Blogul lui Răzvan Codrescu: O SINTEZĂ TÎRZIE A PĂRINTELUI GALERIU (II)

În repetate rînduri şi în felurite contexte, mai mulţi cititori ai blogului mi-au sugerat să postez, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu teologia şi cu bibliografiile de specialitate, o sinteză pe scurt despre Ortodoxie, cu reperele ei esenţiale şi cu notele care o diferenţiază fundamental de formele heterodoxe ale creştinismului. Nefiind teolog, mi-am reprimat ispita unei expuneri personale (în care am căzut altădată, pe cînd eram mult mai tînăr, publicînd în Puncte cardinale, din august 1991 pînă în septembrie 1995, un lung serial intitulat "Curs elementar de religie creştină"), iar acum m-am decis să răspund solicitărilor respective cu postarea pe blog a unui text mai puţin cunoscut al Părintelui Galeriu (1918-2003), din ultimii săi ani, care, din păcate, n-a mai ajuns să fie definitivat. Chiar aşa nedefinitivat cum este, îl consider suficient de lămuritor, avînd şi girul unei autorităţi incontestabile în domeniul predaniei ortodoxe. Sper să răspundă aşteptărilor şi nevoilor cititorilor menţionaţi şi să constituie în acelaşi timp o provocare la o mai bună cunoaştere a Ortodoxiei şi pe alte căi (căci "iniţierile" sau "catehezele" on-line nu pot suplini nici lectura clasică, nici relaţia directă cu Biserica, nici meditaţia şi trăirea personală de ordin spiritual). (R. C.)

PĂRINTELE GALERIU:

ORTODOXIA

(urmare)

Darul Cincizecimii

Revelatoare pentru adevăr este mărturia. Iar mărturia e comuniune personală în Adevăr. În comuniune, persoana în ea însăşi e mărturie şi legitimează adevărul existenţei; adevărul unicităţii fiecăruia dintre noi în lumina şi iubirea Adevărului divin, fiecare oferind mărturie pentru celălalt. Mai profund, e comuniune personală a prezenţei, în care eul meu se smereşte pe sine, prin Smerenia Model – kenoza divină (Filipeni 2, 7) –, pentru prezenţa în mine, prin iubire, a celuilalt; precum celălalt se smereşte pe sine – la fel, prin kenoză – pentru prezenţa mea în el. Aşa, mărturia e revelare divină a persoanei, a existenţei adevărate, în comuniune.

Încă în Vechiul Testament, adevărul se vădeşte prin doi sau trei martori (Deuteronomul 17, 6; 19, 15). Mîntuitorul Însuşi întăreşte sentinţa legii: “Din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul” (Matei 18, 16). În instanţă absolută, mărturia îşi are temeiul în Taina şi descoperirea Sfintei Treimi. “Despre Mine mărturiseşte Tatăl, Cel ce M-a trimis” (Ioan 8, 18), zice Mîntuitorul. Şi adaugă: “Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decît numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decît numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Matei 11, 27; Ioan 14, 9). De aceea, în plenitudine, Iisus Hristos este “Martorul cel credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 1, 5; 3, 14). Şi, ca Martor credincios, firesc spune: “Eu sînt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 10) şi “Mă bucur în Duhul Sfînt” (Luca 10, 17-21). Inspirat zice şi Sf. Ioan Damaschin: “Fiul este Chipul Tatălui, iar Duhul Chipul Fiului, prin Care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu” [1]. Şi aşa, precum Fiul este mărturie a Tatălui, Duhul Sfînt este mărturie a Fiului.

În iconomia Mîntuirii, “Tatăl trimite Mîngîietorul, Duhul Sfînt… în numele Meu..., pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sînteţi cu Mine” (Ioan 14, 26; 15, 26-27).

Adeverind făgăduinţa trimiterii Duhului Sfînt de la Tatăl, ca mărturie în această comuniune iconomic-ziditoare a Treimii, Iisus Hristos cel înviat, biruind păcatul şi moartea, “a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfînt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate»” (Ioan 20, 22). “Dumnezeu-Cuvîntul, Cel atotstăpînitor”, psalmodiază Biserica, “a vindecat cugetele Apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată” [2] în Duhul Sfînt, spre a ne rezidi. E a doua oară, învaţă Sf. Chiril al Ierusalimului, “cînd Dumnezeu suflă asupra oamenilor, pentru că suflarea cea dintîi (cf. Facerea 2, 7) a fost întunecată prin păcatele cele de bună voie” [3]. Şi numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină, veşnică, putea şi poate reînnoi creator o făptură adusă de la nefiinţă la fiinţă, zidită în timp şi care, cînd se desparte de harul necreat, se învecheşte şi se strică în timp.

Sf. Grigorie Palama tîlcuieşte de asemenea şi explică puternic sugestiv acest moment din Ziua Învierii: “Zidirea e nouă iarăşi cînd se împărtăşeşte de Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de la început înnoirea şi contribuţia de acum. Căci a scos iarăşi la iveală chipul, întrucît Cel ce a suflat nu e altul decît Cel ce a suflat la început, ci Însuşi Acela prin Care s-a dat insuflarea, atunci o dată cu sufletul, acum în suflet” [4]. Hristos cel înviat , El Care, şi ca om e nedespărţit de Duhul, le insuflă acum lor, ca oameni, Duhul Învierii, încredinţîndu-i încă o dată că El e Dumnezeu şi om, în stare să dea omului viaţa deplină – a Învierii. Învierea dă existenţei oamenilor un sens… că oamenii nu există spre moarte, ci spre viaţa de veci” [5]. Şi El, Care “le făgăduise Duhul Sfînt, pe Mîngîietorul, cînd va pleca la Tatăl şi stabilind timpul cînd va dărui peste toţi şi toate harul Lui, a dat ucenicilor prima dovadă a făgăduinţei” [6]. Încă o dată dovadă a Dumnezeirii Lui, a comuniunii, şi arvună a moştenirii Lui divine, de care îi face părtaşi.

Şi aşa, viu înrădăcinaţi în El – “Viţa”, ei – “mlădiţele” (Ioan 15, 5) sînt în aşteptare sacră, trăiesc (cf. Matei 4, 4) în conştiinţa Învierii lui Hristos, cu credinţa făgăduinţei Duhului Sfînt, şi îl aleg pe Matia ca “martor al Învierii” (Fapte 1, 26) spre a întregi grupul “celor doisprezece”.

Iar cînd a sosit ziua Cincizecimii, ei toţi, Apostolii şi cei cu dînşii, împreună fiind în acelaşi loc, “din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” de lumină – casa unde primiseră Cina cea de Taină, casă care era “simbol al lumii”, zice Sf. Ioan Gură de Aur [7]. “Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4). Semn revelator, intempestiv al tainei dumnmezeieşti! Evenimentul divin se descoperă deodată: “din cer, fără de veste”, imagine harică a realităţilor “mai presus de fire”, a transcenderii spaţiului şi timpului.

“Din cer” – deci din spiritualitatea lui Dumnezeu: “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), Care cuprinde în El făptura, distanţată astfel de El “nu prin loc, ci prin fire” [8], distanţă şi distincţie radicală, absolută, între Creator şi creat; între Cel Necreat, dar creator – Dumnezeu, în pretutindenitatea, veşnicia şi libertatea Lui, şi creatul – făptura în mărginirea ei în timp şi spaţiu. Făptura e mărginită, adusă de la nefiinţă la fiinţă (II Macabei 7, 28; Romani 4, 17), dar, totodată, în legătură sacră cu Dumnezeu, înrădăcinată fiind în voinţa şi puterea Lui ziditoare, în gîndirea şi iubirea Lui atotcuprinzătoare: “în El trăim, ne mişcăm şi sîntem” (Facerea 17, 28). Zidirea e în legătură cu Ziditorul ei prin însăşi lucrarea, energia Sa necreată, dar creatoare, lumina dumnezeiască prin care-L vedem, ni Se descoperă, Îl cunoaştem, ni Se arată, ca şi acum în ziua Cincizecimii, în “limbile ca de foc” ce luminează şi comunică, după cum psalmodiază Biserica în Luminînda Praznicului,“Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvîntul, Lumină şi Sfîntul Duh” [9].

“Fără de veste” – ivire în libertate absolută, iniţiativă fulgerătoare şi zguduitoare, “cu vuiet, suflare ca de vînt“, început şi nou început în timp, plinire a cuvintelor Domnului: “Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi cîtă nerăbdare am pînă se va plini” (Luca 12, 49-50), plinire a vremii de botez, naştere din apă şi din duh a Bisericii. Podobia Praznicului proclamă: “Izvorul Duhului venind la cei de pe pămînt, împărţit în chip minunat în rîuri purtătoare de foc, a rourat pe Apostoli, luminîndu-i; şi focul le-a fost lor nor de rouă, care i-a luminat, şi flacără purtătoare de ploaie prin care am primit harul, prin foc şi prin apă. Lumina Mîngîietorului a venit şi lumea a luminat” [10]. Lumina, flacăra, arată mărturia Slavei lui Dumnezeu strălucind. Cuvîntul inspirat al Podobiei dezvăluie Taina care se petrece cu Apostolii. Adînc, Cincizecimea desăvîrşeşte Taina Sfinţirii, “prefacerii” ucenicilor în Apostoli, în preoţi ai harului.

Se săvîrşeşte Taina hirotoniei lor, hirotonie începută prin insuflare în Ziua Învierii, cînd Mîntuitorul o dată mai mult întăreşte “alegerea” lor pentru a lua “jugul Evangheliei şi vrednicia preoţiei” [11], încredinţîndu-i: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”; înrădăcinează astfel apostolia şi preoţia lor în propria Lui preoţie, suflînd asupra lor şi zicîndu-le: “Luaţi Duh Sfînt!”. Aşa precum dumnezeiasca Euharistie se instituie începînd prin invocarea cuvintelor Mîntuitorului: “Luaţi, mîncaţi…” şi “Beţi dintru acesta toţi…”, dar se desăvîrşeşte prin Epicleză, invocarea Duhului Sfînt, la fel şi Taina hirotoniei se desăvîrşeşte acum, în Epicleza Cincizecimii. Imnele Sărbătorii doxologesc: “Prin Prooroci ne-ai vestit nouă calea mîntuirii şi prin Apostoli a strălucit harul Duhului Tău, Mîntuitorul nostru…”; şi iarăşi: “Prăznuim Cincizecimea şi venirea Duhului, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii. Cît de adîncă este Taina!… Pe toate le dă Duhul Sfînt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rînduiala Bisericii o plineşte” – dar în comuniunea Treimii: “Cel ce eşti de o fiinţă şi de un scaun cu Tatăl şi cu Fiul, Mîngîietorule, slavă Ţie” [12].

Cu adînc înţeles şi sinaxarul Cincizecimii tîlcuieşte în acest sens: “Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocîrmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă punîndu-şi mîinile asupra capetelor Apostolilor şi aşezîndu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Că hirotonia se săvîrşeşte prin punerea mîinilor pe creştetul capului. Sunetul care a avut loc şi focul s-a petrecut din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătînd prin aceasta că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dînd legea şi orînduind toate”. Şi pentru plinirea mărturiei: “Hristos a dat ucenicilor Săi Duhul în trei rînduri: înainte de Patimă, dar nu prea vădit; mai vădit după Înviere – prin suflare; iar acum, li L-a trimis pe El în fiinţă şi în Persoană. Ceva mai mult, Duhul S-a pogorît luminîndu-i mai desăvîrşit şi sfinţindu-i pe ei” [13]. În acelaşi duh învaţă şi învăţătorul nostru de dogmă, Părintele Stăniloae: “Prin trimiterea Sa, apoi prin alegerea şi sfinţirea celor doisprezece Apostoli la Cincizecime, se instituie Taina Hirotoniei. Dar conţinutul misiunii celor astfel aleşi şi hirotoniţi şi a urmaşilor lor îl indică Mîntuitorul în toate ocaziile cînd le porunceşte şi le dă putere să boteze, să ierte păcatele, să săvîrşească Euharistia, «să spună, la lumină, ceea ce au auzit de la El, la ureche» (Matei 10, 27), şi ceea ce au văzut la El, să îndemne să fie păzite «cîte a poruncit El» (Matei 28, 20)” [14].

Iar “limbile ca de foc” descopereau că nu se cuvine “să atribuim Duhului nimic material”, observă Sf. Ioan Gură de Aur [15], ci prezenţă divină, mai presus de firea creată, dar în sinergie, în conlucrare cu ea. Pentru ca în duh “limbile ca de foc” să mişte, să lumineze dinlăuntru limbile de carne. Şi cuvîntul lor înflăcărat să ardă răul, să mistuie păcatul şi slăbiciunile; să înduhovnicească, să spiritualizeze materia prin harul, prin energiile divine, prin lumina necreată şi, prin Ea, cuvintele Apostolilor să fie ca şi ale Domnului: “duh şi viaţă” (Ioan 6, 63). Într-un asemenea duh Biserica tîlcuieşte haric: “Purcezătoare din Lumina cea nenăscută era strălucirea cea atotputernic-izvorîtoare de lumină veşnică, a căreia fulgerare, de o fire cu părinteasca Putere o arată acum tuturor, prin Fiul, răsunetul celor de foc în Sion” [16].

Şi erau acolo “locuitori iudei, bărbaţi cucernici din toate neamurile care sînt sub cer”. Iscîndu-se “vuietul” acela, mulţimea din Ierusalim se mişcă, se adună ca la o chemare şi toţi ascultă uimiţi, fiecare în limba sa, pe Apostoli vestind faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 1-11). Oarecînd, locuitorii Babilonului luptau “cu îndrăzneală” să edifice o cetate şi un turn care să ajungă la cer; şi li s-au amestecat lor limbile, “prin împărţirea voinţei lor”, cum tîlcuieşte Sf. Chiril al Ierusalimului [17]. Împărţirea, scindarea voinţelor, provoacă “haosul lipsei de unitate” (Pr. Stăniloae), pe care numai Dumnezeu o poate restabili. Iar în Duhul Adevărului, “limbile au fost înţelepţite” vestindu-L pe Dumnezeu-Cuvîntul, Care dăruise dintru început omului cuvîntul ca dar al Sensului comunicării şi comuniunii. Acum Duhul “la o unire cheamă” toate neamurile de sub cer prin Apostoli, “slujitorii Cuvîntului” (Luca 1, 2).

Apostolii mărturisesc pe Dumnezeu-Cuvîntul, iar mintea şi inima, limba şi cuvintele lor sînt înflăcărate de Duhul Sfînt, în lumina Duhului lui Iisus Hristos-Cuvîntul. În ei, “Hristos e «Cuvîntul» Tatălui şi Duhul Sfînt e «gura» Lui” [18]. E unicul Cuvînt şi Fiu al Tatălui, mărturisit în unitatea Duhului de cei doisprezece. Şi cei ce ascultă cu o înţelegere mişcată tot de Duhul Sfînt, pentru o nouă înţelegere a lui Dumnezeu, sînt feluriţi şi după neam, şi după limbă, şi după unicitatea fiecărui suflet, cu vocaţia, cu darul lui. Şi în cuvîntul lor, Apostolii Îl împărtăşesc pe “Hristosul-Domnului”, Care Se comunică unificator, aducînd răspuns şi “mîngîiere” prin Crucea şi Învierea Lui, fiecăruia şi tuturor după chemare. Şi Duhul Care a venit de la Tatăl, pentru “Răsadul, pe care L-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc” (Matei 15, 13), precum zice Domnul, Duhul Sfînt Îl răsădeşte în inimile celor de faţă, cu “strălucirea Lui îndumnezeitoare” şi cu belşugul darurilor Lui. Căci şi “Duhul este Unul, dar slujirile, lucrările, darurile sînt felurite” (I Corinteni 12, 3-6) şi, împărţindu-Se neîmpărţit, în multitudine de daruri pentru mulţimea celor chemaţi, zideşte în Hristos trupul lui Hristos, Biserica.

Apostolia, mai întîi, şi, în relaţie de har cu Apostolia, feluritele slujiri rînduite de Dumnezeu în Biserică: “întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cîrmuirile, felurile limbilor” (I Corinteni 12, 28), toate sînt menite să lucreze în lume, dar prin şi în numele lui Hristos, în “harul şi adevărul” care au venit prin El în lume (Ioan 1, 17) – “dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9). Toate aceste slujiri, împărtăşite din unicul izvor divin, cum teologhiseşte adînc Sf. Grigorie Palama, sînt “puteri şi lucrări ale Duhului dumnezeiesc necreate, deosebindu-se neîmpărţit de Fiinţa cea Una şi cu totul neîmpărţită a Duhului”. Şi întemeiază: “Aceste lucrări Isaia le-a numit şapte, iar la evrei şapte înseamnă multe. «Se va ridica, zice, toiag din rădăcina lui Iesei şi floare va răsări din El; şi se vor odihni asupra Lui şapte duhuri: duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al cunoştinţei, al binecredincioşiei, al sfatului, al tăriei şi al temerii» (Isaia 11, 2-3)”. Şi continuă mărturia: “Un alt prooroc, grăind despre acestea, zice că sînt şapte ochi ai Domnului, care privesc peste tot pămîntul (Zaharia 4, 18). Iar cel ce scrie în Apocalipsă zice: «Har vouă şi pace de la Dumnezeu şi de la cele şapte duhuri care sînt înaintea tronului lui Dumnezeu şi dela Hristos» (5, 4-5)” [19]. Toate sînt, “cum le-au tălmăcit dumnezeieştii Părinţi… lucrări şi puteri ale Tatălui, ale Fiului şi ale Sfîntului Duh” [20]; toate se revelează în unitatea Treimii. Dar în iconomia creaţiei şi mîntuirii, Dumnezeu-Cuvîntul, Unicul Fiu al Părintelui ceresc, Se face şi “Fiul Omului”, pentru ca prin El fiii oamenilor să devină şi ei “fii ai Părintelui ceresc prin harul dumnezeiesc”. “Dumnezeu fiind, Te-ai zidit pentru zidirea Ta” [21]. Cincizecimea, Pogorîrea Duhului Sfînt de la Care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, are această menire, misiune de a plini şi în noi darul înfierii, pentru care Apostolul zice: “Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm «Avva! Părinte!»” (Romani 8, 15). Şi, prin înfiere, El, Începătorul vieţii, S-a făcut “începătură celor adormiţi şi cale… oricărui trup la învierea cea din morţi” [22].

Aşa, în acea zi unică, a Cincizecimii, din acest izvor de foc al harului, Apostolii, toţi împărtăşiţi cu belşugul de daruri ale Duhului: al înţelepciunii, înţelegerii… cunoştinţei, puterii… mai mult încă, al credinţei în Înviere, daruri “ca nişte ochi ai Domnului care privesc peste tot pămîntul”, vestesc “mulţimii adunate, uimite cum fiecare îi auzea vorbind în limba sa” (Fapte 2, 6), pe Hristos, Cel răstignit şi înviat, pentru ca fiecare să-L vestească, la rîndu-i, “în ţara sa“ (Ioan Hrisostom), pentru a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi pînă la marginea pămîntului” (Fapte 1, 8).

Iar în acele mulţimi mai toţi “erau uimiţi şi se minunau zicînd: Iată, nu sînt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut?. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi Capadocia… în Egipt… şi romani… zicînd unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sînt plini de must” (Fapte 2, 7-13). “Spuneau adevărul, dar în bătaie de joc”, desluşeşte Sf. Chiril al Ierusalimului. Şi adaugă: “Într-adevăr, harul Noului Testament era vin nou. Totuşi, acest vin nou, din via cea spirituală, a rodit de mai multe ori mai de mult în profeţi şi a odrăslit în Noul Testament… acum a arătat un rod nou şi minunat… în chip covîrşitor. Atunci numai participau la Duhul Sfînt, acum au fost botezaţi cu El în întregime” [23] – “cu Duh Sfînt şi cu foc” (Luca 3, 16).

Predica Sfîntului Apostol Petru

În focul Duhului, al Mîngîietorului Care îl umple de bucuria adevărului şi îndrăzneala mărturisirii, în numele celor doisprezece, în unitate deplină cu ei, se ridică Petru şi vesteşte revelator evenimentul. El se adresează mulţimii, tuturor, dar din mulţime cu un apel anume, rostind: “Bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în Ierusalim… luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sînt beţi, cum vi se pare vouă… ci aceasta este ce s-a spus prin Proorocul Ioil: «Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul»” (Fapte 2, 17).

Cuvîntul lui e mai întîi un răspuns pentru iudei, pentru cei din Ierusalim, replică la nedumerirea lor cu privire la darul şi mesajul limbilor. Îndreptînd apelul îndeosebi către iudei, îi duce în cuget la “Profeţii lui Israel”, la Părinţii lor duhovniceşti, la legătura lor spirituală cu Dumnezeu.

Se recunoaşte în acelaşi timp un fapt de ultimă adîncime: în Cincizecime se plineşte o făgăduinţă divină. O dată mai mult, Cincizecimea pune în lumină relaţia între Dumnezeu şi făptura Sa, între Revelaţie şi istorie, istorie a întregii umanităţi. Făgăduinţa dată lui Avraam: “Se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului” (Facerea 12, 3) reverberează haric în Cincizecime, în mulţimea limbilor, a neamurilor, în “tot trupul”. Istoria nu e supusă hazardului. Liberă, umanitatea se zideşte autentic, potrivit menirii ei şi numai în raport cu libertatea şi voia lui Dumnezeu, cu lumina Lui, cu Sensul divin, creator şi binefăcător. Plenitudine a Revelaţiei, Cincizecimea naşte în Hristos Biserica şi, din El, prin Biserică, Revelaţia e dar divin, transfigurator pentru istorie. Revelaţia este lumina lumii, fără Revelaţie istoria îşi pierde Sensul.

Dacă întreg Vechiul Testament se mişcă înaintînd, creşte spre şi în Hristos, Noul Testament creşte din Hristos şi, tot mai profund, în Hristos, în plinătatea Duhului Sfînt. În acest sens, Petru, iluminat, rosteşte cuvîntul Duhului Sfînt din Profetul Ioil: “Iar în zilele din urmă voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (Fapte 2, 17). Expresia “în zilele din urmă” este eshatologică, semnifică final şi finalitate, sens şi plinire a istoriei.

În iconomia creaţiei şi mîntuirii, Duhul Sfînt finalizează. Mîntuitorul ne spune: “Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 16). Ca şi în zilele Creaţie, cînd Duhul Sfînt “încălzea şi dădea viaţă apelor” [24], la fel în Ziua Cincizecimii Duhul dă viaţă, împărtăşeşte viaţa, Învierea din şi împreună cu Hristos cel înviat. Cel trimis “să fie cu voi în veac”, precum zice Domnul, Duhul “Care curge pururea” desăvîrşeşte, duce la plinătate, aşa cum teologhiseşte Tradiţia răsăriteană pe care o exprimă admirabil, în sinteză, Sf. Grigorie Palama: “Căci una este mişcarea voinţei dumnezeieşti, pornind din cauza începătoare care este Tatăl, înaintînd prin Fiul şi arătîndu-se în Duhul Sfînt” [25]. Astfel, Duhul Sfînt face vădită opera divină, actul creator care “este un singur lucru al Celor Trei” [26], al Sfintei Treimi.

Se înţelege, Duhul S-a revărsat mai întîi peste Trupul lui Hristos în: Întrupare, Cruce, Înviere. Hristos “omorît fiind cu trupul, viu a fost făcut cu duhul” (I Petru 3, 18). În Hristos eshatologia este plinită, iar Cincizecimea “în zilele din urmă” o extinde asupra Creaţiei [27]. Pogorîrea Duhului Sfînt răspîndeşte providenţial Întruparea după har în întreaga umanitate. După tîlcuirea adîncă a Sfîntului Maxim Mărturisitorul, “Cincizecimea, la o săptămînă de săptămîni, simbol al împlinirii timpului, este început şi sfîrşit, ţinta finală a lucrurilor, eshatologia lor. Ea se încheie cu a Cincizecea Zi Una – ca şi Pasca, Ziua slobozirii din robia amară a păcatului –, iar acum Zi Una a Cincizecimii e ziua unirii celor providenţiaţi cu Providenţa… Zi Una neînserată… a cunoştinţei şi Adevărului. Căci ziua luminii veşnice este Hristos Însuşi, în Care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El… Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după trup… şi gătit înaintea feţei tuturor popoarelor” [28].

Astfel, în Cincizecime, Duhul Sfînt se revărsa strălucind cu lumina Învierii lui Hristos, ca o arvună a Învierii eshatologice, lumină pe care Apostolii o răspîndeau mai departe asupra neamurilor de faţă şi asupra iudeilor, care-şi sărbătoreau în acea zi aşezarea corturilor şi primirea Legii, fiecare menit să devină un cort, un “templu al Duhului Sfînt”.

În lumina lui Hristos cel înviat, Duhul Sfînt înviază acum în Petru memoria sacră a istoriei mîntuirii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mîntuitorul îi pregătise pe Apostoli în acest sens, le vorbise zicînd: “Mîngîietorul, Duhul Sfînt… pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa… toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”(Ioan 14, 26). Lucrul Învierii înseamnă şi ieşirea din mormîntul cădererii şi uitării (uitarea – “uriaş tentat să ucidă sufletul”, cum zice Sf. Marcu Ascetul), scoatere ca din iadul în care a coborît Hristos (I Petru 3, 19) şi reintrarea conştiinţei în memoria sacră, în lumina cunoştinţei adevărului Împărăţiei. În gustarea Revelaţiei, “toată amintirea sufletului e ridicată de la pămînt şi e mutată la cer” [29], observă Patriarhul Calist. În întreaga Lui petrecere cu ucenicii, Iisus i-a pregătit pentru această înviere a spiritului, a memoriei sacre. Le vorbise anume de “cărturarul cu învăţătură despre Împărăţia cerurilor”, pe care îl asemuieşte “unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). De observat, Iisus nu spune, după uzanţa comună: “vechi şi noi”, ci “noi şi vechi”. Timpul este reversibil în Hristos. Noutatea este El Însuşi. Cele noi revelate în Hristos dau sens celor vechi, ignorate adesea, dar care, înţelegem, au curs în timp spre cele noi, spre Sensul lor. Aşa, Hristos Însuşi, în drum spre Emaus, S-a arătat celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, şi “începînd de la Moise la toţi proorocii, le-a tîlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27), “recapitulate în El”. Iar Luca încredinţează că inima lor ardea ascultîndu-I pe cale tîlcul Scripturilor. “Şi ei au istorisit cele petrecute pe cale” lui Petru şi celorlalţi Apostoli.

Toate erau mărturii ale Revelaţiei, toate erau tezaurul, “vistieria” Apostolilor, pe care o ilumina acum Duhul Sfînt, Duhul Cincizecimii. Această vistierie, evocată de Mîntuitorul, dezvăluie existenţa însăşi, existăm de la şi din această vistierie, e adîncul din noi, memorie a zidirii după Chipul lui Dumnezeu, care – cum învaţă Sf. Grigorie Sinaitul – poartă în chiar obîrşia ei “amintirea de Dumnezeu”, “amintirea simplă şi unitară… a sufletului faţă de bine” [30]. Este memoria ontologică al cărei tipar fundamental poate fi uitat, ignorat, dar pe care nici o agresiune ori scleroză nu-l poate anula vreodată. Învierea aruncă lumină pînă la ultima profunzime. Acest adînc încearcă să-l pătrundă de cîtva timp şi cunoscuta “Psihologie a profunzimilor”, care în inima ei e totodată “Psihologie a înălţimilor spirituale”, preocupată de nevoia de sens – “cea mai umană dintre toate nevoile umane” [31]. E adîncul pe care îl contemplă Psalmistul în vistieria lui Dumnezeu cînd rosteşte: “Domnul a pus în vistierii adîncurile” (Psalmi 32, 7).

Acest univers al memoriei sacre din adînc se deschide acum iluminat în Cincizecime ca o plenitudine a “zilelor din urmă”. Cincizecimea, ca “revărsare a Duhului peste tot trupul”, înseamnă, astfel, după Sf. Maxim, “unirea nemijlocită a firii… cu Dumnezeu-Cuvîntul prin lucrarea Providenţei… care face să răsune în noi cunoştinţe dumnezeieşti şi negrăite… legătură care ne duce prin prefacere spre nemurire [32]”, în menirea umanităţii, a creaţiei spre îndumnezeire.

Sf. Grigorie Palama pune în lumina unei teologii inspirate, caracterul acestei uniri spre îndumnezeire: “Trei lucruri sînt în Dumnezeu: fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Treimii” – teologhiseşte el; şi adaugă: “Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, făcîndu-se un duh cu El – aşa zice marele Pavel: «Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El» (I Corinteni 6, 17), – nu se unesc după fiinţă. Căci toţi cuvîntătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu nu Se poate împărtăşi după fiinţă; iar unirea după ipostas e proprie numai Cuvîntului, Dumnezeu-Omului. Rămîne deci că cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrare. Deci Duhul, prin Care cel ce se lipeşte de Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului, dar nu fiinţă a lui Dumnezeu… Căci şi prin Prooroc a prezis Dumnezeu nu că «voi vărsa Duhul Meu», ci «din Duhul Meu» peste cei credincioşi (Ioil 3, 1)” [33].

Această mărturie teologică este de însemnătate fundamentală; dobîndeşte un relief deosebit, inspirată fiind din profeţia lui Ioil şi din mesajul Cincizecimii. Adînc, Palama expune adevărul ortodox al vocaţiei umane la îndumnezeire. Întemeiază acest adevăr pe Revelaţia biblică, după cum s-a observat, evocînd pe Sf. Apostol Pavel (I Corinteni 6, 17), dar totodată şi pe Sf. Părinţi, “cuvîntătorii de Dumnezeu”. Se ştie că această teză a îndumnezeirii omului este prezentă în tezaurul Tradiţiei răsăritene încă de la Sfinţii Ignatie Teoforul, Teofil de Antiohia, Irineu, dar îndeosebi de la Sf. Atanasie cel Mare, prin cunoscuta sa mărturie: “Cuvîntul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om pentru ca noi să ne îndumnezeim” [34]. A fost reluată şi de Sf. Vasile cel Mare, pe care Sf. Grigorie Teologul îl citează, arătînd că “Sf. Vasile al Cezareii concepe omul drept făptură a lui Dumnnezeu chemată să fie un dumnezeu” [35]. Adîncită succesiv de Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Dionisie (numit Areopagitul) şi de alţii, această învăţătură patristică este temeinic afirmată de Sf. Maxim Mărturisitorul, de pildă cînd zice: “Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvîrşită, aducînd la existenţă fiinţa raţională şi mentală… ne-a dăruit ca şi zidirea să ajungă, prin împărtăşire, ceea ce este El prin fiinţă” [36].

Sf. Grigorie Palama explică şi cum dobîndim acest dar. Ne împărtăşim de dumnezeire, arată Palama, în acord cu Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi, nu după fiinţă, deci nu poate fi vorba de panteism; nici după ipostas, împărtăşire proprie numai lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care este “unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (I Timotei 2, 5). Dar ne împărtăşim de Dumnezeire prin ”lucrarea necreată a Duhului”, şi Sf. Grigorie ţine să precizeze că ne împărtăşim nu cu Duhul Sfînt, ci din Duhul Sfînt şi deci din lucrarea, din “energia” necreată a Duhului Sfînt. În actul creator, “Duhul se uneşte cu noi prin lucrare”, precum teologhiseşte Părintele Stăniloae.

Altfel spus, zidindu-ne, participăm, cum învaţă şi Sf. Maxim, “ne împărtăşim prin har din bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii” dumnezeieşti. Toate aceste atribute divine, pe care Sf. Maxim le mai numeşte “chipuri ale bunurilor dumnezeieşti” [37], sînt veşnice, “n-au început în timp… au pe Dumnezeu din veci ca singurul Părinte născător al existenţei lor, sînt cele participate, la care participă prin har cele ce se împărtăşesc” [38].

La tot acest tezaur divin, al “celor participate”, cum îl numeşte Sf. Maxim, adică: “viaţa, nemurirea, simplitatea… infinitatea…” [39], ne face Dumnezeu părtaşi. Este darul suprem oferit drept-credinciosului, darul propovăduit de Ortodoxie, al îndumnezeirii omului. Şi, real, numai asemenea bunuri veşnice – “din preajma” Fiinţei dumnezeieşti, dar de nedespărţit de Ea – ne sfinţesc, ne înalţă. Cu aceste ofrande divine, arată Sf. Grigorie Palama, citînd pe Sf. Vasile cel Mare, “sufletele purtătoare de duh, fiind luminate de Duhul, se fac ele însele duhovniceşti şi răspîndesc harul la alţii”. Şi adaugă Palama: “De aici cunoştinţa de mai înainte a celor viitoare, înţelegerea tainelor, pătrunderea celor ascunse, împărţirile darurilor, vieţuirea cerească, cîntarea cu îngerii, veselia fără de sfîrşit, sălăşluirea lui Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu şi, cel mai înalt dintre lucrurile dorite, prefacerea în dumnezeu” [40].

Dar în faţa unei asemenea revărsări de daruri, conştiinţa umană, contaminată secular, în absenţa unei adevărate experienţe duhovniceşti, se află adesea în cumpănă şi se întreabă cum e cu putinţă să încapă Veşnicul în vremelnic, Nemărginitul în mărginit, Necuprinsul în cuprins. Pentru a lumina o asemenea taină, Grigorie Palama, “într-un glas cu sfinţii”, vine cu o sentinţă duhovnicească tradiţională, prin sintagma “unire în deosebire” şi explică: “Dumnezeu este unul, acelaşi fiind necuprins după fiinţă, dar încăput de către făpturi după lucrările Sale dumnezeieşti, adică după voia Lui dinainte de veci cu privire la noi, după pronia Lui dinainte de veci pentru noi, după înţelepciunea Lui dinainte de veci cu privire la noi şi, ca să zic ca dumnezeiescul Maxim, după puterea, înţelepciunea şi bunătatea Lui nemărginită” [41]. Dar prin acestea Palama ne deschide şi spre celălalt plan al existenţei, spiritual-moral, în viul vieţii, întrebîndu-ne: cum lucrează Bunătatea, într-o lume infectată de viruşii răului şi ai autodistrugerii, sau Înţelepciunea, Adevărul, în falsul, minciuna demonică, sau Frumuseţea, în pîngărirea şi mizeria patimilor? Contemplînd Creaţia încă mai adînc, în puritatea ei originară, evocă pe Sf. Apostol Pavel şi încredinţează: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la întemeierea lumii, veşnica lui putere şi dumnezeire, se văd, fiind înţelese din făpturi” (Romani 1, 20) Şi tîlcuieşte revelator, luminos afirmînd că, în timp ce fiinţa lui Dumnezeu este necunoscută, neapropiată, cele “din jurul fiinţei”, care ni se comunică, iradiind din fiinţă: bunătatea, înţelepciunea, puterea, dumnezeirea, mărirea, acestea, fiind de la “întemeierea lumii”, sînt însăşi temelia lumii. Iar făpturile lumii le proclamă, le revelează înţelesul, raţiunea, sensul. Şi aici Palama e în duh cu Sf. Maxim Mărturisitorul, care, tîlcuind acelaşi cuvînt al Apostolului, arătase: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sînt altceva decît veşnica Lui putere şi dumnezeire, care au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor create. Căci precum privind la cele ce sînt credem în Dumnezeu Cel Ce este cu adevărat, la fel… cunoaştem Înţelepciunea… Lui, pe care o are după fiinţă şi care susţine lucrurile. Şi iarăşi, din mişcarea fiinţială a făpturilor cunoaştem viaţa… pe care o are după fiinţă şi care împlineşte cele ce sînt. Din contemplarea înţeleaptă a creaţiei, desprindem raţiunea care ne luminează cu privire la Sf. Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi Duhul Sfînt. Căci veşnica putere a lui Dumnezeu este Cuvîntul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul Sfînt” [42].

Tîlcuirea dumnezeiescului Părinte ne arată cu limpezime sfîntă cum, în duh cu Apostolul şi cu Psalmistul (Psalmi 18, 1), făpturile, ca nişte “vestitori plini de lumină”, proclamă, prin însăşi existenţa lor, pe Cel ce există cu adevărat. Uimitor, universul prin el însuşi s-a arătat dintotdeauna drept o existenţă creată, deci drept făptură, şi prin aceasta a dat şi dă fără încetare mărturie despre Creatorul lui şi al nostru, fapt tot mai mult recunoscut de noi, oamenii de astăzi. Şi aşa cugetul nostru se înalţă şi, din adîncul acestei lumi, printr-o contemplare înţeleaptă, zice Sf. Maxim, recunoaştem cum “ni se luminează raţiunea cu privire la Sfînta Treime”, vedem aevea “mîinile Lui Dumnezeu care ne-au făcut şi ne-au zidit” (Psalmi 118, 73), mîinile Tatălui, adică Fiul şi Duhul Sfînt (Irineu din Lyon). Aceste mîini divine au împărtăşit şi împărtăşesc pururea darurile divine, revărsate din bunătatea supremă, ca pe o moştenire cerească: raţiunea, bunătatea, viaţa, simplitatea, infinitatea, neschimbabilitatea, sfinţenia, nemurirea, toate culminînd cu lumina şi iubirea divină. Toate sînt atribute divine ale puterii, energiei creatoare a lui Dumnezeu şi care, zidindu-ne prin ele, devin în noi virtuţi. Or, virtuţile în noi revelează puterea, energia divină, propriu-zis virtuţile îl revelează, îl definesc pe om. Ele însă nu pot fi înţelese în adevărul lor fără legătura cu Dumnezeu, cu atributele divine, cum ne învaţă dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, îndeosebi gîndirea Sfîntului Maxim, formulată pilduitor de Părintele Stăniloae: “Virtuţile sînt formele umane ale însuşirilor Raţiunii divine” [43]. Dar, aşa cum omul nu poate fi conceput fără virtuţi, nici virtuţile nu pot fi concepute fără atributele divine. Virtuţile sînt şi rămîn vii numai în legătura vie cu sursa lor divină. Raţiunea umană e vie, ziditoare, numai în legătura ei cu Logosul, cu Dumnezeu-Cuvîntul Care S-a făcut trup; la fel şi celelalte virtuţi culminînd cu iubirea, pentru care zice Sf. Maxim: “Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decît dragostea dumnezeiască” [44].

Numai trăite divin, rămîn vii. Se înţelege, virtuţile sînt create, poartă în ele, o dată cu firea noastră în timp, trecerea, oboseala, veştejirea, plictisul. Numai împărtăşirea vie din Hristos cel înviat, din iubirea Lui, din lumina Lui, din veşnicia Lui, ne face să rămînem vii în virtuţi. Cugetăm, spre pildă, la infinitul divin, la atributul infinitului divin, pentru că, se înţelege, făptura nu e infinită – prin simplul fapt că are un început în timp; dar, odată zidită, făptura se împărtăşeşte de nemurire. O dată pus acest început, făptura nu mai are sfîrşit, pentru că Dumnezeu Ziditorul “nu-Şi ia înapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Începutul pus de Dumnezeu în făptură, în om, e miruit cu dorul divin, cu setea de infinit, cum cugeta adînc încă Sf. Grigorie de Nyssa: “a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel care priveşte spre El nu ajunge niciodată la sfîrşitul dorinţei de a-L vedea” [45]. Şi, totodată, cît de vie, luminoasă, e această viziune a Sf. Maxim: “Domnul în parte e absent, în parte e de faţă. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură. Domnul e de faţă prin virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu preţuieşte întru nimic virtutea e departe. Şi iarăşi, în cel ce se află pe treapta contemplaţiei e de faţă prin cunoştinţa adevărată a lucrurilor; dar de cel ce e lipsit de aceasta în vreo privinţă, e departe” [46]!

Aceste atribute divine, din însuşi belşugul, preaplinul divin, ne împărtăşesc creator, dar în aşa fel încît puterea, veşnica Lui putere să devină în noi virtuţi, căci virtutea înseamnă putere; în aşa fel încît spiritualitatea dumnezeiască să devină şi în noi spirit, duh, veşnicie.

Sf. Irineu încredinţează: “Căci slava lui Dumnezeu este omul viu, şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” [47]. Acest dor infinit, această energie divină şi numai divină, numai ea e în stare să copleşească mizeriile, infinitul răului. Numai lumina divină, absolută, infinită, covîrşitoare, numai acest infinit al binelui, al luminii dumnezeieşti e în stare să copleşească dorul, patima după infinit a răului. E o tragedie faptul că pînă astăzi gîndirea apuseană nu a înţeles că mizeria lumii în care ne e dat să trăim nu poate fi biruită decît de infinitul puterii divine, că numai o asemenea energie luminoasă poate să ne învieze. Misterul Ortodoxiei acesta este: unirea dintre lumina divină, energia divină şi slava, lumina Învierii. Numai credinţa în Înviere şi în lumina Învierii, chemarea, invocarea ei pot să învingă limitările, mizeriile şi bolile din lume. Numai Învierea te scoate din “mormîntul nesimţirii” (Sf. Ioan Scărarul). Numai Învierea, numai arvuna Învierii ne înalţă, ne mută din răul ucigător şi nimicitor al păcatului şi al morţii. Pentru că răul a produs o stagnare a Creaţiei şi, cum spune Sf. Dionisie Areopagitul, nu doar o stagnare, o oprire în loc, ci şi o inversare a sensului Creaţiei, spre autodistrugere. Păcatul a schimbat tragic, distrugător ordinea existenţei, a schimbat ordinea gravitaţiei noastre interioare. În loc să gravităm în jurul lui Dumnezeu, în jurul infinitului posibilităţilor, în jurul atributelor dumnezeieşti insuflate Creaţiei, în jurul “marelui ocean al virtuţilor” [48], ne rotim obsedant în jurul eu-lui nostru, în jurul patimilor şi slăbiciunilor noastre.

Apostolii au primit această arvună a Învierii. O dată cu Hristos cel înviat şi înălţat la cer, spiritul lor e şi el strămutat la cele dumnezeieşti. Aşa cum, îndeobşte, în eforturile, în nevoinţele lui creatoare, spiritul contemplă o pictură, o operă literară sau muzicală, un edificiu, o catedrală, la fel Petru şi Apostolii contemplau în Duhul icoana, chipul lui Hristos cel răstignit, înviat, înălţat. În acest Duh al Lui comunicau cu El, se împărtăşeau din Învierea Lui, din El. Ca să vezi soarele, te împărtăşeşti din lumina lui. Ca să înţelegi făpturile, te împărtăşeşti din raţionalitatea lor. Ca să fii martor al lui Hristos, te împărtăşeşti din Învierea Lui.

Iar acum, în Cincizecime, lumina înţelepciunii, a cunoştinţei pătrunde, străluceşte în Apostoli şi face din ei martori ai lui Hristos. Dar cum? Iisus a spus: “Duhul va mărturisi despre Mine”. Deci martor propriu-zis al lui Hristos, cel dintîi martor al Lui e chiar Duhul Sfînt. Aşa cum Iisus Hristos este “Martorul credincios”, la fel Duhul Sfînt este martor pentru Hristos. În Cincizecime, în Duhul Sfînt, ei sînt martorii lui Hristos, dar Hristos cu întreaga existenţă, Dumnezeu şi Om, e înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, de unde a trimis peste Apostoli Duhul Sfînt. Deci prezenţa, mărturia e în Duhul Sfînt.

În timpul petrecerii încă pămînteşti a Mîntuitorului, în ziua Învierii, Magdalena vrea să-I cuprindă picioarele, să-L simtă fizic. Iisus îi spune: “Nu mă atinge. Nu M-am suit la Tatăl de unde să trimit Duhul”. Apostolii se nedumeresc crezînd că văd duh, dar Iisus le spune: “Pipăiţi-Mă!”. Ei se ridică la o înţelegere, la o vedere cu ochii minţii, spiritul se înalţă la o vedere de dincolo de sensibilitatea fizică şi logică a creaţiei, se înalţă prin Însuşi Logosul creator, în harul şi adevărul Lui, în lumina Lui necreată. Ca să vadă că Hristos e în întregime, Dumnezeu şi Om, spirit şi materie, suflet şi trup, ei se împărtăşeşc în Duh din Dumnezeire. Apostolii sînt chemaţi să vadă spiritual şi numai spiritual. Numai aşa poţi să vezi, să devii martor. E vorba aici de restaurarea, reintegrarea existenţei în ordinea creatoare. E ordinea în care acum e dată o transfigurare, o arvună, o mutaţie pe treapta Scării lui Iacov, în Duhul Sfînt, împărtăşită din Duhul, deci o lucrare a Duhului Sfînt. Aşa simte Petru în ziua Cincizecimii, încît va deveni “părtaş al firii dumnezeieşti” (II Petru 1, 4) şi va putea spune, ca Palama, “să-L vezi pe Dumnezeu în Dumnezeu”.

Aceasta e fericirea credinţei, pentru care Mîntuitorul a spus: “Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au crezut” – a crede, a avea, a purta lumina aceasta a credinţei în stare să vadă infinitatea darurilor, a posibilităţilor creatoare; lumina eternă, infinită, lumina Învierii, pe care o proclamă şi o apără Ortodoxia. În această lumină au fost Apostolii martori ai Învierii, martori integrali, trup şi suflet, ai Învierii Domnului. În această lumină primim cuvîntul Sfîntului Pavel: “Cele ce se văd sînt trecătoare. Cele ce nu se văd sînt veşnice”. Această lumină e mărturisită de Biserica noastră, această lumină trebuie să strălucească în omul în stare de jertfă, în omul de ştiinţă, în omul de artă etc.

Făpturile revelează din interiorul lor sensul, raţiunea de a fi de la Creator, aşa cum noi purtăm, la treapta noastră, şi mărturisim duhul adevărului; veşnica putere descoperind pe Dumnezeu-Cuvîntul, veşnica dumnezeire – pe Duhul Sfînt. În toate ni se descoperă lucrarea creatoare a Treimii; persoana creează şi ne împărtăşeşte personal, prin actul creator, şi înţelepciunea, nemurirea, bunătatea. Căci din veci nu e de conceput să existe Dumnezeu fără înţelepciune, fără bunătate, fără iubire, fără viaţă. Cu această putere, voinţă veşnică lucrează personal Dumnezeu Din veci, din jurul lui Dumnezeu iradiază divin şi se împărtăşesc, precum teologhiseşte Sf. Maxim, de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfînt, Părinţii învaţă că aceste “împărtăşiri de Sine ale lui Dumnezeu nu sînt create” şi, cum precizează dumnezeiescul Maxim, ele “niciodată n-au început să existe; şi sînt contemplate ca aflîndu-se fiinţial în jurul lui Dumnezeu” [49]. Ele sînt “în preajma” Dumnezeirii, sînt iradieri ale Fiinţei, iradiază veşnic din Fiinţa dumnezeiască, tot astfel cum – tîlcuieşte Părintele Stăniloae – şi noi comunicăm din fiinţa noastră iubirea, bunătatea, pacea noastră. Şi toate acestea strălucesc, sînt o strălucire a lucrării creatoare a lui Dumnezeu.

Omul nu poate fi conceput fără virtuţi. Propriu-zis, virtuţile sînt definiţia noastră. Or, în virtuţi Dumnezeu Şi-a întipărit propriile însuşiri. Cu cîtă îndreptăţire vorbeşte Sf. Maxim de infinirea Dumnezeirii. Dumnezeu e fără început şi fără sfîrşit. E drept: noi, oamenii, avem un început dar ni s-a dat, încă de aici, de pe pămînt, ca o arvună, nemurirea. Şi, cum arată Sf. Părinţi, în toate aceste virtuţi simţim, recunoaştem prezenţa divină, simţim, recunoaştem pecetea Necreatului. Unităţile noastre de măsură, fie număr, fie distanţă, fie durată, le aplicăm exclusiv în timp şi spaţiu. Virtuţile însă poartă în ele alte dimensiuni, ale divinului, ca de pildă iubirea noastră sau gîndirea noastră, fructul acesta scump şi nemărginit dăruit omului, şi atîtea alte virtuţi. Au observat Părinţii: cînd dăruiesc un bun material, acesta scade. Dar cînd dăruiesc iubire, ea creşte, ea sporeşte. La fel, cuvîntul pe care îl împărtăşesc nu scade în mine, pentru că el e din Logosul etern, din Dumnezeu-Cuvîntul. În modul acesta înţelegem cum, în actul creator, aceste “ieşiri”, “lucrări”, “împărtăşiri de Sine” ale Dumnezeirii se oglindesc şi se întipăresc în făpturi şi, îndeosebi, în conştiinţa umană, care e creată după chipul lui Dumnezeu. Cu aceste însuşiri ne-a înzestrat Dumnezeu, pentru care Părintele Stăniloae arată, după Sf. Maxim, că “virtuţile sînt forme umane ale însuşirilor raţiunii divine”. Şi, dacă toată virtutea umană e creată, se înţelege, în ea e oglindită lucrarea necreată a lui Dumnezeu, energia, harul, puterea, lumina Lui neînserată şi pururea fiitoare. Cum observă Sf. Ioan Gură de Aur, plecînd de la cuvîntul Sf. Pavel (II Corinteni 3, 18), cu această sesizare adîncă şi luminoasă: “Îndată ce ne botezăm, sufletul nostru, curăţit fiind prin Duhul, se face mai luminos decît soarele; nu numai că vedem slava lui Dumnezeu, dar ne şi împărtăşim de ea. Aşa cum o lamă de argint şlefuit răspîndeşte ea însăşi razele pe care le primeşte, nu atît prin puterea firii sale, cît a luminii pe care o oglindeşte, sufletul curăţit şi ajuns mai strălucitor decît argintul cel mai pur primeşte şi răspîndeşte slava Duhului” [50].

Virtuţile întipărite în noi sînt un dar dumnezeiesc ireversibil: “Dumnezeu nu-Şi ia înapoi darul”. Ele luminează, lucrează în noi. Însă, rămase numai la măsura lor de creatură, virtuţile îmbătrînesc, se învechesc împreună cu noi, cu umanitatea. Numai dacă sînt neîncetat hrănite, adăpate cu harul, cu puterea, cu izvorul lor, prin rugăciune, prin cuvînt divin, prin împărtăşanie, ele devin cu adevărat vii. Aşa cum Dumnezeu, în Sfînta Treime, Îşi întipăreşte însuşirile naturii dumnezeieşti în virtuţile noastre prin puterea creatoare, în chiar “virtutea” puterii Lui creatoare ele devin virtuţi în noi. Apostolul arată cum “cele nevăzute ale lui Dumnezeu… dumnezeirea, puterea Sa se fac văzute în făpturi”, şi le vedem, le simţim prezenţa în virtuţi. Atunci înţelegem într-adevăr că ne împărtăşim din Duhul lui Dumnezeu şi, cum tîlcuiesc Sf. Părinţi, înţelegem pe Sf. Petru care s-a împărtăşit din Duhul în aşa măsură încît a putut spune – el, care a fost martorul direct al împărtăşirii din Duhul – că ne facem “părtaşi firii dumnezeieşti” (II Petru 1, 4), adică părtaşi luminii dumnezeieşti.

În această lumină dumnezeiască, în Duhul Sfînt, înţelegea el, acum, întreaga taină a lui Hristos. Şi o putea mărturisi în această lumină divină în care cel dintîi martor al lui Hristos este chiar Duhul Sfînt. Numai în Duhul Petru devine martor. De ce? Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a petrecut cu ei, a fost Răstignit, a Înviat, S-a înălţat. Ei L-au văzut, cum se spune, cu ochii lor! Cum va mărturisi şi Ioan: “Hristos cel înviat e înălţat cu trupul”. E cu ei, împreună, dar e o prezenţă de altă sensibilitate. Fireşte, sensibilitatea rămîne şi ea valabilă, pentru că o porţi în memorie. Nu vom tăgădui; rămîn valabile toate cele trei sensibilităţi, dar în suiş. Dar în plinătate e cea în lumina divină, necreată. În acea lumină necreată Îl vede de-a dreapta Tatălui. Încît Petru este martor acum al Învierii Celui necreat, în Duhul Sfînt. Numai în această lumină înţelegem cum se cuvine şi predica lui Petru. Înţelegem de ce Petru arată inspirat: “Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi sîntem martori” (Fapte 2, 32). Această lumină nu-i din lumea aceasta. E semnificativ că la această lumină se deschide astăzi, din ce în ce mai hotărît, şi lumea apuseană.

Cum se împărtăşeşte această lucrare divină în existenţa, viaţa şi experienţa umană! Pentru că toate aceste bunuri, însuşiri dumnezeieşti sînt, repetăm, prin actul creator, întipărite în noi, în zestrea spiritual-umană a virtuţilor. Aşa, de pildă, se oglindesc în noi în chipul virtuţilor. Aceste virtuţi sînt create, se înţelege, dar ele oglindesc strălucirea, frumuseţea însuşirilor divine. Pe culmea virtuţilor stau lumina şi iubirea.

Sînul tuturor acestor virtuţi e credinţa. Infinitul în om. “Învierea virtuţilor” (Sf. Maxim). Dumnezeu, împărtăşirea Duhului Sfînt, Care Se revarsă din voia Tatălui prin Fiul Întrupat de la Duhul Sfînt, pe care Duhul Sfînt o revarsă peste tot trupul”. În această lucrare Duhul Sfînt personal, Mîngîietorul, lucrează, ne împărtăşeşte, ne rezideşte chipul nostru personal după Chipul lui Hristos, în Hristos. Şi, de observat, adînca legătură între darul îndumnezeitor al Cincizecimii, căruia Sf. Petru îi este martor, şi “făgăduinţa unică de «a deveni părtaşi dumnezeieştii firi»” (II Petru 1, 4).

Aceasta se face în comuniune. “Duhul Se uneşte cu noi prin lucrare” – precum teologhiseşte Părintele Stăniloae. “Nu e mai puţin unit El însuşi personal cu persoana noastră prin lucrarea Lui. Noi ne însuşim lucrarea Lui şi El lucrarea noastră. Ne întîlnim în lucrarea divino-umană (teandrică) comună, dar neconfundată” [51]. Şi în comuniunea aceasta cu harul dumnezeiesc necreat dobîndeşte astfel o transformare duhovnicească, transfigurare de care Palama spune că este înzestrată cu “…înţelegerea tainelor, pătrunderea celor ascunse… vieţuire cerească… sălăşluirea lui Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu şi cel mai înalt dintre lucrurile dorite: prefacerea în dumnezeu” [52]; “devenim dumnezei după har”, cum şi Părintele Stăniloae tîlcuieşte mai departe. (Şi iarăşi: “În Hristos, Care este Dumnezeu şi Cuvîntul Tatălui, locuieşte, după fiinţă, toată plinătatea Dumnezeirii, iar în noi locuieşte plinătatea Dumnezeirii după har, atunci cînd adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea”.)

E de o însemnătate evident mîntuitoare că acest dar este împărtăşit în ziua Cincizecimii şi că Sf. Apostol Petru dă glas cuvîntului profetic: “Voi vărsa din Duhul Meu”. Deci el, Apostolul, e martorul direct al acestui dar de a ne împărtăşi dumnezeieşte, dar, se înţelege, nu din fire, din harul dumnezeiesc, din harul veşnic, necreat, har care cu adevărat suprimă distanţa între Ziditor şi făptură, întrucît harul e din firea divină şi atunci suprimă prăpastia dintre Necreat şi creat, între Necreat şi creatul adus de la nefiinţă la fiinţă, şi împărtăşeşte acestuia veşnicia. Căci ziua luminii veşnice este Hristos Însuşi, în Care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El, întru “bunăcuviinţa virtuţilor” [53].

Aşa Petru, în acea zi a Pogorîrii Duhului Sfînt, vede în lumina Duhului Sfînt cum se înfăptuieşte plenitudinea Împărăţiei Cerurilor în Hristos cel răstignit, înviat, înălţat. Împărăţie pregătită proniator în întreaga istorie a mîntuirii, într-un timp nu ciclic (în sens hinduist sau platonic), ci istoric, linear, transfigurator, din Vechiul Testament, încununat în zilele din urmă, în Eshaton, Eshatologie care în Iisus Hristos Dumnezeu-Omul se împlineşte acum, în ziua Cincizecimii [54]. Această plenitudine o explică Petru, dînd glas Revelaţiei: “Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne… pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rînduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, voi L-aţi omorît… pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegînd durerile morţii” (Fapte 2, 22-24). Real, în Înviere, în dezlegarea din durerile morţii, Eshatologia este împlinită.

Şi, o dată mai mult, inspirat din aceeaşi memorie sfîntă, Petru dă acum sens şi glas tot atît de revelator unei profeţii directe, anume profeţiei lui David care exclamă: “Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea”, şi încredinţează: “Chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde”, pentru că: “Nu vei lăsa sufletul meu în iad”. Dar apoi, deodată psalmistul, urmînd cele două planuri, divin şi uman în conlucrare (sinergie), profeţia îşi schimbă radical cursul, mutînd privirea în Duh spre Dumnezeu şi profetul invocă, contemplînd pe Hristos: “Nici nu vei da pe cel sfînt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii…” (Fapte 2, 25-27), viaţa în plenitudine fiind sensul propriu-zis al existenţei. Şi Petru scoate acum un înţeles de negrăită inspiraţie şi cutezanţă, arătînd: “Bărbaţi fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi pînă în ziua aceasta” (Fapte 2, 29). Şi parcă îl auzim pe David grăind: “Bucura-se-vor oasele mele cele smerite” (Psalmi 50, 9). Dar, în acelaşi timp, Petru are în ochii duhului şi mormîntul Celui răsărit din coapsele lui David, mormînt în care “a intrat… şi a văzut singure giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui… înfăşurată, la o parte, într-un loc” (Ioan 20, 4-7); are şi în urechi, de la Mironosiţe, vestirea Îngerului: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16, 6). Iluminat, Apostolul contemplă cu ochii minţii cele două morminte, al Strămoşului şi al lui Iisus. Şi, evocînd încă o dată pe David, “care mai înainte văzînd a vorbit despre Învierea lui Hristos, că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui, şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea”, Petru cugetă la taina mormîntului gol al Mîntuitorului, iar cu limba de foc vesteşte şi exclamă în Duh cu Psalmistul: “Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi sîntem martori” (Fapte 2, 32).

Apostolul dă glas astfel făgăduinţei Domnului: “Îmi veţi fi martori”; martorii întregului Adevăr al Vieţii, Care “n-a văzut putreziciunea”; n-a căzut pradă ei, şi a învins moartea – martori ai Învierii. Şi duce mărturia Domnului mai departe, o continuă: “Deci Iisus, înălţîndu-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi” (Fapte 2, 33). Şi încă o dată îl aminteşte pe David, care spusese: “Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale” (Fapte 2, 33-35). În lumina inspiraţiei divine, Apostolul vede şi descoperă astfel evenimentul unic al Învierii – al învingerii vrăjmaşului vieţii, moartea; eveniment împlinit în Iisus Hristos, în El ca “Început” al Învierii, ca fapt plinit al sfinţirii trupului Lui pînă la dreapta Tatălui, al înveşnicirii. Dar cu “moştenirea” aceasta, luată din coapsele Strămoşului Său pămîntesc, urmînd din sînul Fecioarei, în ultimă instanţă din ţărîna acestei lumi, face ca pămîntul însuşi să ofere o pîrgă a mărturiei vieţii în vocaţia spre ţelul făgăduit: “un cer nou şi un pămînt nou”.

Iar în final, din plenitudinea misiunii Lui mîntuitoare, Iisus, “preaslăvit”, cum prefigurase în “ziua cea mare a sărbătorii” (Ioan 7, 37-39), descoperă prin glasul Apostolului sensul şi actul central al Cincizecimii: revărsarea Duhului Sfînt peste Apostoli, peste lume. Şi Petru, transfigurat, încheie suprem revelaţia: “Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe acest Iisus, pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Fapte 2, 36). În acest sublim cuvînt al Apostolului e descoperit deodată Mîntuitorul ca Domn şi Hristos, ca Dumnezeu şi Mesia, Unsul lui Dumnezeu. În lumina aceleiaşi descoperiri, în faţa lui Iisus, Petru rostise: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei 16, 16). Mesia e Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu şi Om; Mesia: pentru iudei – plinirea Profeţilor, iar pentru toţi ceilalţi de sub cer – aşteptarea neamurilor. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, Mesia – Hristos, Domnul vieţii, recapitulînd întru El tot omul şi dînd vieţii sensul ei – Învierea. Aşa, Cincizecimea încununează Revelaţia divină, dar şi inaugurează: “Duhul Sfînt a fost revărsat…” peste Biserică, peste lume.

Cei de faţă, “auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă, şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfînt”. Şi “cei ce au primit cuvîntul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 37-41). Şi aşa odrăslită în sîngele lui Iisus Hristos pe cruce (Fapte 20, 28), Biserica se naşte, se inaugurează, intră vizibil în istorie în ziua Pogorîrii Duhului Sfînt. (Va urma)

[1] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 13, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 41.

[2] Duminica Cincizecimii, Canon, cînt. 5.

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 17, trad. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 478.

[4] Sf. Grigorie Palama, Despre Împărtăşirea dumnezeiască şi îndumnezeitoare, în Filocalia, vol. 7, p. 389.

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia Sfîntului Ioan, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 1155.

[6] Ibidem, p. 1160.

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a patra la Faptele Apostolilor, ed. Bareille, vol. 14, Paris, 1869, p. 481.

[8] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 13, ed. cit., p. 40.

[9] Duminica Cincizecimii, Luminînda Praznicului.

[10] Duminica Cincizecimii, Podobia Praznicului.

[11] “Hirotonia Arhiereului”, după Arhieraticon, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 97.

[12] Duminica Cincizecimii, Vecernia Praznicului.

[13] Lunea Rusaliilor, adică a Sfîntului Duh, Sinaxar.

[14] Pr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, ed. cit., p. 154.

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie la Cincizecime, ed. Bareille, vol. IV, Paris, 1866, p. 111.

[16] Duminica Cincizecimii, Canon, cînt. 3.

[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 18, p. 483.

[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri I, ed. cit., p. 200.

[19] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 68-71, în Filocalia, vol. 7, pp. 472-474.

[20] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 70-71, în Filocalia, vol. 7, pp. 473-474.

[21] Taina Sfîntului Maslu, Rugăciunea a doua.

[22] Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare.

[23] Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 484.

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeronul, trad. de Pr. D. Fecioru, E:I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 92.

[25] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţă…, 112, în Filocalia, vol. 7, p. 499.

[26] Ibidem.

[26] “Le Saint Esprit est associé, entre autre choses, a la koinonia… en un mot a l'eschatologie” – astfel tîlcuieşte Eshatologia împlinită în Hristos Mitropolitul de Pergam, Jean Zizioulas, “Communion et altérité”, în Contacts 166 (1994), p. 115; vezi şi P. Evdokimov, L'Orthodoxie, Desclée de Brouwer, Paris, 1979, passim.

[27] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65, în Filocalia, vol. 3, pp. 437-456.

[28] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, în Filocalia, vol. 8, p. 490.

[29] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, pp.108-109.

[30] Viktor E. Frankl, “Omul în căutarea sensului ultim al existenţei”, în Transilvania, nr. 4 /1998, p. 49.

[31] Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. 3, pp. 439-440.

[32] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 75, în Filocalia, vol. 7, p. 476. De observat că această mărturie teologică a lui Palama este subliniată în chip deosebit de André de Halleux, în “Palamisme et scolastique” (Revue theologique de Louvaine, III, 1973, pp. 409-442).

[33] Athanase d´ Alexandrie, Sur l´ Incarnation du Verbe, Sources chretinennes – No. 199, Cerf, Paris, 1973, p. 458.

[34] Cu privire la teza îndumnezeirii în Tradiţia răsăriteană, a se vedea îndeosebi: J. Gross, La Divinisation du chrétien d´ après les Pères grecs, Paris, 1938; Jean-Claude Larchet, La divinisation de l’ homme selon saint Maxime le Confesseur, Cerf, Paris, 1996, pp. 20-59.

[35] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, A treia sută, 25, în Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 106-107.

[36] Răspunsuri către Talasie, 22, în Filocalia, vol. 3, p. 76.

[37] Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu…, 48, în Filocalia, vol. 2, ed. 1993, pp. 62-163.

[38] Ibidem, p. 163.

[39] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 76, în Filocalia, vol. 7, pp. 476-477.

[40] Sf. Grigorie Palama, în Filocalia, vol. 7, p. 482.

[41] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, p. 46.

[42] Ambigua, ed. cit., p. 32.

[43] Capete despre dragoste, 9, în Filocalia, vol. 2, ed. 1993, p. 62.

[44] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, trad., studiu introd. şi note de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1995, p. 156.

[45] Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor gnostice, în Filocalia, vol. 2, ed. 1993, p. 198.

[46] Sf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, IV, 20, 7, Cerf, Paris, 1985, p. 474.

[47] Sf. Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete…, în Filocalia, vol. 8, p. 38.

[48] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice I, 48, P.G., XC, 1100 D.

[49] Saint Jean Chrysostome, Homélies sur les deux Epitres aux corinthiens, în Oeuvres complètes, vol. XVII, Paris, 1872, p. 421.

[50] Ibidem.

[51] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţă…, în Filocalia, vol. 7, p. 476.

[52] Ibidem, p. 477.

[53] Sf. Maxim Mărturisitorul, ibidem, p. 446.

[54] [Trimitere rămasă fără notă în manuscris.]

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxie şi naţiune (15.02.2008)