luni, noiembrie 08, 2010

ADIO «PUNCTELOR CARDINALE»

SUMARUL BLOGULUI



Cel din urmă număr al revistei sibiene Puncte Cardinale – 239-240, pe noiembrie-decembrie 2010 – stă gata să intre, zilele acestea, sub tipar. El împlineşte cel de-al 20-lea an, aşa cum şi-a dorit regretatul Gabriel Constantinescu, şi pune punct celei mai lungi aventuri publicistice de dreapta din România postcomunistă. Postez aici cîteva texte din cuprinsul lui, reprimîndu-mi ispita oricăror consideraţii personale. Ca unul ce am fost părtaş la acest lung traseu, ţin însă să le mulţumesc şi eu tuturor celor ce, de-a lungul anilor, ne-au stat, într-un fel sau altul, aproape. Dumnezeu să ne dea puterea de-a rămîne într-un duh. (R. C.)




Demostene Andronescu

O generaţie, un om, o revistă...

Mai întâi a plecat omul. Când i s-a împlinit veleatul, s-a stins senin şi împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, cu conştiinţa datoriei împlinite, dar nu fără regretul de a nu fi putut face mai mult.
Acum, cu acest ultim număr, care încheie cel de-al douăzecilea an de apariţie continuă şi fără compromisuri, se stinge şi revista ctitorită de el. Nu însă fără a lăsa urme. Cel puţin aşa ne place să credem. Şi avem motive să credem acest lucru deoarece ctitorul şi îndrumătorul revistei a avut grijă ca din echipa de care s-a înconjurat să facă parte şi câţiva tineri înzestraţi şi destoinici, care, făcându-şi ucenicia în preajma unui om de excepţie, au ajuns poate ca în unele privinţe să-şi întreacă maestrul. Şi acesta este un câştig substanţial pentru publicistica românească de dreapta.
Cât despre generaţia căreia i-au aparţinut şi omul, şi – în mare măsură – revista, aceasta este gata şi ea de „marea trecere”...
Pe Gabriel Constantinescu (căci despre el şi despre revista Puncte Cardinale este vorba) l-am cunoscut în vara fatidicului an 1990. Se consumaseră alegerile din mai, care au fost, pentru ţară, la fel de nefaste ca şi cele din noiembrie 1946: se spulberase cel mai frumos vis al românilor din perioada postdecembristă (fenomenul „Piaţa Universităţii”), iar cei care se considerau „emanaţi” ai aşa-zisei „revoluţii” din decembrie `89 se înstăpâniseră, prin votul unui electorat imatur şi derutat, peste destinele ţării şi se străduiau acum să-şi legitimeze impostura. Apăruseră deja, ca ciupercile după ploaie, o puzderie de partide şi partiduleţe ai căror iniţiatori făceau mare zarvă pentru a ieşi în evidenţă, fie că meritau cuvântul, fie că nu
Eram, prin luna iulie a acelui an, la adunarea unui astfel de partid, care avea loc în aula Ateneului Român. Este vorba de Uniunea Democrat-Creştină (U.D.C.), care se constituise ca partid încă din ianuarie şi care avea să împărtăşească soarta tuturor partidelor iniţiate de „amatori”, dispărând  destul de curând din peisajul politic al ţării. Într-o pauză a „lucrărilor” acelei adunări, pe când mă plimbam dezorientat şi oarecum nemulţumit de improvizaţiile la care asistam, am fost abordat de un necunoscut care, după ce s-a recomandat, mi-a spus că un prieten comun îi vorbise despre mine şi despre preocupările mele şi că ar vrea să-mi propună ceva. Apoi, fără alte preliminarii, mi-a pus abrupt întrebarea: „Vă place circul la care asistăm ca nişte neghiobi? Domnule, nu de partide politice, nu de politicieni are nevoie astăzi ţara, ci de cu totul altceva. […] După 45 de ani de comunism, noi, foştii deţinuţi politici, trebuie să fim o instanţă morală şi să declanşăm o campanie de pedagogie naţională. Hai să-i lăsăm pe alţii să facă politică şi noi să ne apucăm de ceea ce trebuie! Ce-ai zice să profităm de ocazie şi să valorificăm singurele câştiguri ale evenimentelor din decembrie `89, libertatea de asociere şi libertatea de expresie, şi să edităm o revistă de dreapta?”. Deşi la început mă abordase cu oarecare sfială şi stângăcie, acum se înflăcărase şi scoase din mapa pe care o avea sub braţ o coală mare de hârtie, pe care era prefigurată prima pagină a viitoarei reviste. În partea de sus era caligrafiat frumos titlul acesteia: Puncte Cardinale...  
Ceea ce m-a impresionat încă de la început a fost faptul că Gabriel Constantinescu, vorbindu-mi despre viitoarea revistă, nu venea cu improvizaţii, ci avea bine conturate toate detaliile necesare unui astfel de proiect, de la principiile directoare ale publicaţiei până la echipa redacţională, de la colaboratori până la suportul ei financiar. Făcuse deja rost, de la prietenii şi cunoştinţele sale din ţară şi din exil care îi împărtăşeau aspiraţiile, de banii necesari editării primelor numere. Nu-mi mai aduc aminte întocmai cum sunau pe atunci argumentele cu care încercase să mă convingă de necesitatea apariţiei unei astfel de publicaţii, însă le recunosc ca fiind aceleaşi cu cele pe care le-a evocat retrospectiv cu diferite ocazii, inclusiv în interviul acordat cu doar câteva luni înainte de a ne părăsi unui publicist mai tânăr: „Cu un grup restrâns, alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali, am luat iniţiativa înfiinţării unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascând diversiunile neocomuniste, dar şi orice alte forme de stângism anticreştin şi antinaţional”. Sau în altă parte: „Ceea ce am avut în vedere...  a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atât de necesare unui popor dezorientat de lungile decenii de comunism. Nu ne-am propus să fim... altceva decât am fost sau am putut fi în contextul acestor vremuri... în care dreapta adevărată, creştină şi naţională continuă să fie mai mult un deziderat decât o realitate. Afirmându-ne ca «Periodic independent de orientare naţional-creştină», noi am încercat să provocăm la o reconstrucţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitaţie epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare...” Cam aceleaşi lucruri mi le spusese şi mie încă de atunci, chiar dacă altfel formulate.
Mărturisesc că deşi la început îl privisem cu oarecare suspiciune, pledoaria lui înflăcărată nu numai că a reuşit să mă convingă de necesitatea unui astfel de proiect, ci să şi redeştepe în sufletul meu  gustul „aventurii donquijoteşti” adormit de ani întregi. Totuşi aveam unele reţineri. Nu puteam să nu fiu realist şi să nu-mi pun întrebarea: „Sunt eu oare capabil să fac faţă unei astfel de provocări”? Căci cine şi ce eram eu la acea dată? Eram un om oprit brutal, de „terorea istoriei”, din evoluţia intelectuală normală, cu multe lacune şi deficienţe de care eram perfect conştient, şi mai presus de toate cu o lehamite paralizantă. În 1964 ieşisem din închisoare mutilat, infirm sufleteşte şi cu o serie de complexe care, în vidul spiritual din „lumea liberă”, s-au acutizat. Apoi, după eliberare, mai bine de un sfert de secol trăisem la întâmplare, într-un soi de paralizie spirituală, fără prea multe preocupări intelectuale şi, mai ales, fără năzuinţe spre mai sus. Din aceste motive, nu i-am dat un răspuns ferm, ci unul bălmăjit: că nu mă pot decide încă, că să mai vedem, că să mai aşteptăm... şi alte asemenea motivaţii puerile. Adevăratele motive ale reticenţelor mele nu i le-am mărturisit preopinentului meu decât mult mai târziu, după ce ne-am împrietenit. Căci omul acesta mi-a devenit, după ce ne-am cunoscut bine, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Nu credeam că după 60 de ani se mai pot lega astfel de prietenii. Ne înţelegeam din priviri şi comunicam între noi... tăcând.
Ne-am despărţit atunci fără să luăm nici o hotărâre fermă în privinţa participării mele la proiect. El însă a perseverat şi peste vreo două săptămâni m-a invitat la el acasă, la Sibiu, şi în cele din urmă a reuşit să mă convingă. Acum, privind retrospectiv la tot ce a fost, nu regret deloc că am dat curs unei asemenea „nebunii”, deoarece, pe lângă faptul că mi-am făcut un prieten de nădejde, am reuşit să ies şi din marasmul în care mă bălăceam de atât amar de vreme. Punctele Cardinale au dat vieţii mele plate de până atunci „sensuri verticale”. Nu zic că am făcut gaură în cer, dar am satisfacţia că am participat şi eu, cu puţinul meu, la succesul mai mare sau mai mic al unei reviste de dreapta adevărate într-un peisaj social şi cultural bântuit de stânga şi de stângisme.
Şi acum, la ceas de bilanţ, în loc de înşiruirea unor realizări şi succese care ar putea fi considerate subiective, să-mi fie permis să reproduc caracterizarea pe care o făcut-o Punctelor Cardinale unul dintre cititorii noştri cei mai fideli, regretatul Paul Barbăneagră: „Confruntările social-politice care frământă neamul nostru în perioada zisă de «tranziţie» au reafirmat o idee fundamentală: adevărata dreaptă este meta-politică, situându-se, prin conţinutul şi aspiraţiile ei, nu la dreapta «centrului», ci în inima văzduhului, între «Ierusalimul ceresc» şi întruchiparea lui lumească, între adevărurile revelate şi tumultul cetăţii. Într-un peisaj social confuz şi profanat de «stângi» şi «drepte» deghizate, Puncte Cardinale a regândit deschis valorile noastre creştineşti şi naţionale...”
E mult? E puţin? Cert este că pentru noi a fost la un moment dat totul şi că-i rămânem perpetuu recunoscători lui Gabriel Constantinescu, fără de care fiecare dintre noi am fi fost infinit mai săraci şi mai singuri.



Gelu Netea

La despărţirea de Puncte Cardinale

Nu-mi plac gările, plecările, despărţirile. Şuieratul locomotivelor, luarea de rămas-bun, fluturarea mâinilor, otrava cuvântului adio. Patetismele, naufragiile, scufundările. Îmi plac numai venirile, întâlnirile, prezenţele. Năzuinţele şi speranţele spre mai bine, mai sigur, mai frumos. Steagul fluturând pe catarg, în bătaia vânturilor potrivnice.
Din păcate, ţara în care trăiesc mi-a oferit prea puţine momente dorite şi prea multe dintre celelalte. Aproape de fiecare dată, lumina imaginată mi-a fost acoperită de realitatea întunecată. Un astfel de moment, pe care îl doream nepieritor, a apărut în urmă cu 20 de ani: un grup restrâns de oameni, inimoşi şi patrioţi, al cărui far necontestat a fost regretatul Gabriel Constantinescu, şi-a ridicat glasul spre auzul şi vederea tuturor celor ce aşteptam, credeam, speram.
Revista proaspăt apărută, încă de la primul ei număr, ne-a indicat drumul spre miazăzi, niciodată spre miazănoapte; ca o busolă, arătându-ne veşnic răsăritul, nicicând asfinţitul. Nimeni nu are nevoie de tenebrele nopţii; toată lumea vrea să se îndrepte spre zorii dimineţii. Este ceea ce a făcut, în ultimele două decenii, această revistă – prima cu adevărat de dreapta, izvorâtă din peisajul nocturn, stâng şi strâmb al României post-comuniste. Încercând să ne împrăştie confuziile, să ne desluşească întrebările, să ne găsească răspunsurile. A reuşit, n-a reuşit? Asta numai Dumnezeu poate şti, dincolo de sentimentele pe care fiecare le purtăm în inimă şi în minte.
În ce mă priveşte, nu-mi propun un excurs sau o evaluare asupra întregii sale activităţi. Peronul trist pe care mă aflu, în Bucureşti, şi bagajele pe care le văd strânse în redacţia de la Sibiu mă opresc în a putea fi analitic, sintetic, cuprinzător, cântăritor şi obiectiv preţuitor. Nu pot fi decât subiectiv, în calitate de vechi al ei colaborator… […]
Sigur că orice lucru are un început şi un sfârşit. Dar gândul că luna viitoare nu voi mai merge la Autogara Militari, să ridic Punctele Cardinale, trimise spre difuzare, mă umple de o singurătate imposibil de descris. Aceeaşi singurătate o vor resimţi, fără îndoială, abonaţii din capitală, cât şi, mai ales, cei din largul lumii – din Austria, Germania, Grecia, Franţa, Elveţia, Suedia, Spania, Canada, Statele Unite, Australia –, aşteptători de şi încrezători în articolele ce, lună de lună, le alungau disperarea, le întreţineau nădejdea, le potoleau dorul de acasă… […]
A crede neţărmurit... Cu acest crez ne-a obişnuit această revistă, deopotrivă sibiană, bucureşteană, românească şi europeană.
La urma urmei, care este rezumatul unei poveşti pe care, trebuie să recunosc, volens nolens, că n-am altă putere decât să o sfârşesc? Ce au vrut, în esenţă, Punctele Cardinale? Să dezgroape adevărurile îngropate. […] Prin toate articolele sale, revista Puncte cardinale a vrut să cinstească, mai întâi, memoria celor căzuţi – pe front, în munţi, în lagăre, în închisori – şi să încerce a le face dreptate. Apoi a creat câteva punţi: între bătrâni şi tineri; între ţară şi Exil; între confesiunile creştine tradiţionale din România… Sunt cuvintele întemeietorului Gabriel Constantinescu şi crezul celor ce l-au urmat îndeaproape: Demostene Andronescu, Răzvan Codrescu, Marcel Petrişor…[…]
Rămas-bun, revistă! Îmi ţin frâiele despărţirii în batistă. Acesta este ultimul tău număr, umăr. Sanctuar şi altar de românism şi creştinism ortodox. Este pentru ultima oară când numărul tău dublu mai formează un cuplu – între realizatori şi cititori, înfrăţiţi, veşnic şi fierbinte, într-o viitoare aducere-aminte, pe care, în prezent, sunt incapabil să o pot prefigura în cuvinte. Îţi mulţumesc că ai existat. Nu ştiu dacă te-am meritat. Numai Dumnezeu ne poate judeca sufletele, cugetele...



LISTA COLABORATORILOR
REVISTEI PUNCTE CARDINALE
(numerele 1-240: ianuarie 1991 – decembrie 2010)

Lista alfabetică de mai jos cuprinde numai numele celor care au elaborat materiale ori au prestat lucrări special pentru Puncte cardinale, sau care ne-au dat personal îngăduinţa de a le prelua/traduce materiale apărute în alte publicaţii (din ţară sau din străinătate). S-au dat cu italice pseudonimele, iar cu boldite au fost puşi în evidenţă cei ce au avut – constant sau doar într-un anumit interval – cea mai mare pondere în realizarea revistei (indiferent de activitatea prestată). Unii colaboratori au rămas fideli revistei, alţii (după o prezenţă mai mult sau mai puţin îndelungată) s-au îndepărtat de ea: tuturor li se cuvin, însă, mulţumirile noastre.
Se cade să închinăm un gând pios şi plin de recunoştinţă celor ce au părăsit, între timp, lumea aceasta (în dreptul numelor respective figurează semnul crucii), dar pe care-i păstrăm vii în inimile noastre (este posibil ca unii sporadici colaboratori mai vechi, mai ales din străinătate, să fi decedat între timp, iar noi să nu fi aflat).
Nu au fost incluse în această listă numele celor ale căror contribuţii au fost preluate, fără accept direct, din alte surse (volume, periodice sau site-uri, mai vechi sau mai noi, din ţară sau din străinătate), nici numele celor ce n-au semnat decât “drepturi la replică” sau diferite comunicate (mai mult sau mai puţin oficiale).
De asemenea, nu figurează în lista alfabetică numele celor doar intervievaţi de-a lungul vremii (Doina Cornea, Corneliu Coposu , Sergiu Cunescu, Marian Munteanu, Petre Ţuţea , Constantin Ticu Dumitrescu , Teodor Baconsky, Dumitru Gh. Bordeianu , Alain de Benoist, Neagu Djuvara, George Petre , Liviu Ioan Stoiciu, Andrei Şerban, Tatiana Niculescu Bran, Dan Puric, Valentina Gafencu, Codruţa Sorina Missbach, Nicolae Mărgineanu, Arhim. Petroniu Tănase etc.), cărora le rămânem nu mai puţin îndatoraţi.

A
Airinei, Cristian
Aldea, Mihai-Andrei
Alexe, Mircea (Germania)
Alupei, Silviu
Anania, Î. P. S. Bartolomeu [Valeriu]
Anderca, Traian T.

Andronescu, Demostene (redactor-şef adj.)
Andronescu, Mălina (trad.)
Anghel, Alexandru
Antim, Alexandru
Antonescu, Crin
Arcadie, Vitalie (Republica Moldova)
Ardeleanu, George
Aronet, Caesar
Aştelian, Raluca
Atanasov, Petăr (Bulgaria)

B
Bacali, Mihaela
Baciu, Călin
Baciu, Petru C.
Bacu, Dumitru (Franţa)

Badea, Viorel
Bălaşa, Radu
Baltag, Victor [Ioan] Alexandru
Banea, Dumitru

Banea, Ligia (secretar de redacţie)
Barbu, Nicolae-Mihail (graf.)
Barbu, Tita (foto)
Baştovoi, Savatie (Republica Moldova)
Bănulescu, Martha
Barbăneagră, Paul (Franţa)

Bădiţescu, Carolina (trad.)
Bădiţescu, Marius
Băndoiu, Andreea
Băncilă, Maria (trad.)
Bănescu, Vasile
Bârsan, Nicolae
Berghezan, Ilie
Berzescu, Atanasie
Bichir, Florian
Boer, Alexandru
Bogdan, Gheorghe
Bogoevici, Radu
Boilă, Matei
Boldur-Lăţescu, Gheorghe
Bordeianu, Rodica
Boroneanţ, Vasile
Brahonschi, Gheorghe

Bratu, Mihai
Brădescu, Denis-Steliana
Brânzaş, Liviu

Brânză, Amfilohie
Brânzei, Octavian
Brudiu, M.
Buculei, Teodor
Bucuroiu, Răzvan
Budău, Dorin
Bukiu, Jean
Bunta, Silviu
Buracu, Mihai
Burz Pânzaru, Andrei
Buta, Crina (culegător)
Buzi, Theodor (Elveţia)

C
Calciu-Dumitreasa, Gheorghe (corespondent – S.U.A.)

Caraman, Marius (foto)
Cazacu, Marcel Gh.

Căbaş, Doina Marilena (corector)
Căbaş, George
Călinescu, Erast (Canada)
Călvărăsan, Luca I.

Cândea, Virgil

Cheche, Cristina (trad.)
Chesaru, Radu

Chirilă, Pavel
Chirilă, Teodosie
Cioboteanu, Mihai
Ciocioi, Gheorghiţă
Ciuchină, Teodora (tehnoredactor)
Ciulin, Andreea (culegător)
Clonaru, Victor

Codrescu, Răzvan (redactor-şef)
Codresin, Carmen
Coja, Ion
Cojocaru, Nicolae

Comănescu, Radu
Coman, Alexander (Germania)
Constantinescu, Constantin
Constantinescu, Gabriel (director)

Constantinescu, Laurenţiu (tehnoredactor)
Constantinescu-Blaj, Maria
Corban, Carmen
Cornea, Daniel [Monahul] (Mânăstirea Tarcău)
Coriciuc, Diana
Costache, Eugen (foto)
Costache, Marian (Canada)
Crasnean, George
Crasnean, Nane (graf.)
Crăcea [Jianu], Flora

Crăcea, N.

Crăciun, Adrian (tehnoredactor)
Crăciun, Alexandru Valentin
Creangă, Mihai
Crepcia, Nicolae
Cristescu [-Dinescu], Sofica

Crivăţ [-Vasile], Anca
Crivăţ-Vasile, Adolf
Culiceanu, Virgiliu
Curcă, Paul
Cuşa, George
Cuţulab, Ana-Maria

D
Damian, Cosma
Dan, Valentin
Danciu, Ştefăniţă
De Flers, René Al. (Germania)
Delcescu, Mihai (Germania)

Deliu, Iulian
Derdena, Mihai Stere
Diaconescu, Constantin
Dimcea, Alexandru
Dîrlău, Andrei
Dobrescu, Valerian (Germania)
Dragodan, Constantin Aurel

Drăgulinescu, Adrian
Dulgheru, Elena
Dumitreasa, Ion

Dumitresco, Georges (graf. – Elveţia)
Dumitrescu, Florin (trad.)
Dumitrescu, Mircea

Dumitrescu, Monica
Dumitrescu, Sorin
Dumitriu, Nic. C.
Dunăreanu, Radu
Dunca, Vasile
Duţă, Cristina

E
Enache, George
Enescu, Radu (Spania)
Eşan, Ioan

F

Fabini Hermann
Făgărăşanu, Sorin V.
Făget, Mihai

Filip, Lucian (redactor)
Filoteanu, Anca [Anne-Marie]
Florea, Corneliu (Canada)
Florian, Smaranda
Fratele Alexandru (Sf. Munte Athos)
Funda, Dumitru [Tache]

G
Galeriu, Constantin [Părintele Galeriu]

Ganea, Marian
Gavril, Mihail
Gavrilă [Ogoranu], Ion
Gavriluţă, Iulian
Găină, Ovidiu [Stan M. Popescu] (Argentina)
Gândea, D.
Gheorghiev, Vanghel (Bulgaria)
Gheorghiţă, Viorel

Gherasim, Gabriel (S.U.A.)
Gherasim, Teodor (S.U.A.)
Gherman, Ion
Ghermani, Dionisie (Germania)
Ghibu, Diana
Ghimici, Eugenia
Ghinea, Simion

Golea, Traian (S.U.A.)

Goleşteanu, Petru (Australia)
Gorunescu-Penciu, Gheorghe
Gomboş, Stelian
Grebenea, N.
Grecu, Ignatie [Monahul]
Greuceanu, Radu (Canada)
Grossu, Sergiu (Franţa/România)

Groza, Dumitru

Guga, Silviu
Gulan, Aurelian

Gurău, Veronica [Maica Veronica]

Gurgu, Ionuţ (trad.)
Gurgu, Sladjana (trad.)

H
Halmadi, Corneliu (tehnoredactor)
Halmaghi, Ioan (S.U.A./România)

Hâncu, Cristiana
Henegariu, N. [Nicolae]
Hossu, Andrei-Iustin
Hraşovan, Rafael
Hristu, Damian
Hurduzeu, Ovidiu (S.U.A.)

I
Iamandi, [Jacques] V. (Canada/România)
Iancu, Romeo
Iftime, Alexandru
Iftime, Oana
Ilie, Cătălin
Ioanid, Alexandru Virgil [Gil]
Iogu, Petre

Ionaşcu, Iuvenalie (Italia)
Ionescu, Răzvan
Iorgulescu, Constantin (redactor)
Iovan, Ioan

Ivan, Amelia Orlandina (trad.)

J
Jecu, Radu
Jivan, Ştefana
Joantă, Î. P. S. Serafim (Germania)

L
Lang, Wilfried H. (Germania)
Langa, Tertulian
Lăpădat, Ionuţ
Leiter, Octavian
Licăroiu, Gabriel
Liteanu, Sever
Lucian, Marcel
Lungu, Neculai Vasile
Luţai, Justin Leon

M
Man, Silviu
Manolache, Dumitru
Manolescu, Hrisostom
Marc, Cristian
Marcu, Anghel
Mareş, Ioan
Marian, Doina
Marian, A. V.
Marian, Vasile A. [V.A.M.]
Maricaru, Marian
Marineasa, Zaharia
Marinescu, Aurel Sergiu
Marinica, Mihai
Mateescu, Dana
Matei, Bogdan-Ioan
Matei, Cristina
Matei, Geta
Mateiaş, Virgil

Maxim, Aurel

Maxim, Virgil

Mălureanu, Alexandru
Mărculescu, Radu
Mărgineanu, Monica
Mekereş, Gabriel
Mezdrea, Dora
Mihai, Constantin
Mihalache, Niculae
Mihuţ, Ilie
Militaru, Mihai
Milutinovici, Ioana (trad.)
Mitra, Eftimie [T.]
Mitra, Tony P.
Miu, Constantin
Mizgan, Ion Alexandru
Mocanu, Sebastian

Moga, Daniela
Moga, Grigore (trad.)
Mohanu, Constantin
Moise, Victor

Moisin, Anton
Moldoveanu, Benedict (Republica Moldova)
Moldoveanu, Gabriela
Mugur, Ioan S.
Munteanu
, Bogdan
Mureşan, Vlad [M. Vlad]
Mutti, Claudio (corespondent – Italia)

N
Naidim, Marin

Nasta, Atanasie
Nădăban, Fred [Fredolin]

Neamţu, Mihail George
Necula, Ionel
Nedelea, Ioan [Jean]
Neghină, Victor
Neicu, Ştefan
Neştian, Valeriu C.
Netea, Gelu [Gheorghe]
Nicolae, C.
Nicolau, Mircea
Nicolau, Nae

Nicolescu, Costion
Niculescu, Simona
Nistor, G.
Nistor, Dan Ioan
Nistor, Ioan (secretar de redacţie)
Niţă, Alexandru Mihail (Sf. Munte Athos/Sâmbăta de Sus)
Niţă, Nicolae (S.U.A.)
Niţelea, Victor

O
Oancea, Radu
Oancea, Zosim
Ocneanu-Thiéry, Ioana (trad. – Franţa)
Olaru, Vasile
Olteanu, Gheorghe
Oniga, Dumitru
Oprişiu, Ioan
Oroveanu, Mihai (foto)
Orth, Ştefan (graf.)

P
Paceag, D. [Dumitru] G.

Pamvo, Juvenalie
Pană, Zahu [Zaharia] (S.U.A.)
  
Pantazi, Ion (Germania)

Papazu, Monica (Danemarca)
Papazu, Florin

Paragină, Ion

Paraschivescu, Ion
Passima, Lila
Patrichi, Viorel
Pădure, Marina Gabriela
Pănăzan, Maria-Daniela
Părăian, Teofil

Păun, Nicu

Păvălaşcu, Cezar
Păvălucă, Cristian
Pârău, Eugen Vlad
Pârvan, Ştefan
Pârvu, Iustin
Pâslaru, Serafim V.

Penciu, Gh.
Petcu, Adrian Nicolae
Petrache, Tatiana (trad.)
Petrescu, Al[exandru]
Petrescu [Oţel], Aspazia
Petrişor, Dana (Franţa)
Petrişor, Marcel (redactor)
Phillip, D. (Canada)
Pivin, George Leandru

Platon, Mircea
Plop, Gh.
Pop, Dorin Alexandru
Pop, Livia
Pop, Nicolae
Popa, Nicolae
Popa, Şerban (Canada)
Popescu, Adrian
Popescu, Florin
Popescu, I. I.
Popescu, Lucian D.
Popescu, Traian [“Macă”]

Popescu, Valentin (trad.)
Popescu-Sandu, Victor
Popovici, Doru
Poptămaş, Dumitru
Posada, Mihai
Preda, Radu
Protopopescu, Vlad (Australia)
Purcărea, Nicolae

R
Radu, Ştefan
Răduleanu, Galina
Rădulescu, Bogdan G.
Rădulescu, Octavian A.

Răilean, Bartolomeu
Răzeşu, Andrei

Râmboiu, Septimiu

Rezachevici, Constantin
Roşca, Viorel
Rotaru, Bianca
Rusu, Ioan N.

Rusu, Toderiţă

S
Sari [Sarry], Achile

Săndoiu, Gabriel
Săndulescu, Alexandru (trad.)
Sârbu, Adrian
Selişte, Marcel Răduţ
Sergentu, Octavian
Sfinţescu, Duiliu (Franţa)
Silion, Bogdan
Silvestru, Emil
Smirnoff, [Doru] Codrin V.
Spătariu, Maria
Stan, Constantin I.
Stan, Marian
Stan Petruţiu, Nicolae
Stăncescu, Andrei
Stănescu, Bucur

Stănescu, Gabriel
Stănescu, Gheorghe

Străchinaru, Constantin N.
Strejnicu, Flor
Stroe, Ionuţ
Sturdza, Ilie-Vlad (Spania)

Suru, Şerban

Ş
Şontică, Daniela
Ştefan, Corina
Ştefan, George
Ştefan, Horia
Şuteu, Maria Livia (trad.)

T
Tarcea, Mircea
Tămaş, Adriana (trad.)
Tănase, Nicu
Tănase, Viorel
Tănăsescu, Raluca
Târziu, Claudiu
Teglaru-Voina, Dina
Teodorov, Adrian
Teodot [Teofil] Monahul (de la Suceava)

Tescanu, Nicolae
Tiberian, Florea (redactor)
Timaru, Mihai

Tomotaş, Laurian
Trosca, Maria-Rodica
Turculeţ, Tiberiu
Tutunea, Junona
Ţ
Ţene, Ionuţ
Ţigu, Viorel Gh.

U
Uba, Traian Calin
Udrişte, Rafael
Ungureanu, Ion (Germania)
Untea, Cristian
Urdea, Radu
Urdea, Zaharie
Ursan, Maria
Usca, Ana
Usca, Ioan [Sorin]
Uţică, Nicolae

V
Valică, Mihai
Vasigu, D.
Vasile, Danion
Vasilescu, Adolf [A. V.]
Vasilescu, Dania
Vasilescu, Ovidiu (S.U.A.)
Vasiliu, Mugur
Vasiliu-Scraba, Isabela
Vălimăreanu, Petre (Germania)

Vântu, Cornel
Velescu, Petru
Verzea, Ileana
Victor, N.
Vizirescu, Pan M.

Vlad, Eugenia (trad.)
Vlad-Guga, Taţiana
Vlădăreanu, Silviu-Andrei
Vlăduţă, Bogdan
Vosganian, Varujan
Volcinschi, Raul
Vrânceanu, Dora
Vuia, Ovidiu (Germania)


Z
Zaharia, Octavian

Zeană, Ion(el)

Zimbreanu, Andrei (Franţa)


Pentru sprijinul acordat de-a lungul vremii, adeseori cu nobilă discreţie, revistei şi editurii noastre (dar şi efemerei foi Lumea satelor – supliment al Punctelor cardinale, apărut lunar, din octombrie 1994 până în iunie 1996), se cuvin evocate cu recunoştinţă multe nume (respectăm aceeaşi ordine alfabetică):
Mircea Alexe (Germania), Constantin Apolzan (Germania), Eugenia Auner (Germania), George Bălaşu (Canada), Andreea Banea, Toma Banea, Elena şi Vasile Bechiş (S.U.A.), Nidia Belcea (S.U.A.), Eftimiu Benea , Radu Bogdan, Maria Brahonschi , Angela Brastaviceanu (Canada), Ierom. Amfilohie Brânză (Mănăstirea Diaconeşti), Aurel Buzi (Germania), Paul Caravia , Adriana şi Renzo Cărăuşu (Italia), Ana Chenereş, Romulus Ciric (Canada), Felix Ciulin, Maria Constantinescu, Elena Cristescu, Victor Dinescu, N. I. Dobra, Oara Drăgan, Pr. Cătălin Dumitrean, Alexandru Fonta (Canada), Doina Gheorghian, Nicolae Ghincea, Elena Ghyka (S.U.A.), Ioana Ghyka (Canada/România), Maria Ghyka, Mihai Ghyka, Vasile Giurea (Austria), Ileana Grozavu, Rasofora Timoteea [Tudora] Hornea (Mănăstirea Christiana), Constantin Horodniceanu (Italia), Ştefania şi J.-V. Iamandi, Aurel Ionescu (Germania), Dana Konya-Petrişor (Franţa), Ana Maftei, Mihai Maghiar (Australia), Andreas Makarov (Germania), Corneliu Marcu, Ana-Maria Marin (Elveţia), Ioan Mariş, Tip. Masib (conducerea şi colectivul tipografic), Constantin Mărăndici (S.U.A.), Mihaela Moisin (Canada), Nicolae Moroica (Germania), Laura Munteanu (Suedia), Constantin Nagacevschi (Germania), Christian Nastu (Franţa), Nicu Naum (Canada), Colette Niculescu, Tip. Noblesse S.R.L. (conducerea şi colectivul tipografic), Cătălin Obreja (Canada), Liliana şi Viorel Pană (Canada), Dan Păun (S.U.A.), Arhim. Iustin Pârvu, G. Pişcoci-Dănescu (Franţa/România), Vetuţa şi Mihai Pop (Canada), Ileana şi Nicolae Popa (S.U.A.), Silvia Popa, Cătălin Popescu, Iulian Popescu, Traian Popescu (Spania), Nicolae Pora (Canada), Aureliu Răuţă (Spania), Alexandru Ronnett (S.U.A.), Dumitru Sinu (S.U.A.), Mirel Stoenescu (Elveţia), Dionisie Stoinescu (Franţa), Petre Sultana (Canada), Arhim. Petroniu Tănase (Schitul Prodromu – Sf. Munte Athos), Lidia Tăutu, Elena Titi (S.U.A.), Ion Tolan (Germania), Monahul Valerian [Vasile-Dragoş Pâslaru] (Schitul Pătrunsa), Maria Ursan, Manuel Valeriu, Constantin Vasiliu (S.U.A.), Pr. Ion Vladovici, Ioan Vonica, Paul Yawer (Elveţia).



CUVÂNTUL TESTAMENTAR
AL LUI GABRIEL CONSTANTINESCU

(ultimul interviu – ianuarie 2010)
 
Iată-vă, domnule Gabriel Constantinescu, în cel de-al 20-lea an al Punctelor cardinale! Ce sentiment vă stăpâneşte?
De bucurie că am ajuns până aici şi de amărăciune că nu mai am tot atâţia ani mai puţin, ca să mă mai pot gândi serios nu numai la trecut, dar şi la viitor. Eu fac parte dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite. Şi am căutat şi eu, pe cât am putut, să-mi împlinesc datoria mea, atât înainte, cât şi după decembrie 1989. Am ţinut la Puncte cardinale ca un părinte la un copil. Le-am zămislit, dar nu le-aş fi putut creşte fără sprijinul entuziast şi generos al tuturor celor cu care am împărtăşit credinţa, idealurile şi munca de fiecare lună. Le mulţumesc că m-au ajutat până acum şi îi rog să mă ierte că eu nu prea îi mai pot ajuta de acum înainte...
Cum aţi reuşit să formaţi această echipă, care a rezistat aproape neschimbată atâta timp?
Nu am format-o eu; a dat Dumnezeu să ne întâlnim şi să ţinem la un loc. Nu numai echipa redacţională propriu-zisă, ci tot lotul, ca să zic aşa, care e mult mai extins. E aici, în 20 de ani de apariţie neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuţi şi neştiuţi. Din familia mea şi în sens restrâns, dar şi în sens larg, de înrudire sufletească. Poate că nu am realizat tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n-am făcut întotdeauna tot ce trebuia sau aşa cum trebuia, dar am arătat măcar că este cu putinţă, chiar în această vreme a tuturor dezbinărilor, să fie oamenii solidari pe termen lung, să pună preţ pe nişte principii şi să jertfească pentru ele. Nu-i puţin lucru, cred eu
De fapt, care este, spusă cât se poate pe scurt, povestea Punctelor cardinale? 
Păi totul a început pe la jumătatea anului 1990, când mai toată generaţia închisorilor, şi eu o dată cu ea, am început să ne dăm seama, din mersul evenimentelor, că speranţele din decembrie ’89 fuseseră mai degrabă o amăgire. Relansarea Securităţii sub numele de S.R.I., rezultatele alegerilor din luna mai, chemarea minerilor pentru a apăra “democraţia originală” şi reprimarea sângeroasă a Pieţii Universităţii, toate acestea m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificând singurele urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie ’89, adică libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, iar arma aleasă  fost cuvântul. Cu un grup restrâns, alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat iniţiativa înfiinţării unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascând diversiunile neocomuniste, dar şi orice alte forme de stângism anticreştin şi antinaţional. Primii “militanţi” de bază în redacţia Punctelor cardinale au fost camaradul de puşcărie Constantin Iorgulescu, din Mediaş, şi tânărul inginer Constantin Apolzan, din Sibiu.
Iniţiativa noastră a găsit repede sprijin la Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic. Istoricul Demostene Andronescu, alt fost deţinut politic, şi Răzvan Codrescu, profesor de română din generaţia tânără, care scoseseră mai înainte o foaie numită Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Cu timpul, cercul colaboratorilor s-a lărgit, angajând şi vechiul Exil anticomunist. Numărul de pagini a crescut şi el: întâi de la 8 la 12, apoi de la 12 la 16, iar uneori chiar la 24. Dar a fost în primul rând o creştere calitativă, experienţa acumulată spunându-şi cuvântul. Nu zic că au fost eliminate toate stângăciile, sau toate excesele de ton, dar s-a ajuns la un plus de echilibru matur, pe care nu l-au nimerit întotdeauna publicaţiile de dreapta... 
Într-o declaraţie despre Puncte cardinale, scriitorul Dan Stanca spune: “Plecând de la titlul cărţii lui Crainic Puncte cardi­nale în haos, cred că această revistă tensionează spiritul şi, strângând în jurul ei colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, aşa cum se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui prezent problematic”. Editorul Gabriel Stănescu este însă de altă părere: “Am răsfoit-o curios, cu gândul la Nichifor Crainic... Nu, nu era o revistă  care să continue linia gândirismului interbelic, ci mai degrabă o replică vie,  necesară, dar şi argumentată la acea «teroare a istoriei» de care vorbea Mircea Eliade”. Cine are mai degrabă dreptate? 
Unii mai cred că denumirea revistei ar fi fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. Am spus şi cu alte ocazii că e o simplă coincidenţă. Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atât de necesară unui popor dezorientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism. Nu ne-am propus să fim nici Axa, nici Gândirea, nici altceva decât am fost sau am putut fi în contextul acestor vremuri, care nu prea mai seamănă cu cele de odinioară şi în care dreapta adevărată, creştină şi naţională, continuă să fie mai mult un deziderat decât o realitate. Autodefinindu-ne ca “Periodic independent de orientare naţional-creştină”, noi am încercat să provocăm la o reconstruţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitaţie epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulţi supravieţuitori de bună credinţă ai Mişcării Legionare şi mulţi tineri exaltaţi sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucţii anevoioase o agitaţie ieftină şi anacronică. 
Am auzit spunându-se că la început – eu nu v-am descoperit decât în ultimii 16-17 ani – aţi fi fost, totuşi, o revistă de partid, cu angajare democrat-creştină... 
E mult prea mult spus, chiar dacă nu-i total neadevărat. Să încerc să mă explic. La începutul anului 1990, un grup de foşti deţinuţi politici înfiinţase o formaţiune politică de inspiraţie occidentală, mai ales germană, Uniunea Democrat Creştină (U.D.C.). Prin ianuarie 1990, venind la Bucureşti, întâlnisem la sediul acesteia, din Piaţa Amzei, mulţi camarazi de temniţă şi de prizonierat în U.R.S.S., unii intelectuali de o valoare deosebită (ca de exemplu regretatul Virgil Alexandru Ioanid), majoritatea foşti legionari sau membri ai Frăţiilor de Cruce. Am încercat să sprijinim publicistic U.D.C., ca prim nucleu al unei drepte în reconstrucţie, căreia nu-i putea strica în context o firmă europeană. Dacă această formaţiune politică ar fi viat, poate că ar fi fost un câştig pentru dreapta din România, nu ştiu... Cert este că Securitatea a avut însă grijă să infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vârf, cu agenţi pregătiţi din vreme, unii recrutaţi chiar din emigraţie. Unul dintre aceştia, lider al partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, următoarea declaraţie: “Primim în partid foşti comunişti, dar nu primim foşti legionari”. Ei bine, a doua zi, sediul U.D.C. era gol de valori autentice… În acel moment, deşi personal n-am fost membru al Legiunii, am hotărât să ne delimităm principial şi să menţionăm explicit “independenţa” Punctelor cardinale, ca să evităm orice confuzii sau suspiciuni. N-am fost niciodată “organ de partid” – nici legionar, nici nelegionar.
În ce priveşte precizarea: “de orientare naţional-creştină”, ea s-a impus conştiinţei noastre din momentul în care P.N.Ţ. şi-a adăugat, din interese strict conjuncturale, codiţa “creştin şi democrat”; “creştin-democraţia” potenţială a fost atunci iremediabil confiscată de politicianism. Ţărăniştii au ucis-o demagogic, din faşă, ei rămânând şi astăzi fără o adevărată identitate doctrinară, şi cu atât mai puţin creştină… La fel se întâmplă acum, am impresia, cu ideea de “conservatorism”, asumată abuziv de P.C., sau cu cea de “partid popular”, spre care tinde P.D.-L. în dorinţa de a se delimita formal şi de social-democraţie, şi de liberalism... În România, tot ce atinge politicianismul se spurcă sau se ieftineşte; şi dispare, în orice caz, ca alternativă credibilă şi viabilă pentru o dreaptă adevărată. 
Pentru că a venit vorba de etichete doctrinare sau ideologice, în ce raport vă aflaţi cu legionarismul, de care sunteţi curent acuzaţi, ca publicaţie şi ca grupare? 
Avem convergenţe certe, nu la nivelul formelor, ci la cel al principiilor directoare: slujim, după puteri, acelaşi ideal naţional şi creştin. Ca şi vechiul legionarism, credem că înnoirea socială pleacă de la om, mai precis de la o reformă moral-spirituală. Nu ne asumăm excesele trecutului legionar (care şi-au avut, totuşi, motivaţia lor politică şi psihologică), dar ne înclinăm cu respectul cuvenit în faţa sacrificiilor legionare şi nu uităm persecuţiile pe care aceşti cruciaţi ai românismului integral le-au îndurat sub toate regimurile (carlist, antonescian, comunist). 
Concret, ce v-aţi propus în mod prioritar cu Punctele cardinale şi cât consideraţi că aţi realizat din ce v-aţi propus, până în acest al 20-lea an? 
Mai întâi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat câteva punţi: între bătrâni şi tineri, între ţară şi Exil, între confesiunile creştine tradiţionale ş.a.m.d. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii. […] 
Cum vedeţi situaţia politică de astăzi a României? 
Dreapta adevărată în România este încă firavă şi marginalizată. În prim-plan se înghesuie să se ilustreze o “dreaptă” contrafăcută (“o dreaptă a stângii”, cum îi place lui Răzvan Codrescu să spună), gen P.N.L., P.D.-L. sau P.N.G. Eu am fost la recentele alegeri prezidenţiale de partea lui Traian Băsescu, dar fără să-l idealizez şi fără să cred vreo clipă că P.D.-L. ar putea ţine loc de dreapta pe scena politică. A fi conjunctural “mai la dreapta” nu înseamnă “a fi de dreapta”. Mă tem că mai trebuie încă vreo 20 de ani ca România să iasă din toate consecinţele comunismului… Acesta este însă de-acum pariul altor generaţii…

A consemnat
Claudiu TÂRZIU



10 comentarii:

La 8/11/10 11:44 a.m. , Anonymous Cornel a spus...

Dumnezeu sa-l odihneasca si Arhanghelii sa-l ocroteasca pe cel care a fost (si ramane in sufletele noastre) marele roman si omul de omenie GABRIEL CONSTANTINESCU, parintele PUNCTELOR CARDINALE !

 
La 8/11/10 10:09 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Odihnească-se în pace!
Iar tuturor celor ce poartă nume de Arhangheli, sau nume împărtăşitte din acestea, să le dea Dumnezeu pace, dacă sînt dincolo, şi spor în toate, dacă sînt dincoace.

 
La 8/11/10 10:24 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Neamtu Mihail George, cel din lista de nume, e oare sa fie Neamtu Mihai, politicianul teolog de azi din gasca lui Basescu Traian, a lui Plesu Andrei si a lui Baconschi Theodor?

 
La 8/11/10 10:46 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 10.24 PM:

Vorba lui Matei Milu: "Gîci!".

 
La 8/11/10 11:00 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Blogg-trotter (nepostat):

Nu pot reproduce pe acest blog, în nici un context, dejecţiile "României Mari".
În ce-i priveşte pe fraţii Roncea, care încearcă de ani întregi să-l imite pe Vadim în toxicitatea scrisului lor, poate că e lecţia pe care o meritau...

P. S. Nici vorbă să fie ţigani! Că se poartă uneori ţigăneşte, aceasta-i altă discuţie.

 
La 19/11/10 9:53 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Blogg-trotter (nepostat):

Am auzit şi eu, desigur, de fericitul eveniment din viaţa d-lui Victor Roncea. După principiile mele, astfel de lucruri nu se comentează. Nu pot decît să-i doresc casă de piatră, copii sănătoşi şi, eventual, mintea (românului) cea de pe urmă.
În ce-l priveşte pe fratele mai mare, dacă e să-l pun în cumpănă cu "România Mare", atunci ţin necondiţionat cu el. Punctum.

 
La 21/11/10 4:04 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Pacat de Puncte Cardinale! Ar putea sa ramana macar pe Internet.

 
La 21/11/10 8:57 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ca site-arhivă, o să mai rămînă o vreme.

 
La 24/2/11 7:53 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Buna ziua, , de unde pot procura colectia Puuncte cardinale- contra cost desigur- pe ultimii 6 ani? Multumesc. Ruxandra Girbea, BUCURESTI

 
La 24/2/11 10:17 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Mă tem că de nicăieri. Poate vreun abonat care a păstrat şi e dispus să vîndă...
Din primăvara lui 2006 încoace, găsiţi încă o selecţie substanţială pe internet (WWW.punctecardinale.ro).

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire