INTERMEZZO LIRIC: SONETELE LUI DIONIS (1)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DIN SONETELE

SĂRMANULUI DIONIS

I

Pe Eminescu-l ştiu de mic copil,

căci ne-am jucat prin vise împreună,

şi cît aş fi pe lume de umil,

la gîndul lui îmi merge limba strună.

El a avut, cum zic amicii, stea,

pe cînd pe mine m-au uitat arheii

zidit de viu în chilioara mea,

trăgînd de coadă şoarecul Ideii.

Student etern, lăţos şi rupt în coate,

trăiesc mereu mirajul altor vieţi,

uitînd de-a mea, atîta cît se poate,

şi herghelii îmi umblă pe pereţi

toţi caii verzi ai dulcilor păcate

şi dracul gol al altei frumuseţi.

II

De sărăcie ştiu că nu se moare,

căci azi aş fi doar oale şi ulcele,

iar de-or veni şi zile mult mai grele,

mi s-or părea, hîrşit cum sînt, uşoare.

Şi dacă preţ să scap de sărăcie

e ciocul mic sau fruntea mea plecată,

bogat n-oi fi desigur niciodată,

ci doar mereu senin… pe datorie.

Nu sînt duhovnicesc încît să-mi fac,

strîngînd în cer jertfelnică arvună,

virtute din a vieţui sărac,

nici nu socot că sărăcia-i bună,

iar bogăţia c-are musai drac,

ci-aş vrea doar demn să fiu cînd ceasu-mi sună.

III

Desigur, ştim că toate-n lume trec,

dar să le vezi trecute-i cel mai greu,

cînd niciodată-a devenit mereu –

şi stai tu însuţi gata de înec.

Cînd cîte-au fost pe cîte sînt le-ntrec,

simţim deplin de ce nu-i omul zeu,

ci doar năluca dintre tu şi eu,

de-ar fi să fie geniu sau zevzec.

Te lasă singur ce-ai iubit pe lume

şi-n urma ta rămîne-acelaşi gol,

în care-abia mai spînzură un nume.

Din veac în veac şi de la pol la pol,

nu-i viaţa decît visul celui care

n-ar fi nici El, dar încotro nu are.

Pentru conformitate,

Răzvan CODRESCU