DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS
IV
Povestea mea, cu multe vieţi şi nume,
e-un vis frumos, dar nici măcar al meu:
cum să mă cred pe mine dumnezeu,
cînd sînt un nimeni şi-un nimic pe lume?!
Nu cred în zei, nici într-un zeu anume,
şi nici prin cap nu-mi trece de-un arheu,
ci tot ce-aş vrea ar fi să am şi eu
mici bucurii, sau chef măcar de glume.
Am fost, ce-i drept, mai rîvnitor odată,
tînjind să fac ceva ce să rămînă,
să-nfrîng cumva uitarea-nfricoşată
şi deznădejdea de a fi doar pînă,
dar azi de vise sufăr ca de-o boală
şi-n cîrpe zac, cu tîrfa morţii goală.
V
Cu fapta n-am avut pe lume spor,
nici gîndul meu n-a despicat vecia,
dar mi-a rămas cuvîntul, să-mi măsor
măcar cu el, la urmă, cerbicia.
Nu-l vreau deştept, nici plin de dor să fie,
ci doar să cînte sub arcuşul meu
cu sunetul secund ce numai mie
să-mi iasă ca pe lira lui Orfeu.
Trufia mea e frumuseţea care,
fără să-i pese de-adevăr şi bine,
nici un cusur şi nici un seamăn n-are,
nici vreo nevoie dincolo de sine.
Să am de ea măcar o clipă parte,
aş învia pe limba mea de moarte.
VI
Deşi ne
ştim trecutul pe de rost
şi
amintirea ni-i a doua fire,
nu vom
mai fi nicicînd cei care-am fost
şi nu vom
retrăi nici o iubire.
Mereu
mai singuri şi străini de noi,
zoreşte
moartea să ne dea tîrcoale
şi
ţărna să ne ceară înapoi,
ca
pe-ale sale dintru ale sale.
Cel
mult rămîne numele sau visul
din tot
ce-am fost pe rînd şi pe furate;
de
ne-ar fi dat în ceruri paradisul,
sau
iadul în adîncuri blestemate,
cert e
c-a lumii gadină stelară
se
scutură de noi ca de-o povară.
Pentru conformitate,
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu