În conformitate cu hotărîrea mea
mai veche de a nu face parte vreodată dintr-un partid politic ostil tradiţiei
creştine şi naţionale şi de a nu participa la demagogia electorală a unei
democraţii dizolvante, pe care am considerat-o şi o consider cancerul lumii
moderne, nu m-am numărat nici de data aceasta printre votanţi, dar mi-am dorit
sincer ca sorţii să încline de partea d-lui Klaus Werner Johannis, deşi nici nu mi se
pare un ideal de preşedinte şi nici nu s-a aflat vreo clipă în sfera mea de
simpatie. Şi iată că "minunea" s-a întîmplat, amendîndu-l în
insolenţa lui grobiană şi ejectîndu-l cel puţin pentru o vreme din prim-planul
scenei publice româneşti pe marţafoiul imatur şi pe impostorul fără scrupule
Victor Viorel Ponta, acest homunculus creat în laboratorul alchimic al
neocomunismului postiliescian (cu larga contribuţie a nababului penal Adrian
Năstase şi a anturajului său securisto-mafiot).
Nu mă îmbăt cu apă rece - cum n-am făcut-o nici în 1996, 2004 sau 2009 - şi nu văd în triumful d-lui Johannis şi al pseudo-liberalismului actual o victorie a "dreptei" (care la noi nu există de fapt şi nici n-a existat vreo clipă în cei 25 de ani de postcomunism), dar mă simt pentru prima oară cu adevărat mîndru, din 1990 (Piaţa Universităţii) încoace, de poporul român, ce pare să fi făcut în sfîrşit pasul de la o minoritate la o majoritate responsabilă, găsind luciditatea şi puterea să se mobilizeze şi să ofere o lecţie de nivel european unui cuib de jigodii care s-a crezut prea multă vreme infailibil şi a mizat prea mult pe imaturitatea perpetuă a unui electorat manipulabil şi nereactiv ("mămăliga" care "nu explodează"). Iată însă că, în pofida divizării şi inconsistenţei ofertelor "opoziţiei" (handicapate ani de-a rîndul de psihoza anti-Băsescu), acest electorat s-a primenit şi s-a maturizat pe nesimţite, cu contribuţia deloc neglijabilă a diasporei, care s-a dovedit o admirabilă avangardă a destroglodirii naţionale, capabilă să-i mobilizeze şi pe cei de acasă, cel puţin pe segmentul urban şi intelectual. Puterea în exerciţiu n-a vrut să creadă propriu-zis, dar a presimţit acest fenomen, ceea ce şi explică beţele puse în roate de Ministerul de Externe bunei desfăşurări a procesului electoral din diaspora (miniştrii Corlăţean şi Meleşcanu ar trebui să răspundă în faţa Justiţiei româneşti şi europene, iar o mare parte din aparatul diplomatic ar trebui aspru amendat pentru imunda complicitate la această conspiraţie reţelară a viermilor de closet).
Desigur, ceea ce urmează, după acest spectaculos val de mobilizare publică, nu va depinde doar de prestaţia personală a d-lui Klaus Johannis, ci mai cu seamă de forţele care se află în spatele său (din interiorul, dar şi din exteriorul ţării). Oricum, imaginea României pe mapamond a avut imens de cîştigat după alegerile de duminică. Să sperăm că politicienii noştri vor şti să rămînă la înălţimea noilor aşteptări şi că nu vor risipi acest capital de imagine şi de încredere, ajutîndu-l pe d-l Klaus Johannis să fie "neamţul de care aveam nevoie" (pînă ce vor reîncepe "să nască şi la Moldova oameni").
Cît despre Dreapta, ea rămîne în continuare de construit, căci în absenţa ei tot ce s-a dobîndit prin acest splendid moment de trezire şi unitate românească riscă să se ducă pe apa sîmbetei, cum am mai păţit-o cel puţin de două ori (în 1996 şi 2004). Iar victoria electorală din 2014 nu va însemna o adevărată cotitură în istoria României decît în măsura în care va fi consolidată de o nouă victorie electorală în 2016, ce ar putea constitui adevărata, deplina şi definitiva noastră ieşire din paranteza istorică deschisă de comunism. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Nu mă îmbăt cu apă rece - cum n-am făcut-o nici în 1996, 2004 sau 2009 - şi nu văd în triumful d-lui Johannis şi al pseudo-liberalismului actual o victorie a "dreptei" (care la noi nu există de fapt şi nici n-a existat vreo clipă în cei 25 de ani de postcomunism), dar mă simt pentru prima oară cu adevărat mîndru, din 1990 (Piaţa Universităţii) încoace, de poporul român, ce pare să fi făcut în sfîrşit pasul de la o minoritate la o majoritate responsabilă, găsind luciditatea şi puterea să se mobilizeze şi să ofere o lecţie de nivel european unui cuib de jigodii care s-a crezut prea multă vreme infailibil şi a mizat prea mult pe imaturitatea perpetuă a unui electorat manipulabil şi nereactiv ("mămăliga" care "nu explodează"). Iată însă că, în pofida divizării şi inconsistenţei ofertelor "opoziţiei" (handicapate ani de-a rîndul de psihoza anti-Băsescu), acest electorat s-a primenit şi s-a maturizat pe nesimţite, cu contribuţia deloc neglijabilă a diasporei, care s-a dovedit o admirabilă avangardă a destroglodirii naţionale, capabilă să-i mobilizeze şi pe cei de acasă, cel puţin pe segmentul urban şi intelectual. Puterea în exerciţiu n-a vrut să creadă propriu-zis, dar a presimţit acest fenomen, ceea ce şi explică beţele puse în roate de Ministerul de Externe bunei desfăşurări a procesului electoral din diaspora (miniştrii Corlăţean şi Meleşcanu ar trebui să răspundă în faţa Justiţiei româneşti şi europene, iar o mare parte din aparatul diplomatic ar trebui aspru amendat pentru imunda complicitate la această conspiraţie reţelară a viermilor de closet).
Desigur, ceea ce urmează, după acest spectaculos val de mobilizare publică, nu va depinde doar de prestaţia personală a d-lui Klaus Johannis, ci mai cu seamă de forţele care se află în spatele său (din interiorul, dar şi din exteriorul ţării). Oricum, imaginea României pe mapamond a avut imens de cîştigat după alegerile de duminică. Să sperăm că politicienii noştri vor şti să rămînă la înălţimea noilor aşteptări şi că nu vor risipi acest capital de imagine şi de încredere, ajutîndu-l pe d-l Klaus Johannis să fie "neamţul de care aveam nevoie" (pînă ce vor reîncepe "să nască şi la Moldova oameni").
Cît despre Dreapta, ea rămîne în continuare de construit, căci în absenţa ei tot ce s-a dobîndit prin acest splendid moment de trezire şi unitate românească riscă să se ducă pe apa sîmbetei, cum am mai păţit-o cel puţin de două ori (în 1996 şi 2004). Iar victoria electorală din 2014 nu va însemna o adevărată cotitură în istoria României decît în măsura în care va fi consolidată de o nouă victorie electorală în 2016, ce ar putea constitui adevărata, deplina şi definitiva noastră ieşire din paranteza istorică deschisă de comunism. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Răzvan CODRESCU
Ca apel postelectoral - fie el şi utopic - la o rectitudine morală fără de care nu se poate valorifica pe deplin ceea ce s-a cîştigat în 16 noiembrie, subscriu personal la textul intitulat ACUZ, semnat de d-l Adrian Papahagi şi publicat în revista 22, pe care-l recomand, cu toată convingerea, şi cititorilor acestui blog. (R. C.)
Subscriu la fiecare cuvânt al dvs., domnule Codrescu! Rămâne ca apa încinsă să contribuie la prepararea unui ceai foarte bun, şi nu să se răcească pur şi simplu!
RăspundețiȘtergereBuna ziua,
RăspundețiȘtergereMa iertati ca va deranjez, dar vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti cateva randuri pe blogul d-voastra despre ridicarea asezamantului Social -Educational "Sfantul Efrem cel Nou".Mai multe detalii despre acest proiect le gasiti pe pagina:http://fundatianektarios.ro/
Astep cu dragoste raspuns din partea d-voastra pe adresa de e-mail:office@fundatianektarios.ro
@ Fundaţia Nektarios
RăspundețiȘtergereNu am, în acest aglomerat sfîrşit de an, timpul necesar pentru a vă satisface rugămintea, dar dacă îmi trimiteţi (pe adresa de e-mail: razvancodrescu@yahoo.com) o prezentare a Aşezămîntului, însoţită de cîteva fotografii, o voi posta cu plăcere aici (şi voi căuta să-i fac loc şi în numărul pe decembrie sau ianuarie al revistei "Lumea credinţei").
Excelent !
RăspundețiȘtergereAcuratețea gândirii si superioritatea stilului îl pune autor la nivelul unui Louis Ferdinand Céline sau Père lacordaire.
Mă consider binecuvântată că am fost în țară în momentul de har în care România profundă ieșea din nou din catacombe. Am simțit din nou bucuria aceea pe care am avut-o la revoluție și uimirea aceea că imposibilul a devenit posibil. Simt nevoia să împărtășesc, cu cei prețuiți, această bucurie.
RăspundețiȘtergereDoamne ajută,
Doina