Revista Puncte
cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea
valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare
democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic
independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în
decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de
război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a
apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu
(unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul de mai târziu al revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de
doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 –
iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la
iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae
Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit
din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel
Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au
mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi
numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de
revistă şi editură d-na Maria
Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din
fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au
avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a
lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur,
în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Mel Chin, Jilava Prison Bed for Father
Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1982)
1991
DE VORBĂ CU PĂRINTELE
GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA
Reporter: Iată că a trecut mai bine de un an de la
singura vizită pe care aţi făcut-o în România după căderea dictaturii
ceauşiste. Era, dacă nu mă înşel, prin februarie-martie 1990. V-a lăsat oare
vizita aceea un gust atît de amar încît n-aţi mai fost tentat să reveniţi?
Preot Gheorghe Calciu: Vizita mea în ţară, la scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu, s-a
nimerit, într-adevăr, pe fondul unor fapte nu numai neplăcute, dar profund
îngrijorătoare. Atunci s-a petrecut, sub zîmbetul larg al viitorului
preşedinte Iliescu, prima venire masivă a minerilor în Capitală. Acum, privind
retrospectiv evenimentele, îmi dau seama că a fost un preludiu al “mineriadei”
din iunie '90 şi că tactica Puterii neocomuniste a fost dintru început limpede
şi unitară. Am înţeles că s-au făcut atunci referiri şi la umila mea persoană,
aducîndu-mi-se, în văzul întregii ţări, nişte acuzaţii pe cît de grave, pe atît
de neîntemeiate. Eu de-abia sosisem în ţară şi, asaltat de rude şi de prieteni,
nu urmăream transmisiunea de la televizor. Cunosc incidentul mai ales din
relatările altora. Nu i-am învinovăţit pe mineri nici atunci şi nici mai
tîrziu. Vina aparţine celor care s-au folosit de ei fără nici un fel de
scrupule, compromiţînd cu bună-ştiinţă, pe termen lung, imaginea poporului
român în ochii întregii lumi civilizate.
Încă de pe atunci se
crease în ţară o tensiune extrem de periculoasă, ce se pare că n-a mai putut fi
dezamorsată. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o un ziarist atunci,
încă de pe aeroport? “Întorcîndu-vă în ţară, nu vă simţiţi oare în nici un
fel... manipulat? Pe mine întrebarea
asta m-a surprins mai mult decît tot ce s-a întîmplat după aceea! Era reflexul
unei psihoze publice. I-am răspuns, fireşte, că eu, ca preot, sînt “manipulat”
în permanenţă, anume de Iisus Hristos...
Inflaţia de zvonuri
şi suspiciuni, unele de-a dreptul absurde, face parte din tactica
tradiţională a comunismului. Eu cunosc tactica aceasta dintr-o experienţă de o
viaţă, plătită cu ani grei de puşcărie. Sigur că vizita în România, pe care o
visasem şi o aşteptasem ani în şir, mi-a lăsat, în aceste condiţii, şi un
gust amar. Pe de altă parte, însă, căldura cu care m-au primit atîţia şi atîţia
alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, mi-a mai îndulcit această amărăciune. Oricît
de rău aş fi primit de către unii, eu am să revin întotdeauna cu drag în ţară,
în măsura în care împrejurările vieţii mi-o vor permite.
Rep.: Trecînd peste neplăcerile personale, ce
părere aveţi despre devenirea generală a societăţii româneşti după
evenimentele din decembrie 1989?
Pr. Gh. C.: Nu ştiu dacă aţi făcut-o intenţionat, dar mă bucur că aţi ocolit
termenul impropriu de “revoluţie”. Nu vreau să intru într-o discuţie oţioasă
despre “culisele” evenimentelor; cert este că, indiferent de cum au stat
lucrurile de fapt, marea mişcare populară a reprezentat factorul decisiv, atît
din punct de vedere “istoric”, cît şi din punct de vedere “mistic”. Ea a
însemnat, cred eu, ceva mai mult decît o revoluţie, pentru că “revoluţionarii”
noştri, tinerii care au ieşit în stradă, n-au premeditat lucrurile şi n-au
folosit violenţa. Ceea ce a primat a fost spiritul de jertfă, iar nu spiritul
de frondă. A fost ca un fel de dobîndire a învierii prin moarte. Tinerii – şi
chiar copiii – au mers ca mieii spre junghiere. Nu “eroi”, ci martiri trebuie să fie numiţi, ca să nu
se piardă cumva dimensiunea mistică a lucrurilor. În acest sens, se poate
spune că a fost vorba de un “miracol”. Dar numai de unul iniţial. Ce s-a
întîmplat după aceea – şi se întîmplă şi astăzi – e o altă problemă. Vedeţi, în
istorie se petrec uneori miracole,
dar nu se instaurează miracole. Vreau
să spun că ceea ce s-a cîştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau
colectivă, se poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din
neglijenţă. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi şi cere mult. Zadarnic ai reuşit o
cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să
chiverniseşti cu înţelepciune darul ce ţi s-a făcut. Primejdia în care mi se
pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost beneficiarii
unui “miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mistică a faptelor şi de a ne
întoarce, vorba Sfîntului Apostol Petru, “precum cîinii la propria vărsătură”
[cf. II Petru 2, 22]. Dacă vom uita
de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca răul de pe urmă să
ajungă mai mare decît cel dintîi...
Trebuie admis în
principiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil şi că nu se intră uşor
într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezastru organizat.
Abia acum, în noul context, se poate vedea cu adevărat cît rău a făcut
comunismul, atît la nivel material şi social, cît şi la nivel sufletesc şi
individual. Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi cîteva sute de mii de
oameni, pe cînd sufleteşte a ucis multe, multe milioane...
Rep.: Da, trăim o criză morală şi o criză de mentalitate...
Pr. Gh. C.: Exact. Şi pentru a le putea depăşi, trebuie să
se facă apel la fondul creştin al acestui popor, în aşa fel încît el [fondul
creştin] să fie actualizat şi valorificat ca atare. Învierea din moarte a
spiritului românesc, sub semnul credinţei şi iubirii creştine, este marea
urgenţă a acestor vremi. Dacă această “reformă” va fi înfăptuită, celelalte vor
veni pe deasupra. Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o comunismul şi cum
pare hotărît s-o facă din nou [neocomunismul], carul înaintea boilor. Nu mai
trebuie să pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi
noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un
adevărat om nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă.
Rep.: Acest “om nou” înţeleg că ar trebui să fie
omul creştin. Unora ar putea însă să li se pară un paradox: cum ar putea fi
“nou” ceva vechi de două mii de ani?!
Pr. Gh. C.: Nu e nici un paradox. Nou, în sens creştin, înseamnă viu şi actual.
“Nimic nu este nou sub soare”, ne învaţă înţelepciunea biblică [cf. Ecclesiastul 1, 9-10]. Singurul nou adevărat a fost Întruparea şi
Învierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” în istorie nu este decît o
perpetuă reactualizare şi îmbogăţire a
unor valori eterne. Este, dacă vreţi, capacitatea de a trăi într-un chip
nou pe temeiurile unei experienţe milenare. În absenţa unor astfel de
temeiuri, “noutatea” este o simplă aventură, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu
sîntem în situaţia de a-l crea din nimic, ci pe baza tradiţiilor strămoşeşti.
Poporul român este chemat să se redescopere ca popor creştin. Creştin în fond, el trebuie să redevină creştin
şi în fapt, să trăiască în mod
conştient creştineşte. Avem de reînnodat un lanţ rupt în urmă cu o jumătate de
veac. Ca să ne reînnoim pe noi înşine trebuie ca mai întîi să ne reîntoarcem la
noi înşine. Acesta – iar nu simpla “muncă”, cum se strigă peste tot – este
adevăratul imperativ al ceasului de faţă. Tot de muncă este vorba şi aici, dar
de o muncă mult mai subtilă şi mai anevoioasă, de o muncă înlăuntrul nostru, în “mina” sufletelor
noastre. Pe aceasta să o facem şi nici pe cealaltă să n-o uităm!
Rep.: Şi cui credeţi că i-ar reveni principala
misiune în această necesară reformă moral-spirituală?
Pr. Gh. C.: Neîndoielnic că în primul rînd Bisericii Ortodoxe Române. Numai că
Biserica noastră, din păcate, a trecut şi ea în ultimele decenii printr-o
gravă stare de decădere, pierzîndu-şi vechiul şi firescul ei prestigiu. Unii
au ajuns chiar, din lipsă de discernămînt, să pună slăbiciunea Bisericii ca
instituţie pe seama Ortodoxiei înseşi, a Bisericii ca realitate mistică... Cert
este că Biserica noastră, ca instituţie istorică, se află confruntată cu o
gravă criză internă; de aceea, nu trebuie aşteptat totul numai de la corpul
preoţesc şi călugăresc. Toţi creştinii din România sînt chemaţi,
mai mult decît oricînd, la “lupta cea bună”, fiecare după puterile şi cu
mijloacele sale, astfel ca nici un talant să nu rămînă îngropat. Partidele,
uniunile, fundaţiile, asociaţiile, toate organizaţiile creştine
[nebisericeşti] ar putea juca şi ele un rol important, în măsura în care se
vor dovedi la înălţimea orientării creştine pentru care au optat. Este
nevoie de o vie conştiinţă misionară, de o campanie susţinută de educare creştină
a tineretului, mai ales prin presă şi şcoală. Este regretabil că autorităţile,
care am auzit că fac multă paradă de creştinism exterior şi ocazional, nu
înlesnesc acest proces de asanare morală şi că, de pildă, reintroducerea
religiei în şcoli “se mai discută” încă! Cîtă vreme oamenii vor fi abandonaţi,
sub pretextul unei libertăţi rău înţelese, hazardului informaţional şi
educaţional, ori tentaţi să se alinieze din nou vreunei înguste “direcţii
oficiale”, ei nu vor ieşi din temniţele nevăzute ale vechii mentalităţi şi nu
vor fi, deci, cu adevărat liberi.
Rep.: Aveţi încredere în capacitatea poporului
român de a trece peste acest impas istoric?
Pr. Gh. C.: Am încredere în Dumnezeu, în tradiţia naţională şi în tineretul
acestei ţări. Nu mă aştept ca impasul să fie depăşit peste noapte. Trebuie să
ostenim, să veghem şi să ne rugăm, păstrîndu-ne nădejdea chiar şi-n derută şi
suferinţă, căci nădejdea noastră este la Cel ce “a biruit lumea” [cf. Ioan 16, 33]. Nu este uşor să răzbeşti
peste toate piedicile şi prin toate cursele întinse la tot pasul de puterile
mai mult sau mai puţin oculte ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult
mai larg şi la un nivel mult mai înalt decît ne închipuim de obicei. Lumea
întreagă este astăzi bîntuită de forţele întunericului, chiar dacă nu
pretutindeni în acelaşi chip. Feţele răului sînt multiple şi înşelătoare. Ştiţi
că românul are o vorbă: “Nu te închina pînă nu ştii cine este sfîntul!”... Trebuie
să păzim mai mult decît oricînd înţelepciunea aceasta. Şi să fim strîns uniţi
în duhul răbdării. Lumea a început de la Dumnezeu şi în Dumnezeu se va
sfîrşi.
Rep.: Cum ar fi România pe care o visaţi şi o
nădăjduiţi?
Pr. Gh. C.: Am să mă exprim pînă la capăt nu în termeni
politici, ci în termeni spirituali. România pe care o visez eu este una care
îşi va aduna la sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi
să fim una, pe pămîntul milenar al
suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Crucii lui Hristos.
Rep.: Să vă audă Dumnezeu.
* “De vorbă
cu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa”, în Puncte cardinale, anul I, nr. 6, [iunie] 1991, pp. 4-5 (interviu
semnat de Lucian D. Popescu). Inclus ulterior în volumele: Şapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia [col. “Omiletica”],
Bucureşti, 1996 (pp. 101-108), “Războiul
întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira
[col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2001 (pp. 99-104) şi “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile
testamentare, Editura Christiana [col. “Cruciaţii secolului XX”],
Bucureşti, 2012 (pp. 109-114). Reluat în Puncte
cardinale, anul IX, nr. 4/100 [număr festiv], aprilie 1999, p. 4.
De şi despre
Părintele Calciu mai puteţi citi pe acest blog:
În Peştera Sfîntului Andrei
1 comentarii:
Cata luciditate atunci cand peste tot era numai confuzie! Si inca ce actual mesaj de inviere romaneasca! Ce inseamna clarviziunea omului incercat, dar si a omului sfant!
Poate ca va fi auzit si urmat mai bine mai tarziu decat niciodata...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire