SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
I
Nu-i trupul nostru
sufletului za,
să lupte-n ea sau
drept să stea de veghe,
ci mai degrabă
seamănă a zeghe
de rob pe viaţă-nchis
în zarca sa.
Îl ispăşim în el de
tîlhărie
pe-Adam, cu ce-a
ieşit din coasta lui,
căci dacă Domnul
nu-i nedrept (şi nu-i!),
de ce-ar fi
moartea-n noi aşa de vie?
Ne naştem robi în
firea care trece,
iar veşnicia tace-n
noi chitic,
cum tace-n sloi
lumina lumii rece.
Cu taina pusă
vieţii noastre cruce,
vom fi ceva doar
devenind nimic
şi vom rămîne doar
de ne vom duce!
II
Cum taina ta vreo
minte n-o pricepe,
credinţa-i felul
nostru de a şti -
şi nu-s mai iuţi pe
lume bidivii
să bată ale
cerurilor stepe.
Credinţa ia pe străvezii
copite
văzduhul tot în
goana ei fierbinte
şi e mereu c-o dragoste-nainte
de cîte minţii-i
sînt îngăduite.
Atîta arde-n para
ei de vie
că moartea însăşi
tremură de ea
şi dracii fug de-a
valma în pustie,
muşcîndu-şi jalnici
coada lor cea rea,
pe cînd în urmă-a
crucii nebunie
aprinde veşnicia
stea cu stea.
III
Tu, ce iubirii
capăt nu ai pus,
nici jos, în veac,
nici sus, în veşnicie,
fii-mi milostiv la
ceas tîrziu şi mie
şi dă-mi să-ţi fiu
fidelul care nu-s.
Căci mult aş vrea,
dar n-am defel putere,
şi-oricît aş năzui
să mă ridic,
rămîn în rîvna mea cu-atît
mai mic
cu cît mai sus
porunca ta mă cere.
De nu-s cu fapta
vrednic, cum se cade,
măcar mai lasă-mi
vreme de-un cuvînt,
destul de viu să
poată face mlade
şi de curat ca să
rămînă sfînt,
căci mila ta în fel
şi chip ne-ncape
pe cîţi ţi-am fost
măcar c-o iotă-aproape.
IV
Nemernic vin la
cina milei tale
şi n-am pe mine
cuvenit veşmînt,
dar trag speranţă
că, şi-aşa cum sînt,
tu vei găsi să mă
primeşti cu cale.
De-aş sta, măcar
pe-un colţ, la masa ta,
sau chiar sub ea,
pîndind vreo firmitură,
ar dobîndi întreaga
mea făptură
puteri în zelul ei
de-a te urma.
Flămînd şi singur,
Doamne, nu-s în stare
să aflu-n mine leac
adevărat,
nici vlagă să pot
duce în spinare
povara firii grele
de păcat,
ci doar în tine
viaţa mea mai are
nădejdea de a fi
cum m-ai visat.
V
Nu eu mă vreau să
fiu deplin în mine,
căci sun a gol
oricît m-aş osteni,
ci năzuinţa rîvnei
mele vii
e să-mi curgi tu,
ca sîngele, prin vine.
Nu eu să mă
trăiesc, ce nu-s nimic,
ci tu să mă
trăieşti, cel tot în toate,
iar dac-aş şti că
asta nu se poate,
nici n-aş mai vrea
din smîrc să mă ridic.
Dar tu mi-ai dat
nădejde-atît bună
de-a fi în tine una
şi pe veci
că ne-am făcut o
cruce împreună
şi nu mai ai din
mine cum să pleci,
decît de-ai vrea...
Dar am destul temei
să cred că asta-i
tocmai ce nu vrei!
Răzvan
CODRESCU
Rodin, Mîna lui Dumnezeu
1 comentarii:
Cred ca ultimul sonet isi merita in cel mai inalt grad denumirea de "mistic". Oare se naste un nou volum?
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire