SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale
a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la
Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul
redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu,
Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia-Mihaela Banea (n. Constantinescu).
Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul.
Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi
ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
1993
SPIRITUL VIU AL DREPTEI
În
fosta societate românească (grevată mai mult de povara complicităţii decît de “teroarea”
în numele căreia se ticluiesc azi arhivele “disidenţei”) imaginea Occidentului
era pură şi simplă.
Să ne amintim: propoziţiile de tipul “cutare a rămas dincolo” transformau
realitatea din spatele cortinei de fier într-un teritoriu mitic. Un adverb de
loc conota astfel transcendenţa unui teritoriu paradisiac. La aeroport,
fericitul care reuşea să treacă de porţi, către zona de îmbarcare, căpăta,
pentru cei rămaşi îndărătul unui geam nespălat, statura unui erou şi prestigiul unui iniţiat. Pe temeiul acestui orizont de aşteptare, cei
plecaţi şi cei rămaşi pecetluiau un pact iluzoriu definitiv. Exilatul expedia
la vatră semnale eliptice şi primea în schimb rezumate nostalgice, perfect
paralele cu adevărul cotidian. Nici o minciună nu era de prisos pentru a salva
mitul occidental. Cel aflat “înăuntru” îşi păstra astfel nădejdea unei “alte
vieţi” (idealmente normale), în vreme ce insul rătăcit “dincolo” căuta să-şi
justifice, pentru a nu înnebuni, propriile opţiuni. Emigraţia devenise în fond
interstiţiul unor fundături simetrice.
Nu
se poate nega faptul că mitologizarea Occidentului a contribuit la eroziunea
infernului comunist. Orice credinţă – fie ea profană ca expresie şi conţinut –
eliberează o energie care poate primi, la o adică, semnificaţii contestatare
active sau pasive. Cu toate acestea, idolatria respectivă – fondată pe o himeră
legitimantă – a avut de la început pînă la sfîrşit un revers funest, despre
care nu se vorbeşte îndeajuns. Mulţi dintre
bunicii noştri au murit “aşteptîndu-i pe americani”. Descendenţii lor au preluat diverse mode şi modéle apusene, convinşi că mimetismul este un act de bravură. Dar
orbirea cea mai gravă s-a produs în sînul intelectualităţii anilor ‘70, care a
îmbrăţişat – inconştient – teoria convergenţei sistemelor. Majoritatea
volumelor apărute la noi în colecţia “Studii” (şi care
au “format” intelighenţia optzecistă)
erau scrise de autori occidentali marxişti sau
marxizanţi. În acest fel, stînga europeană a
pătruns în România pentru a pregăti, cu două decenii înainte, cadrul mental al
evoluţiilor post-gorbacioviene. Iată una dintre explicaţiile faptului că la ora
actuală o droaie de tineri intelectuali români îşi trăiesc dezinvolt (şi uneori
agresiv) entuziasmul stîngist. Trebuie să recunoaştem că fenomenul este cu totul
grotesc în raport cu suferinţele pe care comunismul – acest corolar al
doctrinelor de stînga – le-a adus poporului nostru. Să-l vedem, totuşi, un pic
mai îndeaproape.
În
principiu, stîngismul politic este etatist, egalitarist, progresist, pozitivist
şi ateu. Caracterul utopic al unei asemenea viziuni nu mai trebuie, cred,
demonstrat. Mă îndoiesc, pe de altă parte, că tinerii noştri stîngişti nu s-au
săturat (în realitate) de preeminenţa abuzivă a Statului, de aplatizarea
ierarhiilor valorice, de masacrele operate în numele progresului social, de
supremaţia stearpă a experimentului “ştiinţific” şi de inepţia pustiitoare a
materialismului dialectic. Şi atunci? Atunci stîngismul acesta anacronic şi
scandalos trebuie pus pe seama inerţiei, dar nu inerţia comunismului sovietic,
ci aceea a marxismului “subţire” de tip occidental. Acum zece ani, un tînăr
intelectual se credea absolvit de vina adeziunii sale la PCR dacă avea pe masă
textele lui Garaudy sau Barthes, Astăzi, acelaşi ins crede că poate scăpa de
aerul provincial, pe care izolarea i l-a impus, dacă îl citează pe…
Bernard-Henri Lévy!
După
cum se vede, dacă mitologizarea Occidentului a precipitat (parţial) prăbuşirea
comunismului, tot ea a reuşit să asigure – la capătul celălalt al tunelului –
supravieţuirea ideologiilor stîngiste. Oportuniştii noştri întîrziaţi ignoră
însă – din pricina ochelarilor idealizanţi prin care zăresc realitatea
culturală apuseană – nişte evoluţii care nu mai pot fi neglijate. Mă refer mai
ales la evidenţa că decăderea lagărului comunist şi deprecierea marxismului
occidental sînt evenimente sincronice, dar nu neapărat intercauzale: nu
comunismul estic a pierit pentru că establishment-ul
maoist de la Paris
s-a dezarticulat, ci mai degrabă invers. Dacă Sartre nu mai e nici măcar
răsfoit, sau dacă “revoluţionarul” Costa Gavras scoate acum un film (“Mica
Apocalipsă”) în care îşi deplînge tinereţea (etimologic vorbind) “sinistră”,
lucrul se datorează unor realităţi istorice pe care nici o impostură morală nu
le mai putea îmbrobodi. Ar trebui ca junii stîngişti de la noi să vadă coada
intelectualilor occidentali în faţa oficiului de spălat conştiinţele. În anii
‘70, pe cînd genialul Aleksandr Soljeniţîn era etichetat drept “reacţionar”,
Philippe Sollers – personaj de Larousse – publica un iresponsabil elogiu
consacrat lui… V. I. Lenin! Astăzi domnia-sa le vorbeşte studenţilor (nimeni nu
îi refuză o atare competenţă!) despre imaginarul
scatologic în literatură… Exemplele de această speţă sînt prea numeroase
pentru a putea fi epuizate, dar dincolo de ele un lucru e cert: vremea
“revoluţionarilor in Bugatti”
(inaugurată de Maiakovski şi încheiată cu reprezentanţii aşa-numitei gauche-caviar) a trecut fără drept de apel.
Lăsînd
deoparte întrebarea “Cum se (mai) poate întruchipa o stîngă post-comunistă?” (e
ca şi cînd te-ai întreba, cu Montesquieu, “cum se poate să fii persan?”), e
limpede că noua generaţie din România trebuie ferită de perversiunea gîndirii
socializante, nu atît printr-o campanie excitată, cît printr-o chemare la
ordinea bunului simţ. Pentru ca acest proces să fie viabil, trebuie să
decomplexăm, mai exact să de-satanizăm gîndirea de dreapta, adică acea viziune
a lumii în care Dumnezeu, responsabilitatea istorică a elitelor şi drepturile
(reale, nu presupuse) ale persoanei umane ca icoană divină capătă rostul pe
care îl merită. În prezenţa atîtor discursuri dizolvante, necesitatea de a
recupera, de a pune în discuţie şi de a valoriza patrimoniul spiritual al unei
drepte autentice devine imperioasă. Pentru că dreapta nu este – aşa cum vor să
se creadă adversarii ei – un integrism oarecare. În toată experienţa religioasă a umanităţii, dreapta simbolizează
stilul eficient, atitudinea corectă, morala consecventă, spiritul de jertfă şi
cavalerismul inimii. După Înălţare, Mîntuitorul şade “de-a dreapta
Tatălui”, adică la locul cuvenit Cuvîntului “prin care toate s-au făcut”.
Arhitectura Ierusalimului de sus are, şi ea, unghiuri drepte. În perspectiva
acestui model ceresc, dreapta este căpătîiul auroral al faptelor plăcute lui
Dumnezeu. Aşa trebuie să gîndim spiritul unei politici de dreapta, adică duhul
unei implicări decisive în destinul cetăţilor noastre.
Să
nu uităm un lucru: a fi de dreapta nu înseamnă deloc a urî Occidentul, şi asta
din cel puţin două raţiuni. În primul rînd, Occidentul a produs o pleiadă de
gînditori de dreapta care, de la Părinţii Bisericii latine pînă la Joseph de
Maistre sau René Guénon, au înţeles cum se cuvine (adică în adînc şi în secret)
destinul omenirii apusene. Cei care l-au asimilat pe Pseudo-Dionisie
Areopagitul, cei care au construit catedralele, cei care au refuzat ruşinea
regicidelor şi cei care au putut lupta – cu arma sau cu gîndul – împotriva
lăţirii bolşevismului nu locuiau în altă lume decît în cea occidentală. Această
amplă respiraţie a dreptei apusene trebuie sădită în cultura noastră de azi şi
de mîine. În al doilea rînd, “cugetul drept” decurge din creştinism, adică din
religia iubirii. Numai detractorii neîmpăcaţi ai dreptei – aceia care se
grănbesc să arunce un tezaur neînţeles în ograda psihotic-păgînească a
hitlerismului – vor să creeze neştiutorilor impresia că a fi de dreapta se
reduce la a citi dimineaţa, la prînz şi seara din Mein Kampf! Asemenea confuzii trebuie să înceteze, dar nu vor
înceta dacă nu vom conferi revenirii noastre la dreapta credinţă (şi la o viaţă
politică onestă) un cuprins inteligent, clar şi răzbătător.
Avantajul
gîndirii de dreapta nu este unul circumstanţial sau strategic. Evident, dreapta
se opune structural colectivismului ateu, dar nu trebuie să devină – Doamne
fereşte! – o modă care să “înlocuiască” sau să decontamineze fişa civilă a
foştilor comunişti. Drepta autentică
este mereu actuală pentru că rădăcinile ei sînt atemporale, iar scopurile ei
sînt transistorice. De aceea, o nouă generaţie de dreapta poate începe totul
“de la zero”, fără sentimentul unor pierderi irecuperabile. Instrumentele
intelectuale “evoluează”, retoricile devin mai subtile, argumentele se sporesc
sau se reiau în forme diferite, dar adevărul – adevărul care eliberează
demnitatea eshatologică a insului – nu se mişcă de pe orbita lui eternă.
Un
vechi nărav politicianist include “tineretul” pe agenda oricărui partid de
stînga. Să ne ferim ca de foc de flatarea găunoasă a tinerimii noastre, oricîtă
nădejde (obiectivă) reprezintă ea pentru renaşterea unei Românii creştine.
Cinstit vorbind, nu de promisiuni bugetare irealizabile şi de firitiseli
electorale duce lipsă noua generaţie – cea care a ieşit cu mîinile goale înaintea
Comunistului de omenie. Ceea ce ne lipseşte este o direcţie morală care să nu
uniformizeze, putînd totodată orienta; un proiect spiritual care să inspire
acţiunea politică fără a prescrie reţete; dar mai ales un stil de viaţă care să ne rupă de trecutul infect al
bolşevismului, propulsîndu-ne simultan către un viitor respirabil. Vom avea
oare – măcar acum – răgazul de a umple cu propria noastră fiinţă prăpastia
atîtor lipsuri? Greu de spus. În orice caz, răspunsul nu poate fi ocolit pe la
stînga.
Andrei ZIMBREANU
*
Andrei Zimbreanu, “Spiritul viu al dreptei”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 4/28, aprilie 1993, p. 2.
3 comentarii:
Foarte buna ideea asta cu antologia Punctelor Cardinale. O serie de articole perene poate fi citita si de cei tineri.
Ce se ascunde in spatele evenimentelor politice din ultima vreme:
http://www.legea-junglei.ro/
Pacat ca nu putem vorbi si de "spiritul mort al stangii" ...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire