ROMÂNIA 2010: INDECENŢA LA EA ACASĂ

SUMARUL BLOGULUI

E de înţeles că oamenii lucizi şi simţiţi din această ţară (evident în minoritate, căci în manifestările publice ei nu ajung niciodată să dea tonul) au evitat să reacţioneze, în chiar răstimpul funeraliilor, la spectacolul mediatic de o indecenţă fără precedent prilejuit de plecarea la sfînta judecată a poetului şi omului politic Adrian Păunescu. Ar fi însemnat să răspundă unei indecenţe cu o altă indecenţă, tulburînd oficiul funebru şi atmosfera de reculgere la care are dreptul, pînă să fie pus în pămînt, chiar şi cel mai păcătos dintre muritori. Sper însă că perioada următoare va aduce o serie de dezbateri responsabile pe această temă, căci ceea ce s-a întîmplat timp de mai multe zile la rînd în România anului 2010, de la vlădică pînă la opincă, cu larga complicitate a televiziunilor de fîrţîngăi şi de piţipoance, ridică mari semne de întrebare asupra stării morale şi mentale a societăţii româneşti la mai bine de 20 de la prăbuşirea formală a comunismului. Nu mă mai întreb în ce măsură poate fi democrată şi europeană o ţară care nu poate scăpa de nostalgiile ceauşiste şi în care un Ion Iliescu, un Adrian Păunescu sau un Corneliu Vadim Tudor mai pot fi creditaţi pe scena publică şi chiar idolatrizaţi. Mă întreb însă în ce măsură poate fi ea creştină atîta vreme cît trăieşte cu nostalgia unui regim ateu şi criminal, fără nici o jenă morală şi fără nici un scrupul de conştiinţă. Mă tem că, aşa cum s-a inventat un naţionalism comunist, tot aşa s-a inventat în urmă şi un creştinism comunist, fără ca „opinia publică” să se sinchisească de contradicţia în termeni sau de proporţiile perversiunii.

Nu m-am putut abţine să nu reproduc şi pe blogul meu excelentul articol „O statuie de pixeli”, al d-lui Claudiu Târziu, care cred că a reuşit să prindă de minune şi sensul, şi miza problemei, pe un ton urban şi echilibrat, pe care analiştii vieţii noastre publice nu-l prea nimeresc întotdeauna. Şi mi-aş dori din tot sufletul ca prietenul Claudiu Târziu să aibă dreptate în convingerea sa că avem de-a face mai degrabă cu un fenomen de manipulare mediatică decît cu o efectivă consideraţie publică faţă de „bardul de la Bîrca” (Dumnezeu să-l ierte).  (R. C.)

O STATUIE DE PIXELI

Acum, că Adrian Păunescu a fost înhumat şi ecourile circului mediatic din jurul acestei îngropăciuni promit să se stingă, îmi îngădui să spun şi eu cîteva cuvinte legate de dispariţia poetului. Căci înainte de toate a fost poet – şi încă nu unul minor.

Cred că din prea vasta (ca să fie şi integral valoroasă) operă a sa, la o critică onestă, rămîn în picioare destule poeme – poate cît pentru un bust pe o alee a marilor scriitori.

Dar nu absenţa talentului i s-a reproşat lui Adrian Păunescu, ci lipsa de caracter – din care adesea a izvorît şi atitudinea politică. În prima parte a vieţii sale, Păunescu s-a folosit de poezie pentru a obţine favorurile unui tiran stupid. Tot atunci, Păunescu a amăgit o generaţie întreagă că e liberă, oferind astfel regimului comunist o ingenioasă supapă pentru evacuarea energiilor cu potenţial de revoltă. În acelaşi legendar Cenaclu Flacăra, Păunescu practica un naţionalism de paradă, dînd o pojghiţă intelectuală şi artistică unei banale diversiuni a regimului. În manualul micului dictator stă la loc de cinste metoda creării de ţinte false prin mesaje naţionaliste, pentru a abate atenţia de la adevăratele probleme ale societăţii şi pentru a oferi un paliativ celor opresaţi.

Indubitabil, Păunescu avea un discurs care putea înflăcăra şi magnetism asupra maselor, pe care ştia să le manevreze.

Evident, ce a făcut la revista Flacăra şi la Cenaclul omonim nu a fost numai în slujba regimului, ci şi pentru gloria sa personală.

Sigur că în felul ăsta a făcut şi lucruri bune uneori, ajutînd diverşi oameni sau lansînd talente autentice.

Totuşi, a ignora faptul că beneficiarul principal al prestaţiei sale publice era însuşi Ceauşescu, cu tot ce reprezenta acesta, ar înseamna să fim cel puţin naivi.

De altfel, Păunescu a fost consecvent cu sine însuşi, folosindu-şi calităţile în scopuri ignobile (scena în care îl apără pe S. O. Vîntu, ultimul său patron, este antologică) şi în acţiuni politice detestabile şi după 1989. El n-a retractat laudele aiuritoare pe care i le-a adus lui Ceauşescu şi a fost unul dintre conducătorii Partidului Socialist al Muncii, fondat de Ilie Verdeţ. Apoi, cu rămăşiţele acestei formaţiuni, a aderat la PSD, unde a stat pînă la capăt.

După ‘90, în libertate, românii nu s-au mai lăsat seduşi de Păunescu în aceeaşi măsură, semn că, o dată ce adevăratele repere au devenit vizibile, au început să recunoască impostura. Noul său cenaclu, Totuşi, iubirea, n-a avut succesul scontat, cum nici revista Flacăra lui Păunescu. Discursul său patriotic n-a mai mişcat mulţimile, ci i-a mai înşelat numai pe unii basarabeni prea dornici de o mîngîiere frăţească pentru a mai cîntări bine între vorbele şi faptele lui Păunescu.

Totuşi, ceva i-a reuşit: să capete funcţii publice şi colaborări bine plătite la cîteva ziare şi televiziuni.

S-a crezut genial şi, pînă la ultima suflare, a fost frustrat că nu i se recunoaşte geniul. Ce revanşă postumă extraordinară pentru Adrian Păunescu să fie privegheat de şeful statului (care a declarat ritos regimul comunist drept ilegitim şi criminal şi care n-a catadicsit, de exemplu, să meargă la înmormîntarea unui adevărat erou, Ion Gavrilă Ogoranu), să i se ridice osanale ca niciodată în viaţă, să fie declarat „Dumnezeu al literaturii”, să fie condus pe ultimul drum de mii de persoane înlăcrimate şi să fie îngropat în preajma lui Eminescu, cu onoruri militare! Nu putea visa un sfîrşit mai glorios.

Însă toate acestea nu sînt semnele unei preţuiri adînci, ci proba dibăciei unor manipulatori de emoţii, cum a fost şi Păunescu însuşi.

Claudiu TÂRZIU