RADU PREDA: COMUNISMUL ŞI MEMORIA (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Comunismul

şi cultura memoriei

Consideraţii social-teologice [1]

Studiul de mai jos abordează trei teme importante de dezbatere social-teologică în legătură cu trecutul totalitar recent. Prima este cultura memoriei şi dificultăţile - pricinuite mai ales de biografiile amestecate ale celor prezenţi - pe care le întîmpină şi la mai bine de două decenii de la căderea comunismului. O astfel de atitudine, la limita negaţionismului, hrăneşte riscul de a nu învăţa mai nimic din experienţa dramatică a unei jumătăţi de secol. În plus, o dată cu trecerea timpului, ceea ce s-a evitat dintr-un nemărturisit sentiment de vinovăţie nu va mai fi cunoscut efectiv din cauza dezinteresului şi amneziei viitoarelor generaţii. Cum să mijloceşti tinerilor din 2050 realitatea istorică a unei ideologii şi a unui regim care au produs peste o sută de milioane de victime în întreaga lume? Nu doar promisiunile comunismului ca atare, dar şi faptele sale abominabile intră în categoria mitologică. A doua temă vizează caracterul comunismului de modernitate eşuată. Pentru Ortodoxia est-europeană contemporană, evitarea unei lecturi calme a modernităţii se combină fatal cu ignorarea comunismului ca subiect de teologie a istoriei. În fine, textul scoate în evidenţă cîteva tentative mai vechi sau mai noi de interpretare teologică ortodoxă a comunismului, tot atîtea puncte de repornire în procesul de asumare în cunoştinţă de cauză a timpului care ne-a fost dat.

În memoria Mitropolitului Bartolomeu, 

la doi ani de la plecarea la Domnul

În loc de introducere:

Tabuizarea inutilă a istoriei

Aş începe cu o remarcă doar aparent anecdotică. Spre sfîrşitul anului 2008, adică în perioada cînd se organiza întîlnirea de la Viena, urmată în 2009 de alte evenimente pe tema comunismului, respectiv a postcomunismului, am discutat cu cîţiva tineri colegi de la mai multe Facultăţi de Teologie Ortodoxă din România despre o posibilă formă academică de a marca trecerea a două decenii de la căderea zidului Berlinului şi de analizare a semnificaţiei teologice a acestui eveniment epocal. Ideea centrală era să invităm teologi din Bisericile Ortodoxe ale Europei de Est şi, împreună, să obţinem o imagine a diferitelor experienţe avute înainte şi după 1989. Interesant ar fi fost să cercetăm dacă există cumva o paradigmă ortodoxă cu privire la supravieţuirea în totalitarism şi la asumarea memoriei acestuia în libertate. La început, reacţiile au fost predominant pozitive. Însă cu cît se apropia timpul să planificăm ceva concret, să precizăm aspectele discutate şi să stabilim lista vorbitorilor, entuziasmul iniţial se stingea şi, în cele din urmă, nu s-a mai organizat nimic. Complexul tematic avut în vedere s-a dovedit pentru colegii mei, dar nu mai puţin pentru şefii lor pe linie academică şi bisericească, a fi prea mare şi, ceea ce aş dori de fapt să subliniez, prea riscant. Frica de a atinge puncte sensibile în mod direct sau indirect la o astfel de reuniune, ca de exemplu întrebarea cu privire la amploarea şi caracterul inevitabil al cooperării dintre slujitorii Bisericilor Ortodoxe locale şi diferitele poliţii politice ale regimului, era mai puternică decît proiectul ştiinţific prin care se dorea cercetarea sistemului concentraţionar şi a mecanismelor de păstrare a amintirilor legate de acesta. Nimeni nu a vrut să se expună pericolului de a spune ceva nepermis sau să fie martor nemijlocit la eventuale puneri în chestiune. Deşi scopul colocviului despre comunism nu era să se vorbească despre Biserică nici de bine şi nici de rău, ci doar din unica perspectivă a muncii de asumare a istoriei recente, cu toate zonele gri aferente, cei mai mulţi dintre colegii mei de generaţie nu au fost pregătiţi să se aventureze pe un teren nesigur, unde încă se mai suspectează pericole şi unde trecutul lipsit de glorie este în strînsă legatură cu prezentul plin de responsabilităţi al unora dintre diriguitorii bisericeşti. Pe scurt, libertatea academică a cedat diplomaţiei personale.

Aşa se face că, de exemplu, în 2009 s-au organizat în Austria mai multe evenimente despre comunism decît în România [2]. Dar asta nu este totul. Tot pe durata anului 2009 şi tot în România, nici o altă Biserică sau confesiune religioasă nu s-a pronunţat public, principial, pe marginea importantului capitol de istorie. În acest context, trebuie să notăm consecvenţa cu care, la puţinele întîlniri organizate în Bucureşti cu prilejul marcării căderii comunismului, reprezentanţii cultelor religioase au strălucit prin absenţă. Ce înseamnă toate acestea? Înainte de orice, asistăm de mai bine de două decenii la o inutilă tabuizare a istoriei. De ce inutilă? Pentru că deja acum, prin accesul, fie şi incomplet, la arhivele regimului, începem să întrezărim contururile complicităţilor personale şi de grup, legăturile dintre susţinătorii de ieri ai dictaturii şi profitorii de azi ai democraţiei, continuitatea dintre pionii de altădată şi regizorii din prezent, dintre linia a doua sau a treia de dinainte de 1989 şi prima linie de după aceea. Comună ierarhiei bisericeşti şi celei politice, pentru a nu mai aminti de mediile de afaceri sau de cele cultural-academice, este aşadar tentativa de a întîrzia confruntarea cu un trecut evident incomod [3]. Efectele sînt pe măsura strategiei. Ascunzînd propria participare la sistemul totalitar, indiferent de modalităţile care au dus la aceasta şi care acoperă o plajă largă: de la carierism la şantaj şi de la slăbiciune de moment la contexte greu de gestionat, cei în cauză comit, în plină libertate, o eroare mult mai gravă: ei golesc de conţinut şi de aplicabilitate noţiuni precum demnitate, onoare, rezistenţă, corectitudine, suferinţă, martiraj. Altfel spus, prin ochii unora care nu au putut sau nu au vrut să ţină piept istoriei, judecata trebuind să fie de la caz la caz, trecutul comunist este prezentat ciuntit, pe jumătate sau pe sfert, relativizat în dimensiunea lui demonică, curăţat etic, despovărat de responsabilitate, transformat în cele din urmă într-un fel de capriciu al naturii, imposibil de strunit de unul singur, într-o tornadă din care, iată, unii au ieşit întregi, iar alţii nu. Fatalitatea sau lipsa de alternative devin paravanul şi scuza pentru participarea la un experiment social fără precedent, care însă a antrenat mii de conducători ale milioanelor de probanţi. Uzînd excesiv de violenţă, construind fidelităţi la graniţa dintre entuziasm şi spaimă, mizînd pe frustrările unora şi pe laşităţile altora, raţionalitatea fondatoare a proiectului modernităţii s-a transformat prin comunism în opusul ei absolut. Iraţionalitatea care a dominat sistemul totalitar nu poate însă servi drept alibi pentru toţi cei care s-au folosit cît se poate de raţional, de interesat şi de sistematic de mecanismele puterii. Dimpotrivă. Puşi faţă în faţă, sistemul şi profitorii lui, care erau astfel şi susţinătorii acestuia, se acuză reciproc în continuare [4]. Însăşi continuitatea elitelor puterii de ieri în structurile democratice de azi, confirmate pervers prin vot popular, este dovada peremptorie a existenţei unei raţionalităţi funcţionale în mijlocul delirului totalitar, că, la rigoare, sistemul ar fi avut în continuare resurse umane pentru supravieţuire, dacă nu ar fi fost supus presiunilor din afară.

Paginile care urmează îşi propun să aducă în dezbatere trei aspecte. Primul este legat de însuşi caracterul apăsător al moştenirii comunismului, de unde şi dificultăţile articulării unei culturi a memoriei în raport cu crimele regimului căzut în urmă cu mai bine de două decenii. Cum am sugerat mai sus, refuzul memoriei este, în cazul de faţă, o sinteză fatală între laşitatea personală şi lipsa viziunii comunitare. În termeni direcţi: sacrificiul unui parcurs pe termen lung de dragul unei stări de fapt imposibil de menţinut neschimbată în plină dinamică a istoriei. Al doilea aspect vizează genealogia comunismului şi caracterul său de modernitate eşuată. La o privire de ansamblu, teologia ortodoxă de azi are încă un deficit major de interpretare a modernităţii ca proiect de emancipare. Atunci cînd nu refuză tema, exegeza ortodoxă este de regulă simplistă, pentru a nu spune improprie. Concret, legat de subiectul nostru, este uimitor să constatăm cum teologii ortodocşi critică vehement, uneori chiar cu dreptate, societatea vest-europeană secularizată, fără să acorde însă comunismului, ca variantă totalitară a aceleiaşi modernităţi, nici o atenţie. Puţinii autori ortodocşi care s-au dedicat totuşi acestei teme vor fi prezentaţi pe scurt în a treia parte a materialului. În locul unei concluzii, va fi reluată ideea centrală a culturii memoriei. Dacă Biserica Ortodoxă atribuie în mod firesc un loc de cinste Sfinţilor ei, păstrînd astfel vie prin memoria liturgică istoria însăşi, ca martoră şi dovadă a lucrării lui Dumnezeu în creaţie, ne întrebăm atunci, ţinînd cont de numărul mare al martirilor din istoria recentă, cum de nu a fost recunoscut momentul, kairós-ul, ancorînd inclusiv experienţa totalitarismului în memoria liturgico-istorică a comunităţii de credinţă, un gest care ar fi oferit impulsuri etice inclusiv comunităţii civice. Să fie cumva slaba aderenţă la exerciţiul libertăţii a celei de a doua pandantul incapacităţii celei dintîi de a învăţa din pedagogia lui Dumnezeu? (Va urma)

Radu Preda

UBB/INTER

[1] Studiul de faţă are la bază traducerea în limba română – comanditată de Cezar Ungureanu (UBB) şi făcută de Corina Ostafi (UBB), cărora le mulţumesc pe această cale – a prezentării mele de la un simpozion desfăşurat la Viena (27-28 noiembrie 2009) şi transformată în capitol de carte, scris direct în germană: Radu Preda, “Kommunismus als theologische Anfrage. Die Skizze einer orthodoxen Antwort”, în Ingeborg Gabriel, Cornelia Bystricky (Hg.), Kommunismus im Rückblick. Ökumenische Perspektiven aus Ost und West (1989-2009), Matthias-Grünewald, Ostfildern, 2010, pp. 167-191. Paginile de faţă au fost în mod substanţial revăzute şi completate, aspectul memoriei fiind considerabil lărgit, pe măsura importanţei acestuia. Noul studiu are în vedere publicul de limbă română, renunţînd la explicaţiile destinate iniţial celui de limbă germană. Aici notele vor fi numerotate în continuare, de la o postare la alta. Avînd peste 70 de note de subsol, textul nu-i uşor de citit pe monitor, dar notele sînt esenţiale corectei şi deplinei lui înţelegeri.

[2] A se vedea aici, de pildă, Acta sesiunii de comunicări de la Academia Diplomatică din Viena, din octombrie 2009, Miroslav Polzer, Karl W. Schwarz, Vincenc Rajsp, Johann Marte (Hg.), Religion und Wende in Ostmittel- und Südosteuropa: 1989-2009 (Pro Oriente 33), Tyrolia, Innsbruck/Wien, 2010.

[3] Cît priveşte mediul bisericesc, există şi excepţii. Vezi ultima mare carte a mitropolitului Bartolomeu, Valeriu Anania, Memorii (Seria de autor Valeriu Anania), Polirom, Iaşi, 2008. Vezi mai departe şi însemnările urmaşului acestuia la Cluj, Andrei Andreicuţ, S-au risipit făcătorii de basme. Amintiri care dor, Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

[4] O privire lucidă şi informată, din interior, asupra mecanismelor puterii de la noi, ca şi asupra raportului dintre interesele personale şi cele de grup, oferă volumul recent al lui Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas, Bucureşti, 20.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxia post-modernă a Sinodului de la Bucureşti (24.07.2008)

Adunarea consultativă a laicatului ortodox (28.11.2008)

Radu Preda despre Mitropolitul Bartolomeu (04.02.2011)

Radu Preda: comunismul, după două decenii (16.02.2011)

Un interviu care merită citit (02.06.2011)

Radu Preda: Mitropolii şi mitropoliţi (31.01.2012)

Radu Preda: Politicianismul bisericesc  (20.02.2012)

Radu Preda: Teze social-teologice – I (18.08.2012)

Radu Preda: Teze social-teologice – II (20.08.2012)

Radu Preda, Teze social-teologice – III (23.08.2012)