Thomas Demuth, Ecce homo
NĂPRASNĂ
Cînd fraţii tăi de
sînge cu degetul te-arată
şi-n ochi le arde
ura ca un tăciune viu,
nu ai, să scapi
prin fugă, nici mare, nici pustiu,
nici codrul care
frate de cruce-ţi fu odată.
Te-ncinge ura-n
ziduri de pară-nfricoşată
şi te urăsc mai
tare acei ce nu te ştiu,
iar noaptea
lumii-ţi cîntă prohodul ei tîrziu
şi-i curg din gură
bale, de parcă-ar fi turbată.
Cînd toată viitura
aceasta levantină
se lasă cu năprasnă
asupra ta buluc,
ori eşti profet
dreptăţii ce trebuie să vină,
ori hoţ
apocaliptic, ori stîlp de balamuc –
şi o Golgotă sigur
cetatea urii are,
pe care să
te-atîrne de mîini sau de picioare.
ATÎTEA VISE, DOAMNE!
Atîtea vise,
Doamne, se strîng în noi, cu anii,
şi moartea ni le şterge de tot, dintr-un condei:
nu că ne curmă viaţa e răul mare-al ei,
ci că ne pradă pîrga mai crunt ca toţi duşmanii.
Tot rostul trudei noastre de-ar fi să se adune
şi să dureze-n lume ca într-o matcă-a lui,
încît să nu se piardă talantul nimănui,
nimic din ce există n-ar fi deşertăciune.
E binele, prin fire, prisositor în toate,
dar peste el se-aşterne fatidica uitare,
ce mai cumplit ca biciul păcatului ne bate.
Ce bogăţie, Doamne, călcată în picioare!
Cînd ce-i aievea-nghite ce s-a visat să fie,
nici crucea nu mai are destulă nebunie!
CUMPĂT DIVIN
Pe Dumnezeu nu-L
judeci prin slujitorii Lui,
căci nu-i măsură
omul – şi sfînt de-ar fi să fie –
nici crucii, care
firii îi pare nebunie,
necum Acelui Care
lăuntric lumii nu-i.
El este Cel ce
este, din veci şi peste veci,
şi Întreit, şi
Unul, mai sus de rău şi bine,
şi lumea în fiinţă
cu Duhul Lui o ţine,
pe cînd Cuvîntul
taie iubirii-n cer poteci.
Chiar şi nevrednic
omul, stă taina lui sub har,
iar Dumnezeu, cu
mila călcînd peste dreptate,
mai mult bătut Se
lasă de noi decît ne bate,
şi nu avem de noima
răbdării Lui habar,
căci să priceapă
mintea, oricît ar vrea, nu poate
cum şi-n păcat învie şi se înalţă toate.
DIN MINCINOŞI CE SÎNTEM…
Mai mult din toată lumea noi ne minţim pe noi,
şi-aievea, şi în vise, şi-n trup, şi-n duh de-o seamă,
şi în virtuţi, şi-n patimi, şi în curaj, şi-n teamă,
dar ca Adam ne-ascundem, ştiind că sîntem goi.
Pe nume pînă moartea ajunge de ne cheamă,
şi Dumnezeu îşi trage suflarea înapoi,
ne tăvălim cu şerpii minciunii prin noroi
şi-n sinea noastră fierbe păcatul ca-ntr-o zeamă.
Minciuna este raiul cîrpit după cădere,
să poată să-şi îndure făptura smîrcul ei,
prin care paşii umblă împleticiţi şi grei
şi peste care cerul se-ndoaie de durere.
O, dacă după cruce cu-adevărat ne-am cere,
din mincinoşi ce sîntem, ne-am face dumnezei!
ORICÎTE CRUCI...
Din cruce-n cruce
tot suim pe cline
Golgota vremii, dar
duhnim de vii
de cîtă moarte
strîngem zi de zi
din patimi joase şi
din uri haíne.
Noi crucea ne-o
tîrîm nu puri ca tine,
nici rîvnitori ca
sfinţii din pustii,
ci gata iar şi iar
a ne-ndulci
spre rău-n care-i
este cărnii bine.
Iubirea noastră
nu-i deloc a ta,
nici suferinţa
noastră nu-i deplină,
ci-n cuget împăcaţi
cu vechea vină,
minţim mereu
dreptăţii cu ceva,
şi-oricîte cruci în
spate am purta,
tîlhari murim în umbra
ta divină.
Ultimul sonet, cel adăugat mai tîrziu, este o capodoperă amară. Aş fi preferat să nu-l fi citit...
RăspundețiȘtergere