dominaţia "subiectivităţii" (termenul de "subiectivitate" trebuie înţeles, desigur, potrivit accepţiunii heideggeriene). Prin urmare, filosoful îndeamnă la retragerea din spaţiul public, la o "asceză" a tăcerii într-un tărîm al "nenumitului", fără de care accesul la adevărul fiinţei este imposibil.

În acest "purgatoriu" apare "grija" omului pentru "umanitatea" sa. Există mai multe "modele" care pretind să fi circumscris "esenţa omului" şi să fi stabilit un set de norme pentru a-l păstra pe om în limitele "umanităţii" sale. Pentru autor, marxismul şi creştinismul sînt perfect echivalente din acest punct de vedere.

Orice "umanism" este, însă, definitoriu legat de metafizică, unde omul este definit ca "animal raţional". Această definiţie implică anumite interpretări ale fiinţării, fără de care îşi pierde sensul. Chiar dacă nu e fals, acest mod de a privi omul este superficial. Omul rămîne, din punct de vedere metafizic, un animal pe care s-a grefat raţiunea (indiferent ce definiţie am da acesteia din urmă). Cum esenţa omului dă seama atît de provenienţa, cît şi de destinaţia lui, cuprinzînd, deci, "istoricitatea", se ajunge la concluzia că "metafizica gîndeşte omul pornind de la animalitas şi nu de la humanitas sua". Esenţa omului, felul său propriu de a fi în lume, humanitas sua rezidă tocmai în ec-sistenţa sa, adică în faptul de a sta în deschiderea-luminătoare-a-fiinţei (in der Lichtung des Seins). Această situare ec-statică îl izolează pe om de necuvîntătoare, faţă de care simte, totuşi, o "abisală înrudire corporală". În schimb, esenţa divinului ne este – iată – mult mai apropiată, în ciuda depărtării Sale. Îndrăznim a afirma că omul simte şi aici o "abisală înrudire", dar în sens ascendent.

Ca fiinţă ec-statică, omul are menirea de a numi. În acest scop originar şi destinal, omului i s-a conferit limba. Astfel, doar omul poate fi "purtătorul de cuvînt" al fiinţei. Prin numire el "lasă-să-fie". Într-un anume sens, el "în-fiinţează". Numai el are o "lume". Plantele şi animalele au "mediu" şi depind de acesta într-o măsură mult mai mare decît omul. Iată de ce termenul de existentia se potriveşte celorlalte fiinţări şi nu omului. Lipsite de lume şi condamnate să rămînă prizoniere ale mediului lor, ele sînt ceea ce sînt şi nu pot fi altceva. (Merită să ne amintim aici spusa lui Nae Ionescu despre "raţa care nu ratează"...)

Între om şi restul fiinţărilor se naşte o prăpastie de netrecut. El nu poate fi consecvent esenţei sale decît într-o stare de perpetuă deschidere. Omul se deschide spre fiinţă, iar fiinţa îl locuieşte. Ţine de esenţa omului să fie "aruncat-în-lume". El este cel care numeşte în toată libertatea, el "lasă-să-fie", dar această ec-sistenţă "nu răspunde la întrebarea dacă omul este în chip real". Sîntem condamnaţi să nu ştim nici ce, nici cine este omul.

Heidegger ajunge curînd la un impas. Existenţa se dovedeşte a fi incompatibilă cu ec-sistenţa. Pe de-o parte, se află "muţenia" telurică a lumii naturale (existente), iar pe de altă parte "prestigiul" neîntrupat al "rostitorului", care, prin însăşi ec-sistenţa sa, nu poate să existe. Situaţia e tragică şi fără ieşire.

Deşi vrea să "depăşească" metafizica, gînditorul nu poate inventa un vocabular cu totul nou. Este, deci, silit să preia, măcar în parte, vechii termeni. Existentia nu poate fi gîndită decît ca "actualizare"; aşadar, presupune o distincţie subînţeleasă între planul "actual" şi cel "virtual". Orice existenţă este actualizarea unei esenţe (esenţa este gîndită aici în sens metafizic, iar nu heideggerian). Potrivit metafizicii, existenţa este o "coborîre" dinspre "virtual" spre "actual".

Situarea omului în ec-sistenţă fără a avea "existenţă" poate da naştere la mari confuzii. De aceea, filosoful avertizează: "... cea mai mare greşeală ar fi să explici propoziţia privitoare la esenţa ec-sistentă a omului ca şi cum această propoziţie ar fi transpunerea secularizată asupra omului a unui gînd exprimat de teologia creştină despre Dumnezeu (Deus est ipsum esse), căci ec-sistenţa nu este realizare a unei esenţe şi cu atît mai puţin produce şi instituie ea însăşi esenţialul".

Înţelegem şi mai bine incompatibilitatea dintre "existenţă" şi "esenţă" atunci cînd, în numele accesului spre fiinţă, Heidegger scoate din scenă conceptele de "obiect" şi "persoană". Existentia – actualitas nu poate fi gîndită în lipsa obiectelor şi a persoanelor.

În cele din urmă, se spune că umanismul ivit în orizontul metafizicii, fără a fi, cumva, in-uman, nu preţuieşte îndeajuns umanitatea lui humanitas.

Fără "obiecte" şi "persoane", fiinţa se lasă cu greu definită. S-ar zice că Heidegger se apropie "apofatic" de fiinţă, care nu mai e "ceea-ce-ajunge-la-prezenţă", ci chiar această prezenţă.

Acum, limba nu mai este privită în temeiul definiţiei omului ca "animal raţional", ci, mai originar, ca "adăpost al esenţei omului", iar "gîndirea evocatoare" nu este o actualizare ulterioară a unei "treceri trecute", ci este o paradoxală înţelegere a prezenţei fiinţei prin sesizarea unei lipse, a unei absenţe.

Este stupid a aduce contra-argumente în această "gîlceavă" a fiinţei cu ea însăşi. De aceea, Nietzsche şi Marx fac parte irevocabil din Istoria adevărului fiinţei, chiar dacă, aplecîndu-se asupra lor, Heidegger face un fel de "patologie" a rostirii.

Cea care-l "proiectează" pe om în ec-sistenţă ca în esenţa sa este fiinţa însăşi. Pentru că metafizica nu pare a fi înţeles acest lucru, Heidegger îi abandonează pentru moment pe metafizicieni, oprindu-se la elegia Heimkunft ("Întoarcerea în patrie") de Hölderlin. Potrivit interpretării sale, "pierderea patriei" simbolizează "uitarea fiinţei", iar "întoarcerea" înseamnă "re-găsirea accesului spre fiinţă". Orice aluzie la naţionalismul vulgar este înlăturată de la bun început. Germania simbolizează Occidentul, iar acesta din urmă nu e gîndit ca "opus Răsăritului în sens geografic, ci din punct de vedere al Istoriei lumii, pornind de la apropierea de origine".

Vedem că, pentru Heidegger, termenul de "originar" este sinonim cu cel de "occidental". Dîndu-şi seama de riscurile unei asemenea afirmaţii, filosoful se grăbeşte să introducă o notă de ambiguitate: "Noi abia am început să gîndim relaţiile misterioase cu Estul..."

Filosoful german denunţă neobosit  grava "confuzie"  perpetuată în metafizica europeană, care îşi închipuie că gîndeşte fiinţarea fiinţei, gîndind, de fapt, fiinţa fiinţării. Cîtă vreme ne aflăm în plan "metafizic", confuzia e insesizabilă, dar o dată recunoscută şi depăşită, ea poate fi punctul de plecare către o rostire mai originară a fiinţei. În ordinea istoriei gîndirii, aceasta este minima, dar indispensabila "nobleţe" a metafizicii europene.  Despre spaţiul cultural extra-european (inclusiv Balcanii), Heidegger crede că aici nu există nici măcar condiţiile minimale care să facă posibilă gîndirea fiinţei.

Pentru cineva familiarizat cu stilul filosofului nu va fi deloc surprinzător demersul de a cerceta ce se ascunde în spatele unor cuvinte "banale", numai că o vom face pentru a răsturna presupoziţiile sale privitoare la spaţiul extra-european. Căci, aşa cum insistă Mircea Eliade, sensul originar al verbului "a (se) orienta" era "a (se) îndrepta către Orient". În lumina acestei etimologii, "dez-orientarea" omului modern (a cărui civilizaţie a fost făurită în Occident) nu-şi poate găsi leacul fără a reconsidera "relaţiile misterioase cu Estul".

În loc să pornească pe calea acestei reconsiderări, Heidegger abordează din nou marxismul, definindu-l drept "gîndire a omului apatrid prin excelenţă". Filosoful înţelege "legitatea marxismului în istoria gîndirii fiinţei", pe care o putem numi la fel de bine "istorie a uitării fiinţei". Esenţa materialismului se află în techne ca modalitate a "revelării fiinţării", deci ţine şi el de "orizontul metafizicii". Nu ne putem abţine a cita: "Pericolul în care este împinsă Europa de pînă acum constă în faptul că tocmai gîndirea ei, odinioară măreţie a ei, nu mai ţine pasul cu mersul esenţial al destinului lumii, destin care abia începe şi care, cu toate acestea, rămîne european în trăsăturile fundamentale ale originii esenţei sale".

De fapt, "măreţia gîndirii europene" apare groaznic şifonată în scrierile lui Heidegger. El recurge la presocratici pentru a scăpa de limitele metafizicii, care, ele însele, împiedică "gîndirea originară a fiinţei". Mersul esenţial al destinului lumii "rămîne determinat ca european", în sensul că acest destin este unul al "uitării fiinţei". Filosoful crede, paradoxal, în menirea europeanului de a-şi aminti, după ce, secole de-a rîndul, şi-a construit sisteme care l-au făcut să uite. Iată de ce spiritele lucide din Vest au fost deseori fascinate de culturile extra-europene. Destinul lui René Guénon este exemplar în această privinţă.

Silit să vorbească despre om fără a recurge la conceptul de "persoană",  Heidegger nu are cu ce înlocui "animalul raţional". Fugind de "subiectivitate", omul se situează într-o "superioritate" ce-şi refuză practic întruparea. Or, dacă definiţia de "animal raţional" se dovedeşte a fi insuficientă, este tocmai pentru că ignoră calitatea de persoană a omului, cu toate implicaţile sale teologice.

"Umanismul" heideggerian era inevitabil într-o lume care şi-a pierdut capacitatea de a recepta simbolul. Fără temeiuri de ordin sacru, valorizările omeneşti devin "discutabile", ele "sub-apreciază" obiectul, chiar şi atunci cînd vor să-l elogieze. Aşa cum firească devine şi destrucţia fenomenologică. Căci, cum altfel să scapi de teroarea subiectivităţii? Cum să te "orientezi" printre atîtea "absoluturi" concurente?

Heidegger nu greşeşte afirmînd: "Cînd Dumnezeu este proclamat drept «cea mai înaltă valoare», acest fapt reprezintă o diminuare a esenţei lui Dumnezeu". Observăm aici o sfială apofatică ce aminteşte – dincolo de intenţia filosofului – de misticii răsăriteni.

Dar similitudinile se opresc aici. "Lumescul" heideggerian nu e gîndit antinomic faţă de "spiritual", "lumea de dincolo" nu diferă calitativ faţă de "lumea-de-dincoace", iar "transcendenţa" nu-l înalţă pe om din planul orizontalităţii.

Filosoful crede că omul nu e pregătit să-şi pună întrebarea despre "sacru" înainte de a defini "fiinţa". La rîndu-i, aceasta din urmă se refuză atîta vreme cît nu putem (re)cunoaşte ce anume face ca omul să fie om. Pentru a ieşi din impas, se recurge la gîndirea presocratică. Destructurată fenomenologic, aceasta îşi pierde prospeţimea originară. Dacă Heidegger intuieşte posibilitatea celor vechi de a rosti într-o mai mare măsură adevărul fiinţei, ar fi hazardat să credem că modernităţii i se oferă aceeaşi şansă.

Cităm: "Poate că semnul distinctiv al acestei vîrste a lumii constă în lipsa de acces la dimensiunea «nevătămării» (das Heile). Poate că aceasta este singura «vătămare» (das Unheile)" [1]. Dimensiunea "nevătămarii" era accesibilă presocraticilor graţie simbolului. Lumea lor era plină de sens tocmai pentru că simbolul îi conecta la un dincolo calitativ diferit. Acest dincolo rostuia pînă şi cele mai "banale" aspecte ale vieţii, conferindu-le realitate.

Heraclit ne spune că "firea (ethos) îi este omului daimon". Termenul de ethos se traduce prin "sălaş", "loc al locuirii". El "deţine în sine şi păstrează venirea (Ankunft) aceluia căruia îi aparţine omul în esenţa sa". Cu alte cuvinte, "omul locuieşte, în măsura în care este om, în apropierea zeului". Cităm din nou: "Sălaşul (obişnuit) al omului îi este acestuia «deschisul» pentru ajungerea-la-prezenţă a zeului (a neobişnuitului)".

Potrivit filosofului german, gîndirea construieşte "locul de adăpost al fiinţei" rostind "esenţa" omului în conformitate cu destinul său şi conducînd-o în domeniul de apariţie a "nevătămatului" (das Heile). O dată cu acesta, vine în discuţie "vătămatul", "vătămarea", înverşunarea şi rolul "negării luminate", a lui "nu-care-lasă-să-fie" Căci "nu" ascultă deja în sine de fiinţă. Legea, în sensul termenului grecesc nomos, înseamnă "distribuţie". Fiinţa se distribuie pe sine conform destinării sale. Astfel, rostuirea are consistenţă şi stabilitate. Doar datorită rigorii lui "nu-care-lasă-să-fie" poate fiinţa să ia chip.

Am văzut că limba este "loc de adăpost" al fiinţei. Totuşi, umanităţile istorice nu se simt acasă în propria lor limbă, "aceasta putînd să devină simplă carcasă, în spatele căreia oamenii îşi văd de uneltirile lor". Să avem aici recunoaşterea tacită a faptului că societăţile an-istorice sînt într-o mai mare măsură capabile a rosti adevărul fiinţei?

Nu tocmai. Pentru Heidegger, gîndirea e un proces eminamente istoric, deci, într-un anume sens, ea e apanajul Occidentului. Tragismul situaţiei vine din conştiinţa faptului că această "istoricitate" duce inevitabil la "amnezie". Mai devreme sau mai tîrziu, "animalul raţional" sfîrşeşte prin a transforma limba din "adăpost al fiinţei" în simplu instrument de propagandă al "bunelor sale intenţii". Cele cu care este pavat infernul [2].

Marian STAN

[1] Observăm dificultatea insurmontabilă cu care s-au confruntat traducătorii, neputînd găsi un echivalent mai bun pentru das Heile decît "ne-vătămare". În schimb, unheile se traduce prin "vătămare", iar sensul privativ al lui un scapă termenului românesc. Cele spuse nu trebuie interpretate ca un reproş la adresa distinşilor traducători, ci mai degrabă ca o semnalare a inevitabilei pierderi pe care o implică orice traducere.

[2] Pentru citate, s-a folosit traducerea "Scrisorii despre «umanism»" datorată d-lor Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger (cf. Martin Heidegger, Repere pe drunul gîndirii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 297-343).

* Marian Stan, "(De) ce uită Occidentul?", în Puncte cardinale, anul XVII, nr. 10/202, octombrie 2007, p. 5 (cu urm. în p. 6).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – "Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – "Fiziologia trepăduşului" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – "Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – "Iarba verde de acasă…" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – "Doar o vorbă să-ţi mai spun…" (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – "«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – "Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – "Între zoón politikón şi homo religiosus" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – "Apocalipsa şi ştiinţa" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – "Stafia comunismului la Paris"   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – "«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – "Falimentul speranţei" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – "Masoneria şi organizaţiile internaţionale" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – "Ispita «iubirii»" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – "Apostrof-area ca asasinat moral" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – "Fabulă cu trandafir" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – "Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!" (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – "Aspecte ale dialogului religie-cultură…"

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – "Puncte cardinale 100": "La aniversară", "Măcel de Buna Vestire", "Marginalii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – "Cronica unei gafe editoriale" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – "Epica Holocaustului…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – "Lecţia americană" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – "Demonizarea Americii" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – "«Dictatura bunului simţ»…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – "În sfîrşit, Acasă…" (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – "Anul Eminescu", "Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – "Cine eşti dumneata, domnule Neştian?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – "Demitizarea" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – "Maxime Egger: Cum am devenit ortodox" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – "Marea iertare" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – "Maica Mihaela" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – "Un luceafăr pe columna cezarilor" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – "Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – "Supără realitatea sau formularea ei?" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – "Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade" (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – "Odihna de Eminescu" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – "Mesianismul Dreptei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – "Misiunea românilor în istorie" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – "Obligaţiile unei conştiinţe morale" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – "Naţionalismul şi România de azi", "Menirea generaţiei noastre" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – "Lichidarea unei legende" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – "Pentru o Europă unită a naţiunilor" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – "Despre a fi altfel" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – "Pentru un naţionalism european" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – "Caracterul naţional al Ortodoxiei" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – "Un evreu renegat avertizează America" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – "In memoriam: Horia Bernea", "Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – "Europa lui Hristos" (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – "Ziua judecăţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – "Interviu cu istoricul Neagu Djuvara" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – "Elitele şi partidele politice" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – "Revolta «omului recent»" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – "Naţionalism şi democraţie" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – "Perversiunea naţional-comunistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – "Isteria antifascistă" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – "Moştenirile lui Horia Bernea" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – "Veşti triste din Spania" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – "Mai bine prea tîrziu decît niciodată!" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – "Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – "Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii" (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – "Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – "Cultul monştrilor" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – "Nu-i pace sub măslini..." (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – "Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – "De la vulgaritate la perversiune" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – "Dimensiunea cosmică a dorului" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – "Călătorie în «buricul pămîntului»" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – "Taina fratelui" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – "Conceptul de medicină creştină" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – "Cazul Paulescu văzut cu ochii altora" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – "Political correctness?" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – "Tîlcuirea patristică a Psalmului 50" (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – "Un clown pentru Nobel?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – "Chilia isihastului în lume" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – "Paul Goma «antisemit»?" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – "Catedrala Mîntuirii Neamului..." (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – "Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – "August roşu: circ fără pîine" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – "«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – "Erosul care mişcă lumile" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – "Sfinţita rugăciune" (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – "Păcatul lui Onan" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – "Dante, Infernul, Cîntul XXXIV" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – "Acatistul Sfinţilor Români din închisori" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – "Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – "Tentative de purificare" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVIII) – "La despărţirea de Papa Ioan Paul II..." (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIX) – "Cine a fost Teodor M. Popescu?" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CX) – "Cuvînt prevenitor despre idolatrie şi magie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXI) – "Cultul eroilor la români" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXII) – "Miza unui linşaj mediatic" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIII) – "Biblia lui Robespierre" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIV) – "Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXV) – "Împotriva falsului ecumenism" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVI) – "De la Facere la Apocalipsă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVII) – "O uşă interzisă" (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CXVIII) – "Pe marginea unei blasfemii" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXIX) – "Un portret al Căpitanului la copilărie" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXX) – "«Am vrut să-l împuşc pe Ceauşescu»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXI) – "Ciobanul şi «futelniţa»" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXII) – "Luciferismul de larg consum" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIII) – "Adevărata dramă de la Petru-Vodă" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIV) – "În jurul unei neînţelegeri" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXV) – "Ofensiva homosexualilor" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVI) – "Ultima biruinţă a lui Ştefan cel Mare" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVII) – "«Sfîntul» Mişa din Clejani" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXVIII) – "Memento Gulag în Vendeea" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXIX) – "La plecarea dintre noi a Părintelui Calciu" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXX) – "Tinereţe fără bătrîneţe" (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXI) – "O nouă carte la Editura Puncte Cardinale..." (2006)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXII) – "Despre poziţia Bisericii faţă de stăpînire" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIII) – Două traduceri din Annick de Souzenelle (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIV) – "Suferinţa ca binecuvîntare" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXV) – "Cele trei atacuri ale diavolului asupra lui Hristos" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVI) – "Luciferismul în ţara lui Caragiale" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVII) – "Sperietoarea şi modelul" (2007)

* Antologia Punctelor cardinale (CXXXVIII) – "José Antonio Primo de Rivera..." (2007)