ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (VIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia-Mihaela Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1993

SPIRITUL VIU AL DREPTEI

În fosta societate românească (grevată mai mult de povara complicităţii decît de “teroarea” în numele căreia se ticluiesc azi arhivele “disidenţei”) imaginea Occidentului era pură şi simplă.  Să ne amintim: propoziţiile de tipul “cutare a rămas dincolo” transformau realitatea din spatele cortinei de fier într-un teritoriu mitic. Un adverb de loc conota astfel transcendenţa unui teritoriu paradisiac. La aeroport, fericitul care reuşea să treacă de porţi, către zona de îmbarcare, căpăta, pentru cei rămaşi îndărătul unui geam nespălat, statura unui erou şi prestigiul unui iniţiat.  Pe temeiul acestui orizont de aşteptare, cei plecaţi şi cei rămaşi pecetluiau un pact iluzoriu definitiv. Exilatul expedia la vatră semnale eliptice şi primea în schimb rezumate nostalgice, perfect paralele cu adevărul cotidian. Nici o minciună nu era de prisos pentru a salva mitul occidental. Cel aflat “înăuntru” îşi păstra astfel nădejdea unei “alte vieţi” (idealmente normale), în vreme ce insul rătăcit “dincolo” căuta să-şi justifice, pentru a nu înnebuni, propriile opţiuni. Emigraţia devenise în fond interstiţiul unor fundături simetrice.

Nu se poate nega faptul că mitologizarea Occidentului a contribuit la eroziunea infernului comunist. Orice credinţă – fie ea profană ca expresie şi conţinut – eliberează o energie care poate primi, la o adică, semnificaţii contestatare active sau pasive. Cu toate acestea, idolatria respectivă – fondată pe o himeră legitimantă – a avut de la început pînă la sfîrşit un revers funest, despre care nu se vorbeşte îndeajuns. Mulţi dintre bunicii noştri au murit “aşteptîndu-i pe americani”. Descendenţii lor au preluat diverse mode şi modéle apusene, convinşi  că mimetismul este un act de bravură. Dar orbirea cea mai gravă s-a produs în sînul intelectualităţii anilor ‘70, care a îmbrăţişat – inconştient – teoria convergenţei sistemelor. Majoritatea volumelor apărute la noi în colecţia “Studii” (şi care au “format” intelighenţia optzecistă) erau scrise de autori occidentali marxişti sau marxizanţi. În acest fel, stînga europeană a pătruns în România pentru a pregăti, cu două decenii înainte, cadrul mental al evoluţiilor post-gorbacioviene. Iată una dintre explicaţiile faptului că la ora actuală o droaie de tineri intelectuali români îşi trăiesc dezinvolt (şi uneori agresiv) entuziasmul stîngist. Trebuie să recunoaştem că fenomenul este cu totul grotesc în raport cu suferinţele pe care comunismul – acest corolar al doctrinelor de stînga – le-a adus poporului nostru. Să-l vedem, totuşi, un pic mai îndeaproape.

În principiu, stîngismul politic este etatist, egalitarist, progresist, pozitivist şi ateu. Caracterul utopic al unei asemenea viziuni nu mai trebuie, cred, demonstrat. Mă îndoiesc, pe de altă parte, că tinerii noştri stîngişti nu s-au săturat (în realitate) de preeminenţa abuzivă a Statului, de aplatizarea ierarhiilor valorice, de masacrele operate în numele progresului social, de supremaţia stearpă a experimentului “ştiinţific” şi de inepţia pustiitoare a materialismului dialectic. Şi atunci? Atunci stîngismul acesta anacronic şi scandalos trebuie pus pe seama inerţiei, dar nu inerţia comunismului sovietic, ci aceea a marxismului “subţire” de tip occidental. Acum zece ani, un tînăr intelectual se credea absolvit de vina adeziunii sale la PCR dacă avea pe masă textele lui Garaudy sau Barthes, Astăzi, acelaşi ins crede că poate scăpa de aerul provincial, pe care izolarea i l-a impus, dacă îl citează pe… Bernard-Henri Lévy!

După cum se vede, dacă mitologizarea Occidentului a precipitat (parţial) prăbuşirea comunismului, tot ea a reuşit să asigure – la capătul celălalt al tunelului – supravieţuirea ideologiilor stîngiste. Oportuniştii noştri întîrziaţi ignoră însă – din pricina ochelarilor idealizanţi prin care zăresc realitatea culturală apuseană – nişte evoluţii care nu mai pot fi neglijate. Mă refer mai ales la evidenţa că decăderea lagărului comunist şi deprecierea marxismului occidental sînt evenimente sincronice, dar nu neapărat intercauzale: nu comunismul estic a pierit pentru că establishment-ul maoist de la Paris s-a dezarticulat, ci mai degrabă invers. Dacă Sartre nu mai e nici măcar răsfoit, sau dacă “revoluţionarul” Costa Gavras scoate acum un film (“Mica Apocalipsă”) în care îşi deplînge tinereţea (etimologic vorbind) “sinistră”, lucrul se datorează unor realităţi istorice pe care nici o impostură morală nu le mai putea îmbrobodi. Ar trebui ca junii stîngişti de la noi să vadă coada intelectualilor occidentali în faţa oficiului de spălat conştiinţele. În anii ‘70, pe cînd genialul Aleksandr Soljeniţîn era etichetat drept “reacţionar”, Philippe Sollers – personaj de Larousse – publica un iresponsabil elogiu consacrat lui… V. I. Lenin! Astăzi domnia-sa le vorbeşte studenţilor (nimeni nu îi refuză o atare competenţă!) despre imaginarul scatologic în literatură… Exemplele de această speţă sînt prea numeroase pentru a putea fi epuizate, dar dincolo de ele un lucru e cert: vremea “revoluţionarilor in Bugatti” (inaugurată de Maiakovski şi încheiată cu reprezentanţii aşa-numitei gauche-caviar) a trecut fără drept de apel.

Lăsînd deoparte întrebarea “Cum se (mai) poate întruchipa o stîngă post-comunistă?” (e ca şi cînd te-ai întreba, cu Montesquieu, “cum se poate să fii persan?”), e limpede că noua generaţie din România trebuie ferită de perversiunea gîndirii socializante, nu atît printr-o campanie excitată, cît printr-o chemare la ordinea bunului simţ. Pentru ca acest proces să fie viabil, trebuie să decomplexăm, mai exact să de-satanizăm gîndirea de dreapta, adică acea viziune a lumii în care Dumnezeu, responsabilitatea istorică a elitelor şi drepturile (reale, nu presupuse) ale persoanei umane ca icoană divină capătă rostul pe care îl merită. În prezenţa atîtor discursuri dizolvante, necesitatea de a recupera, de a pune în discuţie şi de a valoriza patrimoniul spiritual al unei drepte autentice devine imperioasă. Pentru că dreapta nu este – aşa cum vor să se creadă adversarii ei – un integrism oarecare. În toată experienţa religioasă a umanităţii, dreapta simbolizează stilul eficient, atitudinea corectă, morala consecventă, spiritul de jertfă şi cavalerismul inimii. După Înălţare, Mîntuitorul şade “de-a dreapta Tatălui”, adică la locul cuvenit Cuvîntului “prin care toate s-au făcut”. Arhitectura Ierusalimului de sus are, şi ea, unghiuri drepte. În perspectiva acestui model ceresc, dreapta este căpătîiul auroral al faptelor plăcute lui Dumnezeu. Aşa trebuie să gîndim spiritul unei politici de dreapta, adică duhul unei implicări decisive în destinul cetăţilor noastre.

Să nu uităm un lucru: a fi de dreapta nu înseamnă deloc a urî Occidentul, şi asta din cel puţin două raţiuni. În primul rînd, Occidentul a produs o pleiadă de gînditori de dreapta care, de la Părinţii Bisericii latine pînă la Joseph de Maistre sau René Guénon, au înţeles cum se cuvine (adică în adînc şi în secret) destinul omenirii apusene. Cei care l-au asimilat pe Pseudo-Dionisie Areopagitul, cei care au construit catedralele, cei care au refuzat ruşinea regicidelor şi cei care au putut lupta – cu arma sau cu gîndul – împotriva lăţirii bolşevismului nu locuiau în altă lume decît în cea occidentală. Această amplă respiraţie a dreptei apusene trebuie sădită în cultura noastră de azi şi de mîine. În al doilea rînd, “cugetul drept” decurge din creştinism, adică din religia iubirii. Numai detractorii neîmpăcaţi ai dreptei – aceia care se grănbesc să arunce un tezaur neînţeles în ograda psihotic-păgînească a hitlerismului – vor să creeze neştiutorilor impresia că a fi de dreapta se reduce la a citi dimineaţa, la prînz şi seara din Mein Kampf! Asemenea confuzii trebuie să înceteze, dar nu vor înceta dacă nu vom conferi revenirii noastre la dreapta credinţă (şi la o viaţă politică onestă) un cuprins inteligent, clar şi răzbătător.

Avantajul gîndirii de dreapta nu este unul circumstanţial sau strategic. Evident, dreapta se opune structural colectivismului ateu, dar nu trebuie să devină – Doamne fereşte! – o modă care să “înlocuiască” sau să decontamineze fişa civilă a foştilor comunişti. Drepta autentică este mereu actuală pentru că rădăcinile ei sînt atemporale, iar scopurile ei sînt transistorice. De aceea, o nouă generaţie de dreapta poate începe totul “de la zero”, fără sentimentul unor pierderi irecuperabile. Instrumentele intelectuale “evoluează”, retoricile devin mai subtile, argumentele se sporesc sau se reiau în forme diferite, dar adevărul – adevărul care eliberează demnitatea eshatologică a insului – nu se mişcă de pe orbita lui eternă.

Un vechi nărav politicianist include “tineretul” pe agenda oricărui partid de stînga. Să ne ferim ca de foc de flatarea găunoasă a tinerimii noastre, oricîtă nădejde (obiectivă) reprezintă ea pentru renaşterea unei Românii creştine. Cinstit vorbind, nu de promisiuni bugetare irealizabile şi de firitiseli electorale duce lipsă noua generaţie – cea care a ieşit cu mîinile goale înaintea Comunistului de omenie. Ceea ce ne lipseşte este o direcţie morală care să nu uniformizeze, putînd totodată orienta; un proiect spiritual care să inspire acţiunea politică fără a prescrie reţete; dar mai ales un stil de viaţă care să ne rupă de trecutul infect al bolşevismului, propulsîndu-ne simultan către un viitor respirabil. Vom avea oare – măcar acum – răgazul de a umple cu propria noastră fiinţă prăpastia atîtor lipsuri? Greu de spus. În orice caz, răspunsul nu poate fi ocolit pe la stînga.

Andrei ZIMBREANU

* Andrei Zimbreanu, “Spiritul viu al dreptei”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 4/28, aprilie 1993, p. 2.