Comunismul
şi cultura memoriei
Consideraţii social-teologice [1]
Studiul de mai jos abordează trei teme importante de dezbatere
social-teologică în legătură cu trecutul totalitar recent. Prima este cultura memoriei şi dificultăţile - pricinuite mai ales
de biografiile amestecate ale celor prezenţi - pe care le întîmpină şi la mai
bine de două decenii de la căderea comunismului. O astfel de atitudine, la
limita negaţionismului, hrăneşte riscul de a nu învăţa mai nimic din experienţa
dramatică a unei jumătăţi de secol. În plus, o dată cu trecerea timpului, ceea
ce s-a evitat dintr-un nemărturisit sentiment de vinovăţie nu va mai fi cunoscut
efectiv din cauza dezinteresului şi amneziei viitoarelor generaţii. Cum să mijloceşti
tinerilor din 2050 realitatea istorică a unei ideologii şi a unui regim care au
produs peste o sută de milioane de victime în întreaga lume? Nu doar
promisiunile comunismului ca atare, dar şi faptele sale abominabile intră în
categoria mitologică. A doua temă vizează caracterul
comunismului de modernitate eşuată. Pentru Ortodoxia est-europeană
contemporană, evitarea unei lecturi calme a modernităţii se combină fatal cu
ignorarea comunismului ca subiect de teologie a istoriei. În fine, textul
scoate în evidenţă cîteva tentative mai vechi sau mai noi de interpretare
teologică ortodoxă a comunismului, tot atîtea puncte de repornire în
procesul de asumare în cunoştinţă de cauză a timpului care ne-a fost dat.
În memoria Mitropolitului Bartolomeu,
la doi ani de la plecarea la Domnul
În loc de introducere:
Tabuizarea inutilă a istoriei
Aş începe cu o remarcă doar
aparent anecdotică. Spre sfîrşitul anului 2008, adică în perioada cînd se
organiza întîlnirea de la Viena, urmată în 2009 de alte evenimente pe tema
comunismului, respectiv a postcomunismului, am discutat cu cîţiva tineri colegi
de la mai multe Facultăţi de Teologie Ortodoxă din România despre o posibilă
formă academică de a marca trecerea a două decenii de la căderea zidului
Berlinului şi de analizare a semnificaţiei teologice a acestui eveniment
epocal. Ideea centrală era să invităm teologi din Bisericile Ortodoxe ale
Europei de Est şi, împreună, să obţinem o imagine a diferitelor experienţe
avute înainte şi după 1989. Interesant ar fi fost să cercetăm dacă există cumva
o paradigmă ortodoxă cu privire la supravieţuirea în totalitarism şi la
asumarea memoriei acestuia în libertate. La început, reacţiile au fost
predominant pozitive. Însă cu cît se apropia timpul să planificăm ceva concret,
să precizăm aspectele discutate şi să stabilim lista vorbitorilor, entuziasmul
iniţial se stingea şi, în cele din urmă, nu s-a mai organizat nimic. Complexul
tematic avut în vedere s-a dovedit pentru colegii mei, dar nu mai puţin pentru şefii
lor pe linie academică şi bisericească, a fi prea mare şi, ceea ce aş dori de
fapt să subliniez, prea riscant. Frica de a atinge puncte sensibile în mod
direct sau indirect la o astfel de reuniune, ca de exemplu întrebarea cu
privire la amploarea şi caracterul inevitabil al cooperării dintre slujitorii
Bisericilor Ortodoxe locale şi diferitele poliţii politice ale regimului, era
mai puternică decît proiectul ştiinţific prin care se dorea cercetarea
sistemului concentraţionar şi a mecanismelor de păstrare a amintirilor legate
de acesta. Nimeni nu a vrut să se expună pericolului de a spune ceva nepermis
sau să fie martor nemijlocit la eventuale puneri în chestiune. Deşi scopul
colocviului despre comunism nu era să se vorbească despre Biserică nici de bine
şi nici de rău, ci doar din unica perspectivă a muncii de asumare a istoriei
recente, cu toate zonele gri aferente, cei mai mulţi dintre colegii mei de
generaţie nu au fost pregătiţi să se aventureze pe un teren nesigur, unde încă
se mai suspectează pericole şi unde trecutul lipsit de glorie este în strînsă
legatură cu prezentul plin de responsabilităţi al unora dintre diriguitorii
bisericeşti. Pe scurt, libertatea academică a cedat diplomaţiei personale.
Aşa se face că, de exemplu, în
2009 s-au organizat în Austria mai multe evenimente despre comunism decît în România
[2]. Dar asta nu este totul. Tot pe
durata anului 2009 şi tot în România, nici o altă Biserică sau confesiune
religioasă nu s-a pronunţat public, principial, pe marginea importantului
capitol de istorie. În acest context, trebuie să notăm consecvenţa cu care, la
puţinele întîlniri organizate în Bucureşti cu prilejul marcării căderii
comunismului, reprezentanţii cultelor religioase au strălucit prin absenţă. Ce
înseamnă toate acestea? Înainte de orice, asistăm de mai bine de două decenii
la o inutilă tabuizare a istoriei. De ce inutilă? Pentru că deja acum, prin
accesul, fie şi incomplet, la arhivele regimului, începem să întrezărim
contururile complicităţilor personale şi de grup, legăturile dintre susţinătorii
de ieri ai dictaturii şi profitorii de azi ai democraţiei, continuitatea dintre
pionii de altădată şi regizorii din prezent, dintre linia a doua sau a treia de
dinainte de 1989 şi prima linie de după aceea. Comună ierarhiei bisericeşti şi
celei politice, pentru a nu mai aminti de mediile de afaceri sau de cele
cultural-academice, este aşadar tentativa de a întîrzia confruntarea cu un
trecut evident incomod [3]. Efectele
sînt pe măsura strategiei. Ascunzînd propria participare la sistemul totalitar,
indiferent de modalităţile care au dus la aceasta şi care acoperă o plajă
largă: de la carierism la şantaj şi de la slăbiciune de moment la contexte greu
de gestionat, cei în cauză comit, în plină libertate, o eroare mult mai gravă: ei
golesc de conţinut şi de aplicabilitate noţiuni precum demnitate, onoare,
rezistenţă, corectitudine, suferinţă, martiraj. Altfel spus, prin ochii unora
care nu au putut sau nu au vrut să ţină piept istoriei, judecata trebuind să
fie de la caz la caz, trecutul comunist este prezentat ciuntit, pe jumătate sau
pe sfert, relativizat în dimensiunea lui demonică, curăţat etic, despovărat de
responsabilitate, transformat în cele din urmă într-un fel de capriciu al
naturii, imposibil de strunit de unul singur, într-o tornadă din care, iată,
unii au ieşit întregi, iar alţii nu. Fatalitatea sau lipsa de alternative devin
paravanul şi scuza pentru participarea la un experiment social fără precedent,
care însă a antrenat mii de conducători ale milioanelor de probanţi. Uzînd
excesiv de violenţă, construind fidelităţi la graniţa dintre entuziasm şi
spaimă, mizînd pe frustrările unora şi pe laşităţile altora, raţionalitatea
fondatoare a proiectului modernităţii s-a transformat prin comunism în opusul
ei absolut. Iraţionalitatea care a dominat sistemul totalitar nu poate însă
servi drept alibi pentru toţi cei care s-au folosit cît se poate de raţional,
de interesat şi de sistematic de mecanismele puterii. Dimpotrivă. Puşi faţă în
faţă, sistemul şi profitorii lui, care erau astfel şi susţinătorii acestuia, se
acuză reciproc în continuare [4].
Însăşi continuitatea elitelor puterii de ieri în structurile democratice de
azi, confirmate pervers prin vot popular, este dovada peremptorie a existenţei
unei raţionalităţi funcţionale în mijlocul delirului totalitar, că, la rigoare,
sistemul ar fi avut în continuare resurse umane pentru supravieţuire, dacă nu
ar fi fost supus presiunilor din afară.
Paginile care urmează îşi propun
să aducă în dezbatere trei aspecte. Primul este legat de însuşi caracterul
apăsător al moştenirii comunismului, de unde şi dificultăţile articulării unei
culturi a memoriei în raport cu crimele regimului căzut în urmă cu mai bine de
două decenii. Cum am sugerat mai sus, refuzul memoriei este, în cazul de faţă,
o sinteză fatală între laşitatea personală şi lipsa viziunii comunitare. În
termeni direcţi: sacrificiul unui parcurs pe termen lung de dragul unei stări
de fapt imposibil de menţinut neschimbată în plină dinamică a istoriei. Al
doilea aspect vizează genealogia comunismului şi caracterul său de modernitate
eşuată. La o privire de ansamblu, teologia ortodoxă de azi are încă un deficit
major de interpretare a modernităţii ca proiect de emancipare. Atunci cînd nu
refuză tema, exegeza ortodoxă este de regulă simplistă, pentru a nu spune
improprie. Concret, legat de subiectul nostru, este uimitor să constatăm cum
teologii ortodocşi critică vehement, uneori chiar cu dreptate, societatea vest-europeană
secularizată, fără să acorde însă comunismului, ca variantă totalitară a
aceleiaşi modernităţi, nici o atenţie. Puţinii autori ortodocşi care s-au
dedicat totuşi acestei teme vor fi prezentaţi pe scurt în a treia parte a materialului.
În locul unei concluzii, va fi reluată ideea centrală a culturii memoriei. Dacă
Biserica Ortodoxă atribuie în mod firesc un loc de cinste Sfinţilor ei, păstrînd
astfel vie prin memoria liturgică istoria însăşi, ca martoră şi dovadă a
lucrării lui Dumnezeu în creaţie, ne întrebăm atunci, ţinînd cont de numărul
mare al martirilor din istoria recentă, cum de nu a fost recunoscut momentul, kairós-ul, ancorînd inclusiv experienţa
totalitarismului în memoria liturgico-istorică a comunităţii de credinţă, un
gest care ar fi oferit impulsuri etice inclusiv comunităţii civice. Să fie
cumva slaba aderenţă la exerciţiul libertăţii a celei de a doua pandantul
incapacităţii celei dintîi de a învăţa din pedagogia lui Dumnezeu? (Va urma)
Radu Preda
UBB/INTER
[1] Studiul de faţă are la bază traducerea în limba română –
comanditată de Cezar Ungureanu (UBB) şi făcută de Corina Ostafi (UBB), cărora
le mulţumesc pe această cale – a prezentării mele de la un simpozion desfăşurat
la Viena (27-28 noiembrie 2009) şi transformată în capitol de carte, scris
direct în germană: Radu Preda, “Kommunismus als theologische Anfrage. Die Skizze
einer orthodoxen Antwort”,
în Ingeborg Gabriel, Cornelia Bystricky
(Hg.), Kommunismus im Rückblick.
Ökumenische Perspektiven aus Ost und West (1989-2009), Matthias-Grünewald, Ostfildern, 2010, pp. 167-191. Paginile de faţă au fost în mod substanţial revăzute
şi completate, aspectul memoriei fiind considerabil lărgit, pe măsura
importanţei acestuia. Noul studiu are în vedere publicul de limbă română,
renunţînd la explicaţiile destinate iniţial celui de limbă germană. Aici notele
vor fi numerotate în continuare, de la o postare la alta. Avînd peste 70 de
note de subsol, textul nu-i uşor de citit pe monitor, dar notele sînt esenţiale
corectei şi deplinei lui înţelegeri.
[2] A se vedea aici, de pildă, Acta sesiunii de comunicări de la
Academia Diplomatică din Viena, din octombrie 2009, Miroslav Polzer, Karl W. Schwarz, Vincenc Rajsp, Johann Marte
(Hg.), Religion und Wende in Ostmittel- und
Südosteuropa: 1989-2009 (Pro Oriente 33), Tyrolia, Innsbruck/Wien, 2010.
[3] Cît
priveşte mediul bisericesc, există şi excepţii. Vezi ultima mare carte a mitropolitului
Bartolomeu, Valeriu Anania, Memorii (Seria de autor Valeriu Anania),
Polirom, Iaşi, 2008. Vezi mai departe şi însemnările urmaşului acestuia
la Cluj, Andrei Andreicuţ, S-au risipit făcătorii de basme. Amintiri
care dor, Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
[4] O privire lucidă şi informată, din interior, asupra
mecanismelor puterii de la noi, ca şi asupra raportului dintre interesele
personale şi cele de grup, oferă volumul recent al lui Vladimir Tismăneanu, Lumea
secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas,
Bucureşti, 20.
Mai puteţi citi pe acest blog:
Ortodoxia
post-modernă a Sinodului de la Bucureşti (24.07.2008)
Adunarea
consultativă a laicatului ortodox (28.11.2008)
Radu
Preda despre Mitropolitul Bartolomeu (04.02.2011)
Radu
Preda: comunismul, după două decenii (16.02.2011)
Un
interviu care merită citit (02.06.2011)
Radu
Preda: Mitropolii şi mitropoliţi (31.01.2012)
Radu
Preda: Politicianismul bisericesc (20.02.2012)
Radu
Preda: Teze social-teologice – I (18.08.2012)
Radu
Preda: Teze social-teologice – II (20.08.2012)
Radu
Preda, Teze social-teologice – III (23.08.2012)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu