CAZUL IOAN ES. POP

SUMARUL BLOGULUI

Am aflat cu amărăciune, de pe Reporter Virtual (mai precis, de la d-l Tiberiu Lovin), că poetul şi editorul media Ioan Es. Pop* (n. 1958) a recunoscut că a colaborat cu Securitatea, timp de 5 ani. Sursa spune că ar fi fost colaborator „emerit”, calificativ pe care mărturisesc că nu-l înţeleg (probabil că d-l Lovin a vrut să potenţeze metaforic dezvăluirea, ca gazetarul mereu avid să creeze un plus de senzaţie). Ce l-a făcut oare pe poet să recunoască public faptul, cu o întîrziere de peste 20 de ani? L-au ajuns tardiv remuşcările? A fost supus vreunei forme de şantaj? A „mirosit” sau a fost avertizat că i se pregăteşte ceva? Nu ştiu nici ce are de gînd să scrie pro domo sua, după cum a declarat**, în numărul din România literară care va apărea în Joia Patimilor. Mă tem că orice va scrie pînă la urmă va fi mai degrabă stînjenitor – nu numai pentru sine însuşi, ci şi pentru breasla pe care o reprezintă (mai ales că este probabil, alături de Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român contemporan***).

Ioan Es. Pop a făcut, ca şi mine, stagiul militar (TR) în 1978-79 şi facultatea între 1979 şi 1983, apoi a fost profesor la Ieud, de unde „şi-a luat lumea în cap” în 1989 (dovadă că şi din Ieud există, totuşi, „ieşire”), venind să lucreze ca muncitor necalificat la Casa Poporului din Bucureşti, unde l-a şi prins „Revoluţia”. Contextul postcomunist l-a găsit unde trebuia, înlesnindu-i relativ repede reîntoarcerea de la lopată la condei. Mă întreb (probabil că vom afla cît de curînd) de cînd pînă cînd se vor fi derulat cei 5 ani de colaboraţionism „emerit”. Să fi fost momit pe vremea stagiului militar? Eu îmi aduc totuşi aminte că alţii au fost cei „momiţi” pe atunci… Să i se fi tras de pe vremea cînd a fost redactor-şef la o publicaţie studenţească oficială? Ar fi mult mai plauzibil. Nu cred că mai tîrziu, la Ieud, Securitatea va fi avut „obiective” majore, ci mai degrabă acolo va fi fost „agonia” respectivei colaborări…

Oricum vor fi stat lucrurile, mi-e greu să mi-l imaginez pe poetul Ioan Es. Pop în ipostaza unui monstru colaboraţionist, care să fi nenorocit pe cineva sau să fi fost complice la cine ştie ce mare „lucrătură” a Securităţii. Pe vremea cînd l-am cunoscut eu (la Corbu, în Dobrogea, unde făceam pe „cercetaşii”), „Ioan de la Maramu” (aşa îi spuneam noi) avea 20 de ani şi era un băiat frumos de la ţară, cu o anume umbră de sfială care îi şedea bine, blînd, visător şi îndrăgostit de cuvinte, îndulcit la băutură mai mult de dragul visării şi în căutarea oarecum teribilistă a inspiraţiei poeticeşti. Nu scria ca mai tîrziu (cînd a avut instinctul să se aşeze pe muchia de cuţit dintre modernism şi postmodernism), ci avea un lirism mai direct şi mai suav, cu vraja sonurilor de altădată. Pentru mine, tradiţionalistul timpuriu şi incorigibil (prietenii ştiu bine că aşa m-au apucat), cutare sonet al lui de atunci (pe care nu l-am mai uitat niciodată)**** mi l-a vădit mai mult ca poet decît toate volumele premiate de mai tîrziu. În alt registru, îmi amintesc că îl imita cu mult haz pe Ceauşescu (improviza spontan adevărate discursuri, mai ales după cîteva pahare, iar noi ne prăpădeam de rîs, provocîndu-l iarăşi şi iarăşi), dar, la o adică, ştia să fie serios şi ferm, şi nu-l pot uita cum într-o noapte, cînd se întîmplase să fie el „de planton”, a înfruntat – şi chiar a reuşit să intimideze! – o gaşcă de „trupeţi” fioroşi, care veniseră să ne bată cu lanţurile pe noi, „teriştii”, pentru nu mai ştiu ce pricini reale sau închipuite. După cele 9 luni de armată, căile nu prea ni s-au mai intersectat (l-am vizitat totuşi o dată acasă, la Vărai, prin ‘81 sau ‘82, cu profesorul, scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor şi cu alţi cîţiva apropiaţi); după strămutarea lui la Bucureşti, i-am urmărit cu simpatie ascensiunea literară şi publicistică, dar nu cred că ne-am întîlnit mai mult decît de două-trei ori – şi atunci întîmplător (ultima oară prin 2007, cînd am călătorit împreună cu trenul pînă la Sibiu şi am avut prilejul să-i dăruiesc proaspăt apăruta traducere din Dante, pe care n-a întîrziat s-o recenzeze cu căldură în Descoperă, cum eu nu m-am învrednicit cu nici una dintre cărţile lui…).

Acesta este „Ioan de la Maramu” al meu şi despre el pot să mărturisesc. Îl ştiu prea puţin pe Ioan Es. Pop din mediile literare bucureştene şi deloc pe Ioan Pop cel din arhivele CNSAS. Îmi pare rău, desigur, de slăbiciunea lui de ieri (care poate fi iertată, nu scuzată) şi de necazul lui de azi (poate meritat în absolut, dar cu totul nemeritat în relativul lumii în care trăim). Cît de odios („emerit”?) colaborator al Securittăţii va fi putut fi el şi cît contează micul lui oportunism de tinereţe în memoria istorică a românilor? Într-o ţară în care toţi marii rechini ai terorii şi ai corupţiei au fost şi sînt făcuţi scăpaţi sistematic, iar mulţi dintre ei ne conduc şi astăzi destinele şi trec drept parteneri onorabili ai politicianismului european şi euro-american, este cel puţin o indecenţă să te prevalezi de măruntul colaboraţionism al unor oameni care n-au fost niciodată în orbita puterii şi care sînt de fapt victimele nefericite ale unui context istoric pe care nici nu l-au creat, nici nu şi l-au dorit, nici n-au avut vreo clipă puterea să-l influenţeze decisiv. Cine pe cine judecă? Şi mai ales – în ce scop?

Cei de la CNSAS chiar se autosesizează, sau sînt „autosesizaţi” de alţii, după un plan bine stabilit? Dacă se autosesizează, atunci sînt penibil de proşti sau de nesimţiţi. Dacă sînt „autosesizaţi” de alţii (indiferent cine ar fi aceia), atunci, dincolo de profunda lor necinste sufletească (mult mai vinovată decît a mărunţilor colaboraţionişti – cei mai mulţi practic inofensivi – de sub presiunea vechiului regim comunist), se creează tot mai mult impresia că, începînd cam de la cazurile Alexandru Paleologu şi Ştefan Aug. Doinaş (şi pînă la cazurile cele mai recente: Ion Besoiu şi Nicolae Breban), se instrumentează, cu abjectă abilitate şi consecvenţă, abaterea atenţiei publice de la adevăraţii vinovaţi, pe de o parte, şi discreditarea intelectualităţii în general ca posibilă instanţă sau entitate referenţială, pe de altă parte. Primul comentariu de pe Hot News (care a preluat de pe Reporter Virtual informaţia despre Ioan Es. Pop) este relevant: „E vreunul din elita intelectuală care, totuşi, n-a colaborat cu secu?”, întreabă insinuant un anonim, copleşit (poate sincer) de atîtea „dezvăluiri”. Nu cumva aceasta este tocmai concluzia ce se vrea impusă pînă la capăt opiniei publice?

Cu toate minusurile din sînul lor, clerul şi intelectualitatea umanistă rămîn totuşi cele două posibile repere şi fronturi de conştiinţă care pot contribui la o redresare şi reorientare a societăţii româneşti actuale, sub aspect mental şi sufletesc. Or, nu-i greu de observat că tocmai ele sînt principalii – dacă nu chiar unicii – „cai de bătaie” ai CNSAS, care nu s-a prea atins pînă acum de nici un fir de păr al vreunui nomenklaturist sau securist propriu-zis, de nici un responsabil adevărat pentru dezastrul moral, politic şi economic al României contemporane. Dezaprobînd orice formă de colaboraţionism (trecut sau prezent), acuz CNSAS-ul de complicitate oficială la manipularea şi pervertirea în continuare a conştiinţei publice româneşti. Da, avem nevoie de dreptate, dar ceea ce ne oferă CNSAS, de ani întregi, este numai un surogat parşiv al dreptăţii, care nu numai că nu poate îndrepta nimic, dar strîmbă şi bruma de dreptate care pare să ne mai fi rămas.

Răzvan CODRESCU

---

* Pe vremuri (1981-1983) redactor-şef al revistei studenţeşti Nord (pe cînd era student filolog la Baia Mare), iar după 1989, pe rînd, mai întîi corector, redactor şi secretar de redacţie la Luceafărul bucureştean, apoi jurnalist la Cotidianul, editor executiv la PRO TV Magazin, editor al Ziarului de Duminică (supliment cultural al Ziarului Financiar) şi, concomitent, senior-editor al revistei Descoperă. Membru al Uniunii Scriitorilor şi autor al volumelor de versuri Ieudul fără ieşire (1994 – debut editorial), Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999) ş. a.

** „Este reală informaţia dumneavoastră, dar veţi găsi detalii despre această colaborare în România literară de joi, unde public o confesiune. Pînă atunci n-am să comentez pe acest subiect, pentru că o informaţie brută poate fi distrugătoare”.

*** Premiat în 1994, pentru debut, de Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, revista Poesis şi Festivalul Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, în 1996 de Primăria Municipiului Bucureşti pentru volumul Porcec, în 1999 din nou de Uniunea Scriitorilor pentru volumul Pantelimon 113 bis, în 2000 de Academia Română pentru antologia Podul etc. A intrat, între timp, şi în manualele şcolare, iar versurile i-au fost selectiv traduse în engleză şi în alte cîteva limbi. 
**** Îmi aminteşti, cu umerii rotunzi,/ de toamne adormite în Ardeal,/ printre viori de vînt şi cucuruz,/ ritmate lung de tropote de cal.// Şi-i părul tău prelins dinspre păduri/ cu o foşnire rece ca de ploaie…/ Ce bun ar fi acum un somn în şuri,/ deasupra cu un cer clădit din paie!// Să bată dangăt depărtat şi moale/ un clopot vechi peste tăceri latine/ şi să te strîngi înfrigurată-n mine,/ ca dintre ceţuri sure şi carnale,/ pe cînd s-ar prăbuşi, suav şi pal,/ alături cîntul toamnei din Ardeal…