TINEREŢEA FĂRĂ BĂTRÎNEŢE A MĂRTURISIRII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PĂRINTELE CALCIU

LA EDITURA CHRISTIANA

A ieşit de sub tipar volumul «Fiţi jertfelnici!». De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, purtînd semnătura părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006). Apărut în colecţia “Cruciaţii secolului XX” a Editurii Christiana, noul volum este îngrijit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, avînd şi o postfaţă semnată de Lucian D. Popescu (reprodusă şi mai jos). Ediţia o preia şi o întregeşte substanţial pe cea apărută în colecţia “Alfa şi Omega” a Editurii Nemira în 2001 (Războiul întru cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii), sub aceeaşi îngrijire. Este cel mai complet portret editorial al părintelui Calciu din ultimii săi 28 de ani de viaţă şi slujire întru Hristos (1978-2006), preluînd ca titlu unul dintre îndemnurile părintelui din ultima sa scrisoare către familie, prieteni şi ucenici (datată 12 noiembrie 2006 şi reprodusă în noul volum sub titlul “Testamentul părintelui Calciu”).  

SUMARUL EDIŢIEI

Un portret biografic (Răzvan Codrescu) – pag. 5

Notă asupra ediţiei – 37

CUVINTE  CĂTRE  TINERI

Primul cuvînt către tineri:

Chemare (8 IV 1978) – 43

Al doilea cuvînt către tineri:

Să zidim biserici! (15 IV 1978) – 47

Al treilea cuvînt către tineri:

Cer şi pămînt (22 IV 1978) – 51

Al patrulea cuvînt către tineri:

Credinţă şi prietenie (29 IV 1978) – 56

Al cincilea cuvînt către tineri:

Preoţia şi suferinţa umană (5 V 1978) – 61

Al şaselea cuvînt către tineri:

Despre moarte şi înviere (12 V 1978) – 67

Al şaptelea cuvînt către tineri:

Iertarea (19 V 1978) – 74

Cuvînt suplimentar către tineri:

Cuvîntul către teologi (1978) – 82 
Nou cuvînt către tineri: 

Hristos a înviat în inima ta! (1998) – 90

ALTE MĂRTURII

Prefaţa la D. Bacu, Piteşti (1988) – 101

Interviu acordat revistei Puncte cardinale (1991) – 109

O convorbire la Mănăstirea Petru-Vodă (1998) – 115

Biserica şi lumea contemporană

(Prefaţa la volumul Romfest 2000) – 120

Călătorie prin duhul României (2003) – 127

40 de ani de la graţierea deţinuţilor politici (2004) – 161

Ultimul interviu amplu:

“Biserica face politica lui Hristos” (aprilie 2006) – 167

Cuvîntul înainte la Ioan Ianolide,

Întoarcerea la Hristos (septembrie 2006) – 179

Un interviu neterminat (octombrie 2006) – 191

Ultima cuvîntare publică (10 octombrie 2006) – 195

ADDENDA

Scrisoarea către C.I.E.L. (1978) – 211

Scrisoarea către Papa Ioan Paul II (1978) – 214

Sentinţa de caterisire a părintelui Calciu (1984) – 216

Contestaţia părintelui Calciu (1984) – 226

Răspunsul oficial la contestaţia părintelui (1984) – 230

Din scrisorile către “Europa Liberă”

în pragul exilului (1984-1985) – 232

Către Senatul Universităţii Bucureşti (1998) – 236

Ultima scrisoare, către enoriaşi

şi fiii duhovniceşti (31 octombrie 2006) – 238

Testamentul părintelui Calciu (12 noiembrie 2006) – 241

Bibliografie Gheorghe Calciu – 244

Postfaţă (Lucian D. Popescu) – 246

POSTFAŢA EDIŢIEI

Părintele Gheorghe Calciu a rostit cele Şapte cuvinte că­­tre tineri avînd puterea cu care Sfîntul Ioan Botezătorul a strigat în pustie. Părintele Calciu a făcut auzite aceste pre­dici în pustia României comuniste, iar consecinţele imediate ale afirmării Adevărului au fost, în ceea ce l-a privit, foarte a­­proape de cele suferite de Înainte-Mergătorul. Părintele Cal­­­­­­ciu a mers la închisoare mai mult de 5 ani pentru aceste cu­vinte şi pentru Cuvînt, dar în închisoare Cuvîntul i-a sal­vat viaţa în două rînduri, cînd a fost pe marginea morţii [1]. Şi după ieşirea din închisoare, unde în întreaga sa viaţă a stat vreo 21 ani, i-a dăruit ani lungi, cu o limpezime spirituală păs­­trată pînă la sfîrşit. Iar cele Şapte cuvinte către tineri au devenit, încă de la început, cele mai citite, ascultate, poves­tite şi repovestite predici rostite în limba română.

În lumea modernă şi, prin excelenţă, în lumea contem­porană oamenii nu mai sînt interesaţi de predici. În mai toate limbile, oamenii de azi dau o conotaţie peiorativă expresiei “a ţine predici” şi o asociază cu propriul refuz superior. În România lucrurile stau la fel. Cîndva, românul zicea şugubăţ că trebuie “să faci ce zice popa, iar nu ce face popa”, dar de o bună bucată de timp românul a intrat şi el în rîndul lumii şi nu vrea să mai ia seama nici măcar la “ce zice popa”.

Acolo unde nu a fost comunism, orgoliul omului auto­nom a făcut aproape totul, dar la noi comunismul a fost ele­mentul cu rolul cel mai important în îndepărtarea omului de cuvîntul preotului. În vremea comunismului, “omul nou” a­vea vîrîtă în cap ideea că dogma e o prostie şi că religia e opi­­umul popoarelor [2]. Auto-cenzura funcţiona în cazul preo­ţilor încă şi mai eficient decît la alţi vorbitori în public, pentru că preoţii ştiau că erau sever monitorizaţi de Secu­ritate, după ce între 1947 şi 1964 ei fuseseră “categoria so­cio-profesională” care dăduse cea mai mare proporţie de con­­damnaţi politic din România. Apoi e cert că nu e uşor lucru să predici, iar riscul de a te pierde, ca predicator, în for­malism şi banalitate, este mare. Aşa se face că, din cauze endogene şi exogene preoţimii, în România anilor ’70 deve­nise deja un loc comun că predica este o chestie “popească”, iar prin asta se înţelegea ceva în cel mai bun caz searbăd şi şablonard, dacă nu cumva ceva complet eronat atît în formă, cît şi în fond.

Într-o astfel de lume, părintele Gheorghe Calciu a rostit nişte predici care au interesat în cel mai înalt grad – uneori chiar au îngrozit – pe foarte mulţi, din cele mai diferite ca­tegorii: prieteni şi duşmani, credincioşi şi atei, români şi stră­­­ini. Au fost difuzate în repetate rînduri la posturile de radio de limbă română din străinătate, au fost publicate mai întîi în germană, înainte de a fi tiparite în română, au fost traduse în engleză şi tipărite în America mult înainte de a ajunge el acolo. Eugen Ionescu a scris despre ele în Le Monde, iar Mircea Eliade către “Religious New Service”.

“Succesul” imediat al acestor predici are de-a face cu cîteva aspecte ale lor remarcabile: un aspect al îndrăznelii întru Hristos, un aspect afirmativ teologic şi un aspect al a­decvării la trebuinţele unor oameni care boleau duhovniceşte pe neştiute şi care, în consecinţă, trăiau trupeşte într-un ritm lent şi chinuitor.

Îndrăzneala celor Şapte cuvinte către tineri a fost per­cepută de unii mai mult ca o revoltă anticomunistă. Nicio­da­tă după instaurarea comunismului în România nu se mai vor­­bise în ţară public şi răspicat, despre cît de potrivnic lui Hristos şi rînduielii Lui este marxismul aplicat (şi, din păca­te, nimeni nu a mai făcut-o nici după aceea, pînă în 1989). Pentru orînduirea comunistă şi pentru cei care o slujeau, lu­cruri mult mai mărunte erau considerate periculoase. De pil­dă, un informator al Securităţii l-a “turnat” pe părintele Cal­ciu pentru că, venit în biblioteca seminarului să facă o slujbă de sfinţire, a refuzat, în prezenţa mai multor persoane, să stro­­pească rafturile cu cărţi de filosofie marxistă, iar Secu­ritatea a declanşat în secret o anchetă în care au fost audiaţi toţi cei care fuseseră de faţă [3]. Or, predicile din Postul Paşti­lui lui 1978 au fost percepute de autorităţile lumeşti şi bise­ri­­ceşti exclusiv ca acte de opoziţie anticomunistă. Aspectul anticomunist a fost supralicitat nu doar de Securitate, dar şi de anticomunişti. De pildă, de postul de radio Europa Libe­ră, care a difuzat predicile în mai multe rînduri, pînă prin 1986.

Dar, în realitate, extraordinara îndrăzneală anticomu­nis­­­tă a părintelui Calciu era un accesoriu contextual al unei îndrăzneli superioare, o îndrăzneală spirituală, predată expli­cit de Hristos: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am bi­ruit lumea” (Ioan 16, 33). Părintele Calciu nu era antico­mu­nist pentru că ar fi fost liberal, democrat sau capitalist, sau pentru că nu ar fi putut “suporta” comunismul. Lucrarea lui a fost numai o re-acţiune, adică o replică stringent necesară la acţiunea comunismului, care era una anti-hristică, pentru că “cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adu­nă cu Mine risipeşte” (Matei 12, 30).

Deşi părintele Calciu nu a fost în primul rînd în opo­ziţie faţă de comunism, ci în consens cu Hristos, este evident că el a fost cel mai însemnat dintre toţi – destul de puţinii – oponenţi ai regimului comunist şi a avut poziţia cea mai pro­eminentă, coerentă şi cavaleresc consecventă. Iar acest lucru va trebui consemnat nu doar de istoria bisericească.

Sub aspect teologic, predicile părintelui Calciu sînt co­recte, însă nu sînt capete de operă teologică, în sens scolas­tic, adică nu fac demonstraţii ample şi nu descîlcesc teorii com­­plicate. Miza nu era aceasta [4]. Părintele Calciu face afir­maţii teologice adresate mai degrabă în duh decît în literă, pentru că “litera ucide, iar duhul face viu” (II Co­rin­teni 3, 6). Sînt afirmări limpezi şi consistente, într-o splen­didă lim­bă română, ale unor adevăruri teologice care erau ţinute pe atunci, din felurite motive, sub obroc bisericesc.

Stilistic, predicile sînt evidente modele omiletice, care ar trebui studiate sistematic în şcolile teologice pentru conci­zia, consistenţa şi frumuseţea lor, dar mai ales cu observarea căldurii inimii predicatorului şi a armoniei dintre cuvîntul şi actul preoţesc jertfelnic.

Cel de-al treilea aspect este cel care explică în cea mai mare măsură enorma reverberaţie cuvintelor părintelui Cal­ciu. România era sub acţiunea distructivă a comunismului. Se distrugeau biserici şi mănăstiri. Biserica era subminată cu o forţă brută din afară şi cu una rafinată dinlăuntru. Intuiţia firească a omului pentru bine şi frumos era pervertită în fel şi chip (cu diverse metode anti-educative, care îşi arată de­plina izbîndă abia astăzi). Poate că cei care acţionau în acest fel, unii dintre ei slugi oarbe, nu realizau care era efectul cel mai grozav al acţiunilor lor. Dar adevărul este că cel mai rău nu era rezultatul dărîmării unor ziduri, deşi era vorba de distrugeri inestimabile. Şi nici măcar rezultatul obţinerii u­nei populaţii formate în majoritate din indivizi schilodiţi spi­ritual, deviaţi cultural şi înstrăinaţi de frumoasele tradiţii ale neamului lor, deşi aceasta era o crimă împotriva umanităţii. Ci rezultatul cel mai distrugător, dizolvant, al acestor acţiuni malefice era cel de pierdere a legăturii omului cu Creatorul său, de dezrădăcinare din lumea Sa.

Părintele Calciu şi-a rostit predicile pentru recuperarea unei dimensiuni civice în conştiinţa comunităţii ecleziale şi, mai ales, întru restaurarea relaţiei personale a omului cu Hris­­tos. Posibilitatea acestei restauraţii era vestea cea bună care a vibrat esenţial în cele şapte cuvinte adresate de părin­tele Calciu. Iar jertfa personală a predicatorului, precum şi, după putere, a unora dintre tinerii săi prieteni, au temeluit lu­crarea sa. Şi Hristos Însuşi a fost Cel Care a lucrat tainic în cuvintele acelea şi le-a făcut atît de cunoscute.

Un intelectual român spunea recent, cu relaxarea unui entomolog care îşi fixează obiectul de studiu în insectar, că românii nu au avut literatură de samizdat [5]. Cu deferent umor caragialian, a adăugat că românii au avut numai “samizdatul mîncării”. Dar cele Şapte cuvinte către tineri ale părintelui Gheorghe Calciu sînt un contraexemplu pentru cei ce au înclinaţia să vadă în România comunistă numai samizdatul mîncării şi vitejia de a spune bancuri. Pentru că aceste pre­dici au fost vehiculate cu mijloacele veritabilului samizdat. Eu însumi le-am citit la mijlocul anilor ’80, adică la vreo 6 ani după rostirea lor, dactilografiate cu riscuri enorme, pen­tru că toate maşinile de scris erau pe atunci înregistrate la miliţie.

Prin urmare, deşi nu pot spăla obrazul ştiutelor slă­bi­ciuni româneşti, aceste cuvinte pornite din Duhul Bisericii au procurat totuşi o fărîmă de demnitate – inclusiv de samiz­dat – în contraponderea neputinţei obsedantului ultim dece­niu de comunism.

După 1989, ca multe alte lucruri, cuvîntul preoţesc a fost şi el eliberat dinăuntru şi din afară. S-au auzit predici şi cuvîntări precum cele ale Mitropolitului Bartolomeu Anania, ale părintelui Constantin Galeriu, ale ieromonahului Rafail Noi­ca sau ale altora, care, cu larga lor respiraţie culturală şi duhovnicească, desfid orice suficienţe şi maliţiozităţi potriv­nice “în principiu” omileticii.

Şi totuşi, cele mai citite predici – drept dovadă fiind retipăririle cerute de librari – sînt cele Şapte cuvinte către ti­neri. Iar dovada este cu atît mai semnificativă cu cît aceste predici nu fac parte, din păcate, din bibliografia recoman­da­tă seminariştilor sau studenţilor teologi.

Ce interes mai trezesc astăzi aceste predici cititorilor, în afară de cel documentar? Poate că răspunsul l-a dat ieromo­nahul Seraphim Rose încă din 1982, cînd, trăind într-o ţară cu care România de azi seamănă destul de mult, scria [6]:

Predicile Postului Mare, adresate iniţial de părintele Gheorghe Calciu elevilor Seminarului Ortodox şi studen­ţi­lor din România, sînt la fel de potrivite pentru tinerii Ame­ricii şi, în general, ai lumii occidentale. [...]

La Părintele Calciu, Hristos este cu totul deosebit. El îi chemă pe tinerii a căror inimă este îndurerată, căutătoare şi nemîngîiată şi care ar dobîndi deplina credinţă ortodoxă în Hristos numai de-ar îndrăzni să o facă sau numai de s-ar gă­­si cineva care să îndrăznească să-L propovăduiască lor şi totodată să-i cheme să se afierosească Domnului şi să pri­mească să apuce pe calea mîntuirii pe care El ne-a dat-o în Biserica Sa.

Vocea Părintelui Calciu nu este doar pentru România. Oare se va găsi vreun tînăr a cărui inimă arzînd de dra­gos­te pentru Hristos şi Biserica Sa în America – sau în oricare alt tărîm unde Ortodoxia a prins rădăcină şi a început a creş­te – care să nu fie înduioşat pentru poporul său cînd îl aude pe Părintele Calciu spunînd: “Poporul acesta al nos­tru este ca un lan copt, care aşteaptă să fie secerat pentru Hristos.”, “Să fiţi secerători, să fiţi păstori! Şi, mai ales, ru­gaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decît pe Hristos”. “Dacă într-un singur an ar ieşi o mie de preoţi tineri, pătrunşi de duhul jertfelniciei, preoţi aşa cum ne cere Hristos, în mai puţin de un an faţa spiri­tuală a ţării noastre s-ar schimba”.

Probabil că e firesc ca în lumea noastră – deşteaptă şi proastă totodată, a-tot-informată fără noimă şi alterată de ima­ginaţii liber-schimbiste – nouă să ne devină tot mai greu să ne întrebăm, cum o făcea ieromonahul Seraphim Rose, dacă se va găsi vreun tînăr care să nu fie înduioşat pen­tru poporul său cînd citeşte predicile părintelui Calciu. Mai cu­rînd sîntem tentaţi să ne întrebăm cîţi sau dacă se vor găsi unii să se înduioşeze pentru aşa ceva.

Şi totuşi se întîmplă lucruri mărunte care ne dau peste cap luciditatea curentă. În 2006, cînd înainte de îngropare, tru­pul părintelui s-a aflat în Biserica Seminarului Teologic din Bucureşti, s-a citit neîntrerupt din Psaltire. Erau persoa­ne care îl cunoscuseră pe părintele Calciu, dar şi elevi de se­minar trimişi de dascăli. Destul de mult după miezul nopţii a venit un seminarist de vreo 15 ani, cu chip cuviincios şi ma­turizat înainte de vreme. Nu îl cunoscuse pe părintele Calciu decît din multele poveşti ale tatălui său, şi el mort de ceva vreme, care fusese elevul părintelui Calciu la seminar, şi din predicile pe care, desigur, le citise. Aşa încît, atîtea ştiind, a­cest adolescent, între alţi seminarişti care erau trimişi fără voia lor, ceruse el însuşi să fie rînduit în miez de noapte la citirea Psaltirii.

Or, astfel de lucruri probează că nu sînt obturate de tot canalele mistice prin care se vehiculează kerigmatic, ca la în­­ceputuri, veştile cele bune la care poate avea acces orice fel de om care răspunde chemării lui Hristos.

Pentru că determinante în existenţa părintelui Gheorghe Calciu au fost nu darurile lui intelectuale extraordinare, nu excelenţa culturală, nu talentul oratoric, nu bărbăţia, nu u­morul, nici celelalte calităţi de acest fel. Ci acestea au fost guvernate de dragostea sa care nu a căzut niciodată, de vred­nicia jertfelnică şi de apropierea harului.

Nu l-am auzit niciodată zicînd: “Lupta cea bună am lup­tat”. Ar fi fost “îndreptăţit”... Dar l-am văzut de multe ori, spre sfîrşit, împreună cu prietenul lui cel mai bun – cei doi prieteni, şi închişi, şi liberi, străbătuseră împreună o via­ţă şi trecuseră pe lîngă mai multe morţi – şi i-am auzit a­desea rostind tainic într-un glas: Înfrînt nu eşti atunci cînd sîngeri,/ Nici ochii cînd în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrîngeri/ Sînt renunţările la vis.

Lucian D. POPESCU

[1] Prima dată s-a întîmplat atunci cînd doi condamnaţi pentru omor de­o­­sebit de grav (unul îşi omorîse mama şi celălalt soţia), au fost închişi în celulă cu el, ca să îl ucidă. După cîteva săptămîni de provocări şi mari dificultăţi, condamnaţii i-au mărturisit ce scop aveau şi i-au spus că s-au răzgîndit: “Omorîm pe cine vrem noi, nu pe cine vrea Secu­ri­ta­tea”.

2 Şi e surprinzător că încă şi astăzi este covîrşitor dominantă necu­noaşterea faptului că dogma este un instrument de tip filosofic, o teză doctrinală cu nimic deosebită, din perspectivă instrumental-teoretică, de un postulat filosofic. Şi a faptului că esenţa religiei, credinţa – esen­ţă atît de blamată de atei – este în realitate practicată în mod echivalent de atei, care cred că Dumnezeu nu este.

3 Arhiva C.N.S.A.S. dosar informativ I 155109, vol.4, filele 62 şi 69.

4 Nu era nevoie de o luptă pe cîmpul teologiei sistematice. La înce­pu­tul anilor 2000, părintele Calciu spunea că, orice compromisuri ar fi făcut ierarhii înainte de 1989, ei au marele merit de a nu fi făcut compromisuri în legătură cu dogmele.

5 Observaţia, făcută în prezenţa lui Adam Michnik la Ateneul Român in 2011, corespunde, grosso modo, realităţii, dar este nedreaptă din cauza scoaterii din context. Iar contextul este că în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia, de pildă, autorităţile îngăduiau intelectualilor incompa­rabil mai multe decît în România, unde pînă şi o “meditaţie transcen­dentală” a avut consecinţe dezastruoase pentru practicanţi. Iar unii din­tre aceştia, virtuali autori de samizdat, au putut scrie în mod oficial fie lucruri inteligente (adresate publicului), fie lucruri penibile (adre­sate autorităţilor), dar nu au fost în stare să scrie pentru samizdat pen­tru că pe atunci pricepuseră perfect că aşa ceva nu era posibil în Ro­mânia decît cu preţul plătit de părintele Calciu.

6 “A Brief Introduction to the Seven Homilies of Fr.George Calciu”, în The Orthodox Word, nr.102 (1982), Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, S.U.A., pp.16-17, şi reluat ca introducere în Christ Is Calling You. A course in catacomb pastorship, Saint Herman Bro­ther­hood, Platina, CA, S.U.A., 1997, p. 21 (traducerea fragmentului din engleză îmi aparţine).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)

* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)

* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)

* Piteşti: mărturii referenţiale

* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)

* Richard Wurmbrand văzut de... legionari

* Părintele Calciu şi homo americanus

* Părintele Calciu: Uluitoarea convertire 
* Oameni care au fost: Părintele Calciu

* O nouă ediţie Gheorghe Calciu