O SINTEZĂ TÎRZIE A PĂRINTELUI GALERIU (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În repetate rînduri şi în felurite contexte, mai mulţi cititori ai blogului mi-au sugerat să postez, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu teologia şi cu bibliografiile de specialitate, o sinteză pe scurt despre Ortodoxie, cu reperele ei esenţiale şi cu notele care o diferenţiază fundamental de formele heterodoxe ale creştinismului. Nefiind teolog, mi-am reprimat ispita unei expuneri personale (în care am căzut altădată, pe cînd eram mult mai tînăr, publicînd în Puncte cardinale, din august 1991 pînă în septembrie 1995, un lung serial intitulat "Curs elementar de religie creştină"), iar acum m-am decis să răspund solicitărilor respective cu postarea pe blog a unui text mai puţin cunoscut al Părintelui Galeriu (1918-2003), din ultimii săi ani, care, din păcate, n-a mai ajuns să fie definitivat. Chiar aşa nedefinitivat cum este, îl consider suficient de lămuritor, avînd şi girul unei autorităţi incontestabile în domeniul predaniei ortodoxe. Sper să răspundă aşteptărilor şi nevoilor cititorilor menţionaţi şi să constituie în acelaşi timp o provocare la o mai bună cunoaştere a Ortodoxiei şi pe alte căi (căci "iniţierile" sau "catehezele" on-line nu pot suplini nici lectura clasică, nici relaţia directă cu Biserica, nici meditaţia şi trăirea personală de ordin spiritual). (R. C.)

PĂRINTELE GALERIU

ORTODOXIA

(urmare)

Iisus Hristos cel răstignit şi înviat:

piatra de temelie a Bisericii

Pe această temelie se zidea Biserica. Şi cu adînc înţeles, încă din cele dintîi zile se instituie un aşezămînt statornic în viaţa ei în cei ce “stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire (koinonia), în frîngerea pîinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Era rînduiala de atunci şi de totdeauna a oricărui creştin drept-măritor. În rugăciuni simţeau prezenţa Duhului pururea ţîşnind, lucrînd în ei. Frîngerea pîinii era Liturghia, koinonia era legătura frăţească, iar învăţătura avea în centru Învierea, Învierea cuprinzînd în ea întreg ansamblul, adevărul şi puterea vieţii. Cînd a vindecat ologul la Poarta Frumoasă a Templului, Petru avea să spună mai puternic: “Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit… Iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorît, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori sîntem noi” (Fapte 3, 13-15). Prin credinţa în numele lui Iisus, credinţa cea întru El, i-a dat ologului întregirea aceasta a trupului, viaţa în plinătatea ei. Şi închişi fiind, ei spuneau: “Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 20). Şi Ioan avea să spună: “Viaţa S-a arătat şi am văzut-O şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, Care era la Tatăl şi S-a arătat nouă” (I Ioan 1, 2). Mai semnificativă e mărturia lui Pavel, care n-a fost ucenic de la început, dar care devine şi el martor al Învierii. Pentru Pavel, crucea, cea “pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”, era “puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 23); şi prin ea, prin Înviere, ne apropiem de slava necreată, de slava Învierii.

Duhul Sfînt coboară peste Apostoli, menit în Sfatul Preasfintei Treimi să rămînă, “să fie cu ei în veac…” – Duhul “rămîne în voi şi în voi va fi!”, le făgăduise Iisus. “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 16-18). “Duhul Sfînt, ţîşnind din ei pururea, asemenea unui izvor, şi luminîndu-i” [1], zice Patriarhul Calist. Apostolul Pavel spune: “Cîţi în Hristos v-aţi botezat, toţi în Hristos v-aţi şi îmbrăcat…”.

Apostolii sînt acum martorii Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Domnului. Se împlineşte, real, cuvîntul: Fericirea credinţei, “viaţa veşnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu”. Înţelegem cum fericirea credinţei e însăşi împărtăşirea din viaţa Dumnezeirii, din fericirea Dumnezeirii, împărtăşire din Dumnezeu. E cunoştinţa “lui Dumnezeu în Dumnezeu” [2], dobîndirea adevăratei realităţi întrupate în Hristos, El, Care, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, Se îmbracă “cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmi 103, 2), pentru a ne comunica, prin lumină şi în lumină, încă de aici, de pe pămînt, “arvuna” Învierii.

Toţi isihaştii vorbesc de această lumină a Învierii, care e legătura noastră cu Dumnezeu şi care învăluie întreaga Teologie în strălucirea adevărului şi taina luminii. Numai aşa omul iese din căderea sa şi pregăteşte acest eon pentru Înviere.

Lumina şi Învierea – mărturii

fundamentale ale Ortodoxiei

Bogăţia credinţei se nutreşte din infinitul luminii divine necreate. De altfel, Dumnezeu, ca şi toată existenţa, Se comunică în lumină şi prin lumină. Toate existenţele iradiază lumină, dar în trepte. S-a observat: cele sensibile comunică prin lumina fizică, şi pentru aceasta Dumnezeu a dat ochiul fizic. Cele inteligibile, raţiunile, rosturile, legile creaţiei comunică prin lumina înţelegătoare, prin lumina inteligibilă, pentru care li s-a dat ochiul minţii. Dar Dumnezeu ne-a dăruit să ne împărtăşim şi din El Însuşi: “Îl cunosc pe Dumnezeu în Dumnezeu”, spune Sf. Grigorie Palama. Astfel, ca să-L cunoaştem pe El avem nevoie de lumina Lui, trebuie să ne împărtăşim din Lumina cea necreată, şi Domnul ne dă ochi pentru această Lumină: ochiul credinţei. Aşa ne este dat să ne împărtăşim, treptat, într-un suiş continuu, în perspectiva infinitei asemănări cu Dumnezeu, spre care omul a fost chemat de la început. Sf. Părinţi ai Tradiţiei răsăritene, începînd cu Sf. Atanasie cel Mare, apoi capadocienii, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama pun în lumină treptele cunoaşterii, comuniunii noastre cu Dumnezeu şi opera Sa. Sf. Grigorie Palama distinge cu mare acuitate trei trepte sau trei lumini: “Mintea percepe (prinde) o lumină, simţirea alta. Simţirea percepe (prinde) lumina supusă simţurilor, care arată lucrurile supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri. Prin urmare, vederea şi mintea nu percep (prind) aceeaşi lumină; dar numai cîtă vreme lucrează fiecare după firea sa şi în cele după fire (create). Însă, cînd se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea, şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea… într-un fel cum numai Dumnezeu ştie şi cei ce lucrează acestea” [3].

Cu alte cuvinte, participăm distinct la trei lumini; primele două ne vin de la cele împărtăşite lumii create: 1) “lumina supusă simţurilor”, adică lumina fizică, pentru care Dumnezeu ne-a dăruit şi zidit ochiul trupesc; şi 2) “lumina” sau “cunoştinţa aflătoare în înţelesuri”, adică raţiunile, rosturile, chipurile lucrurilor, darurile lor, pentru care Dumnezeu ne-a dăruit şi zidit ochiul minţii. Aceasta este treapta luminării, a contemplării făpturilor cu ochii duhovniceşti, în diafania lor, în raţiunile lor, aşezate de Dumnezeu Cuvîntul, “prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1, 3) şi în care sufletul devine “ca un sfeşnic nestins al Duhului introdus în interiorul raţiunilor făpturilor”, văzîndu-le pe toate unite în unica şi tainica lor Raţiune (Calist Patriarhul). Dar dacă, pentru comunicarea cu această lume creată dobîndim lumini şi ochi spre cunoaşterea celor create, Dumnezeu ne împărtăşeşte şi din lumina Lui, se înţelege, necreată, spre a-L înţelege în har şi pe El, pe Creator. Pentru a-L cunoaşte, aşadar, Dumnezeu ne împărtăşeşte Lumină din propria Lui Lumină [4] şi ne dă ochi pentru această Lumină: ochiul credinţei. Psalmistul proclamase cîndva acel cuvînt pe care în marea doxologie îl psalmodiem şi noi: “Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină”. Aceasta este treapta cea mai înaltă, a trecerii dincolo, mai presus de toate raţiunile lumii, la Însuşi Izvorul lor – Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, la Care Duhul Sfînt “ne ridică şi ne aşază cu El întru cele cereşti” (Efeseni 2, 6), făcîndu-ne “împreună-moştenitori ai Treimii, dîndu-ne în chip minunat toate sub stăpînire, cele din cer şi cele de pe pămînt” (Calist Patriarhul), văzîndu-le şi îmbrăţişîndu-le acum pe toate cu ochii Ziditorului.

Vedem limpede, aşadar, că menirea omului nu ţine de lumea creată, de lumea făpturii, ci de moştenirea de sus, de lumina divină, necreată şi unică, şi că astfel le-a rînduit Dumnezeu pe toate încît pînă şi dragostea pe care o nutrim faţă de El dobîndeşte reflexele acestui dar suprem care e dragostea Lui pentru noi: “Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu e mai mare decît dragostea dumnezeiască” [5]. Căci El ne-a adus de la nefiinţă la fiinţă şi, căzînd noi, iarăşi ne-a ridicat spre a ne chema la Ceruri şi a ne dărui împărăţia Sa: “Căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gîndul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfînt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzînd noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcîndu-le, pînă ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie” (Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur).

În actul cunoaşterii, elementul capital e lumina, lumina divină, lumina necreată, inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu, “logodire a duhului neîntinat şi fără prihană” (Slujba Botezului), inelul de logodnă dintre Dumnezeu şi făptură. “Socoteşte drept cunoştinţă proprie a adevărului simţirea harului” [6]. Cîtă înţelepciune, cît adînc e în această afirmaţie a Sfîntului Grigorie Sinaitul, pentru că, hotărît lucru, elementul capital e harul divin, harul împărtăşeşte Creaţia de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfînt, şi prin har dobîndim Revelaţia, legătura, comuniunea dintre Creator şi opera Sa. Cum se săvîrşeşte această comuniune dacă nu prin mijlocirea Duhului Sfînt şi a darurilor sale, daruri în care Sf. Grigorie Palama vedea nişte ochi divini îndreptaţi spre Creaţie? De aceea Biserica noastră vede în Tainele sale un act de logodnă în Duhul, dintre Creator şi Creaţia Sa. În lucrările Duhului Sfînt ni se revelează lucrarea necreată şi veşnic creatoare a lui Dumnezeu, iar Isaia mărturisea despre ele că ne sînt dăruite prin “şapte duhuri, şapte daruri: duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al cunoştinţei, al binecredincioşiei, al sfatului, al tăriei, al temerii” (Isaia 11, 2-3), şi în ele Proorocul Zaharia vedea “şapte ochi ai Domnului care privesc peste tot pămîntul” (Zaharia 4, 18).

Harul nu e însă numai o stare generală, indistinctă. Există o inteligibilitate a harului, căci în el se răsfrînge relaţia Creator-creatură şi totodată distincţia radicală dintre Dumnezeu şi creatură, dintre Dumnezeu, Care este necreat şi cu totul altceva/Altcineva, şi făptura limitată în timp şi spaţiu. Este vorba aici de o distincţie în unitate între Dumnezeu şi om, şi harul dă seamă de această realitate, căci el e făcut să fie înţeles tocmai prin faptul că e purtătorul către om al celor “şapte duhuri”, al celor “şapte daruri”. Aceasta e menirea harului, să dea făpturii credinţă, iubire, lumină, spre a se împărtăşi prin ele din împărăţia lui Dumnezeu.

În har, în această lumină şi energie – care învăluie şi totodată pătrunde Creaţia întocmai soarelui care învăluie şi pătrunde cu căldura lui pămîntul – e posibilă cunoaşterea, înţelegerea noastră de noi înşine, precum şi cunoaşterea şi înţelegerea celorlalte făpturi. Numai din şi prin lumina divină e posibilă în adevăr “cunoştinţa făpturilor” [7], numai din şi prin împărtăşirea ei se face “transparentă temelia lor dumnezeiască” şi ni se dezvăluie “sensurile lor nesfîrşite, aflate din veci în Dumnezeu” [8]. Numai dinlăuntrul ei e cu putinţă participarea la “lucrările fără de început ale frumosului şi binelui” [9].

În viziunea Bisericii noastre, elementul axial îl reprezintă omul, persoana umană. Revelaţia biblică ne oferă o definiţie fundamentală a omului prin chiar actul divin, primordial, al Creaţiei: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră…” (Facerea 1, 26). “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27). De observat adînc: în Facerea 1, versetul 26, apar chipul şi asemănarea, iar în versetul 27 apare numai chipul. Explicaţia este că, în acest act primordial al zidirii, omului i s-a dat chipul – realitate statică, indestructibilă, prezentă în fiecare dintre noi –, dar nu i s-a dat asemănarea decît ca tindere, ca virtualitate, pentru că omul, în care s-a sădit chipul Dumnezeirii, dintru început a fost chemat să urmeze calea mîntuirii şi să se desăvîrşească, în perspectiva infinitei lui asemănări cu Dumnezeu; sau, cum tîlcuieşte uimitor Sf. Vasile cel Mare, ca omul să aibă prin creaţie ceea ce este chipul, dar, totodată, ca el să devină după asemănare: “Dumnezeu a făcut totul cu putinţă; dacă El ţi-ar fi dat şi asemănarea, care ar mai fi fost meritul tău? Pentru ce ai primit tu cununa? Şi dacă Ziditorul ţi-ar fi dat-o, cum s-ar mai fi deschis pentru tine Împărăţia cerurilor? Dar a făcut ca o parte să-ţi fie dăruită, în timp ce alta să fie lăsată neîmplinită: şi tocmai pentru ca tu însuţi să o împlineşti şi să meriţi răsplata care-ţi va veni de la Dumnezeu” [10].

Menirea omului stă, tot după Scriptură, în îndumnezeire şi înfiere, în îndumnezeirea lui pînă la înfiere; înfiere întrucît, potrivit Revelaţiei, Tatăl, Părintele Ceresc are un singur Fiu, pentru Care proclamă: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmi 2, 7). În Fiul Unic, Veşnic al Părintelui Ceresc, în acel Astăzi (numele veşniciei lui Dumnezeu), născut în comuniunea şi bucuria Duhului Sfînt, omul e zidit şi menit la înfiere şi îndumnezeire: “Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Psalmi 81, 8). Împlinirea acestei meniri e posibilă numai în harul dumnezeiesc, în lumina dumnezeiască, “lumină adevărată, veşnică, neschimbătoare, neînserată, netrecătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvîrşite” [11].

Această înfiere implică iniţial, originar, conştiinţa persoanei. Părinţii au sesizat, contemplînd lumina divină ca lumină ipostatică, au înţeles că sîntem fii ai luminii şi, prin ea, în har, fii ai Părintelui ceresc. Au înţeles că sîntem – ca persoană – fii personali ai luminii şi, prin Fiul în Duhul Sfînt, fii ai Părintelui luminilor. De aceea, lumina divină e numită şi ipostatică, adică personală. Explorînd-o el însuşi, Sf. Grigorie Palama mărturiseşte: “Lumina subzistentă pe care o văd sfinţii în chip duhovnicesc, e subzistentă în ipostas” [12]. Această lumină e o realitate, o existenţă izvorînd, comunicînd din Dumnezeul-Persoană. În adîncul ei, al luminii, în adîncul harului “mai presus de fire, care rămîne ascuns, este Acela” [13], Acela care-Şi instituie dialogul cu omul. Deci sîntem chemaţi a fi în dialog personal cu Dumnezeu, care niciodată, cum spune Părintele Stăniloae, “nu anulează existenţa subiectului nostru propriu”, deci personal. Însemnătatea acestei realităţi, acestei energii harice constă în faptul că – împărtăşindu-ne din ea, dar neidentificîndu-ne cu ea – sîntem feriţi de orice confuzie panteistă. (Nu e vorba de o energie văzută, gîndită doar ca energie pur şi simplu, privată de conştiinţa că în ea te împărtăşeşte personal Duhul Sfînt, Duhul lui Hristos, o energie, “o putere impersonală pe care o vezi prezentă”, o lumină care vede în tine, fără să ai simţirea şi conştiinţa persoanei care vede în şi prin ea. Numai persoana te poate scoate din confuzie. Poţi avea sentimentul că această energie, această lumină, este a ta, observă Părintele Stăniloae [14], şi acest lucru poate conduce la panteism şi totodată la pierderea conştiinţei tale personale. De aici pînă la acele mistici supra-personale nu e decît un pas.)

Pe de altă parte, şi încă mai adînc, conştiinţa personală a simţirii, a lucrării harului, a luminii necreate în noi ne conduce la conştientizarea existenţei şi vocaţiei noastre personale, a eu-lui nostru aflat în permanent dialog cu Dumnezeu. Ne conduce la cunoaşterea, comuniunea noastră cu Dumnezeu, în înţelesul ei revelat de unire, de împărtăşire din harul şi energia necreată, pentru care Sf. Grigorie Sinaitul spune: “A-L cunoaşte pe Dumnezeu cel Unul este, după Scriptură, rădăcina nemuririi” [15]. Nu altfel trebuie să înţelegem cuvîntul din Evanghelie: “Iar viaţa veşnică aceasta este: «să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu» în trei ipostasuri «şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3) în două firi şi voinţe” [16].

Aceasta este mărturia ortodoxă cea mai adîncă: a Persoanei. Rădăcina ei ni se revelează în Taina Persoanelor divine, a Preasfintei Treimi, care stă drept început oricărei rugăciuni, oricărui cuvînt sacru: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Noi recunoaştem şi mărturisim că “Dumnezeu este iubire” tocmai pentru că ni se descoperă personal şi în Treime. În unele religii monoteiste Dumnezeu e conceput ca “mono-personal” (Pr. Stăniloae), ca un solitar metafizic. E limpede că într-un asemenea Dumnezeu “mono-personal“ nu am putea contempla iubirea, fiecare dintre noi ar trăi doar pentru sine, în miopia propriului eu, departe de bucuria comuniunii. Pe cînd Treimea ne descoperă “structura supremei iubiri”, precum teologhiseşte Părintele Stăniloae, căci numai în ea trăim “Adevărul în iubire” (Efeseni 4, l5) şi, se înţelege, iubirea în adevăr. De aceea, “Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan l, 5) şi “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) sînt două dimensiuni fundamentale ale împreună-lucrării dumnezeieşti în actul Creaţiei.

Avem aici încă o taină de negrăită frumuseţe: iubirea se dezvăluie şi sporeşte pe măsura sporirii luminii din noi, iubirea e direct proporţională cu lumina. În tot mai multă lumină, în bogăţia adevărului, iubesc tot mai mult şi am mărturia iubirii în adevăr - aceasta e o trăsătură a tezaurului inconfundabil al Ortodoxiei noastre. “A spune adevărul este cea mai mare faptă a iubirii”, mărturiseşte Patriarhul Fotie. Prin urmare, în lumină şi iubire, în adevăr, Dumnezeu ni Se descoperă creînd. Cel dintîi act al Creaţiei a şi fost: “Să fie lumină!” (Facerea l, 3). Iar creînd, de fiecare dată, pentru fiecare regn al Creaţiei, Dumnezeu vedea “că este bine“ (Facerea l, l0) şi că toate “erau bune foarte” (Facerea l, 3l), căci le-a zidit în frumuseţea lor, în adevărul lucrurilor, cum citim într-unul din neasemuitele noastre tropare. Astfel, Dumnezeu Se revelează pe Sine în actul Creaţiei. Revelaţia divină este Creaţie, negreşit Creaţie, iar Creaţia este revelaţie a Creatorului.

Semnificativ, zilele Creaţiei curg de la seară la dimineaţă, de la întuneric la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la Cruce la Înviere. În aceeaşi ordine decurg şi etapele intrinseci ale slujbei divine: vecernia, miezonoptica şi utrenia, dimineaţa Liturghiei. Şi astfel, în fiecare dimineaţă, în zilele evocate în Cartea Facerii, se arată cu adevărat o noutate a Creaţiei: trecerea de la nefiinţă la fiinţă. Este revelaţia puterii, a infinitei avuţii a Treimii: “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmi ll8, 73). “Mîinile Tale”, adică ale Tatălui, deci Fiul şi Duhul Sfînt, braţele prin care Dumnezeu-Tatăl îmbrăţişează lumea, precum a înţeles şi a tîlcuit Sf. Irineu.

Cu alte cuvinte, în toată Creaţia, în puritatea şi frumuseţea ei originare, în leagănul ei şi în leagănul încă pur al oricărei făpturi, e răsădită şi odrăsleşte strălucirea luminii şi a iubirii treimice. Rugăciunea Bisericii evocă făpturile, psalmodiind: “Oglinzi ale frumuseţii Tale, Treime”. Însă Creaţia îşi află cununa în om: “Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea l, 26). În sfatul “Cel mai înainte de veci” al Sfintei Treimi l-a plănuit, l-a proiectat Dumnezeu pe om. Contemplînd puterea şi actul creator al Treimii, Sf. Vasile cel Mare evocă versetul 26 din Facerea l şi spune: “Ascultă, tu care lupţi împotriva lui Hristos, ascultă că Dumnezeu vorbeşte cu Cel Care a luat parte cu El la Facerea Lumii, cu Cel prin Care a făcut şi veacurile (Evrei l, 3), Care ţine pe toate cu cuvîntul puterii Sale (Evrei l, 3)”. Şi tîlcuieşte dumnezeiescul Părinte: “Cui îi spune Dumnezeu după chipul nostru?”. Cui altcuiva – ne edifică Sfîntul – “decît «Celui Care este strălucirea Slavei şi Chipul ipostasului» (Evrei l, 3), «Care este Chipul Dumnezeului Celui nevăzut» (Coloseni l, l5). Deci propriei Sale icoane vii, Celui Care a spus: «Eu şi Tatăl una sîntem» şi «cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (Ioan l4, 9). Acestuia Îi spune: «Să facem pe om după chipul nostru» (Facerea l, 26)” [17].

Fapt de însemnătate capitală: omul e creat “după chipul lui Dumnezeu” şi, anume, potrivit interpretării Sf. Vasile cel Mare, “după chipul Fiului Unic al lui Dumnezeu”. Să luăm aminte: prin însuşi faptul că Dumnezeu-Tatăl are un Fiu, un unic Fiu, după al Cărui chip, în Duhul Sfînt, ne-a creat pe noi, fiecare om este un unic, este o noutate inconfundabilă, astfel încît a ucide, a suprima un om înseamnă a nimici o unicitate, fapt din cale afară de grav, cu urmări neştiute şi care vor fi cunoscute numai la Judecată. Şi iarăşi, întrucît în actul creator iniţial, în Adam, Dumnezeu a creat omul după Chipul său, înseamnă că în tot omul, în toţi cei din Adam născuţi şi răspîndiţi pretutindeni în lume se află moştenirea de neşters a Chipului lui Dumnezeu, a preaiubitului Său Fiu, Chipul Dumnezeului-Creator. Propriu vorbind, după dumnezeieştile Scripturi: “La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor...” (Ioan l, l-4).

Părinţii au observat: cu lumina, cu înţelegerea celor create, ne împărtăşim din cele create. Dar Dumnezeu ne-a rînduit pe fiecare să devenim “templu al Duhului Sfînt”.

Lumina necreată, al cărei ochi e credinţa, lumina Învierii şi Învierea însăşi sînt cele două.daruri şi mărturii ale Ortodoxiei. În această lumină a Învierii sărbătorim Paştele, Paştele nemuritoare, care ne împărtăşesc nemurirea. Aşa creştinul ortodox preamăreşte lumina, contemplînd-o din canonul inspirat al Sf. Ioan Damaschin şi proclamînd-o drept lumina cea fără de ani, lumina cea pururea fiitoare, la care ne cheamă pe toţi prin cuvîntul pascal: “O, Paştile cele mari şi sfinţite, Hristoase; o, înţelepciunea, şi Cuvîntul lui Dumnezeu, şi puterea, dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

În această lumină creştinul ortodox îşi trăieşte întreg crezul vieţii lui duhovniceşti, crez pe care Sf. Grigorie Sinaitul îl cuprinde esenţial zicînd: “Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea. Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu şi înainte de Întrupare, şi după Întrupare, dar după Întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească” [18]. Mărturisind pe Dumnezeu, “Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită“, Ortodoxia contemplă şi preamăreşte în Dumnezeu, Cel Care Se descoperă deodată în trei străluciri, drept trei Persoane, unite într-o unică fiinţă şi împărtăşindu-ne nouă lumina slavei, pe care, potrivit imnului Bisericii, “Pre o Dumnezeire în trei străluciri cu bună credinţă să O lăudăm, strigînd: Sfînt eşti, Părinte fără de început şi Duhule cel dumnezeiesc; luminează-ne pre noi, care cu credinţă slujim Ţie, şi ne scoate pre noi din focul cel de veci” [19].

Sfînta Treime personal l-a creat pe om ca persoană, ca subiect. În unele traduceri ale Sfintei Scripturi, în locul privind crearea omului s-a strecurat o eroare. Textul biblic a fost tradus eronat: “Luînd Dumnezeu ţărînă din pămînt, l-a făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare de viaţă, şi s-a făcut Adam fiinţă vie”. Traducerea corectă a textului biblic este “cu suflet viu” sau “spre suflet viu”. În acest sens luminos, Patriarhul Calist învaţă atît de ziditor: “Priveşte darurile lui Dumnezeu, Care nu se căieşte de ele, şi harurile Celui necuprins, şi te bucură de minunea cea făcută cu cel ce s-a împotrivit lui Dumnezeu. Socoteşte cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întîi zidit şi cele mai înalte ce le face pe urmă în noi. Suflă în Adam cu suflare de viaţă, harul Duhului de viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvîrşit; căci s-a făcut «spre suflet viu» (Facerea 2, 7) şi nu spre suflet simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfînt al lui Dumnezeu Se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvîntător (raţional) şi de chip dumnezeiesc… Drept aceea, această suflare a lui Dumnezeu, suflată, cum s-a zis, în Adam, pînă ce a fost în el, nu puţină slavă şi strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaş de ea. Ca urmare, el se purta faţă de lucruri cu putere străvăzătoare şi proorocească şi era împreună-creator cu Dumnezeu, sau un al doilea dumnezeu, după har” [20].

În această lumină de după Cădere, în care erau virtuţile, Moise a primit Legea divină, şi faţa lui strălucea; iar Ilie, în “carul virtuţilor” era înălţat la cer, tras spre cer de “caii de foc ai virtuţilor”. În această lumină au strălucit toate hierofaniile de care vorbesc cărţile Vechiului Testament (prin care s-au învrednicit în parte de pedagogia divină şi iubitori de înţelepciune ai lumii vechi). Sacrul şi hierofaniile lumii vechi, evocate de Mircea Eliade, acest mare martor al Răsăritului, sînt şi ele, în felul lor, mărturii ale luminii divine.

Prin Cădere nu s-a pierdut chipul, dar s-a lepădat asemănarea (Sf. Ioan Gură de Aur). Se înţelege, Întruparea este darul suprem, unirea între Necreat şi creat, unire pe veci...

[1] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. 8, p. 243.

[2] Sf. Grigorie Palama, Despre sfînta lumină, în Filocalia, vol. 7, p. 360.

[3] Tomul aghioritic, în Filocalia, vil. 7, p. 421.

[4] Lumina necreată, neapropiată, la care ţine atît de mult Tradiţia răsăriteană şi pentru care Sf. Grigorie Palama a suferit şi temniţă.

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele 400 capete despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, p. 63.

[6] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, p. 92.

[7] Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 65, în Filocalia, vol. 7, p. 470.

[8] Pr. Prof. D. Stăniloae, în Filocalia, vol. 7, p. 470, nota 734.

[9] Sf. Dionisie Areopagitul, în Filocalia, vol. 7, p. 470, nota 736.

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii, 1, 17.

[11] Sf. Grigorie Palama, Despre sfînta lumină, în Filocalia, vol. 7, p. 313.

[12] Ibidem, p. 273.

[13] Ibidem, p. 339.

[14] Pr  Prof. D. Stăniloae, în Filocalia, vol. 7, p. 339, nota 513.

[15] Pilde 15, 2; cf. Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, p. 101.

[16] Ibidem.

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 179.

[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, p. 100.

[19] Panihida sau Parastasul, Bucureşti, 1938, p. 33.

[20] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia, vol. 8, p. 241.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Ortodoxie şi naţiune (15.02.2008)

Un cuvînt al Părintelui Galeriu (21.04.2009)

Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu (03.06 2009)

Între religie şi ştiinţă (06.02.2010)

7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – I (12.08.2010)

7 ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – II (13.08.2010)

Două simpozioane de suflet (21.11.2010)

S-a stins Rodion, fiul Părintelui Galeriu (27.02.2011)

Părintele Galeriu – Veşnica pomenire! (23.08.2011)

O sinteză tîrzie a Părintelui Galeriu - I (27.02.2013)

O sinteză tîrzie a Părintelui Galeriu - II (07.03.2013)