joi, iunie 03, 2010

CREZUL MEU NAŢIONAL (text prescurtat)

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît mai mulţi cititori/comentatori s-au arătat excedaţi, dintr-un motiv sau altul, de textul mai lung postat iniţial sub acest titlu, îl repostez aici în variantă prescurtată, pentru ei şi pentru alţi potenţiali “excedaţi”. Reamintesc că este vorba de scrisoarea particulară trimisă unui mohah contrariat (al cărui nume îmi păstrez discreţia de a nu-l divulga) după ce a citit, în micul meu volum În jurul lui Eminescu (Ed. Christiana, Buc., 2009), textul intitulat “Recurs la «cadavrul din debara»” (pp. 109-111). Am decis să postez scrisoarea şi pe blog la gîndul că ar mai putea fi şi alţi “contrariaţi” pentru care s-ar impune, din scrupul auctorial, cîteva lămuriri principiale. Partea introductivă şi partea finală (date cu italice) le-am lăsat neatinse, restrîngînd numai expunerea de argumente (pe care am uşurat-o şi de “balastul” notelor de subsol). Sper ca măcar unora acest demers să le fie de folos, dar nu-mi fac mai multe iluzii decît este cazul... (R. C)



DINTR-O EPISTOLĂ LĂMURITOARE

Bucureşti, 12 aprilie 2010


Mult iubite ostenitor întru Hristos
şi nepreţuit frate [V.],


Îmi pare sincer rău pentru amărăciunea prilejuită de cutare text în care eu am înţeles să mă pronunţ ceva mai aspru la adresa poporului român, ceea ce a putut crea impresia că m-am lăsat furat de „ispita Patapievici”. Fără să mă fi supărat pe cineva (Doamne fereşte!), mă simt dator cu cîteva lămuriri principiale, care privesc nu numai textul cu pricina, ci întreg scrisul meu, întreaga mea atitudine faţă de „problema naţională”.
Las la o parte că nici d-l Patapievici nu mai e întru totul cel din 1996 (cînd au apărut Politicele, pricinuitoare de atîta scandal şi pe marginea cărora eu însumi am polemizat dur cu autorul) şi cu atît mai puţin cel din 1990 (de cînd – din vremea mineriadelor – datau de fapt textele epistolare incriminate cu precădere şi adresate iniţial, în particular, răposatului Alexandru Paleologu). Astăzi d-l Patapievici este mult mai la dreapta decît acum 15-20 de ani, chiar dacă dreapta sa nu e tocmai dreapta noastră. Fără să înceteze să fie critic faţă de ceea ce numeşte „vulgata bunului român”, s-a mai nuanţat în afirmaţiile la adresa poporului din care face parte, iar gîndirea sa (nu întotdeauna şi comportamentul său, din păcate!) a căpătat mult mai evidentă consistenţă creştină (Omul recent a dovedit-o cu prisosinţă), chiar dacă nu neapărat în cadrele stricte ale Ortodoxiei, cum mulţi şi-ar fi dorit. Toate acestea sînt însă problemele lui Patapievici şi n-o să insist eu, care l-am amendat în atîtea rînduri, să-i devin apologet. De altfel, nu ca apologet m-am referit la scandalul mai recent al raportării sale la Eminescu (i s-au pus în cîrcă grave afirmaţii decontextualizate şi răstălmăcite), ci numai în virtutea unei minime onestităţi intelectuale, de la care cred că „cinstea sufletească” a creştinului şi a omului de dreapta nu trebuie să facă rabat.
În ce mă priveşte, mi se pare cel puţin o pripită exagerare de natură sentimentală să fiu pus pe acelaşi plan cu d-l Patapievici în concepţia şi atitudinea faţă de naţional, naţiune, naţionalism. Mai întîi că eu, chiar cînd am adoptat un ton mai critic, n-am folosit limbajul de odinioară al d-lui Patapievici („cur”, „fecale” etc.) pentru a defini condiţia naţională. Apoi n-am generalizat abrupt asupra trecutului românesc observaţiile mele critice despre prezentul pe care îl trăim; ba n-am generalizat nici asupra prezentului, arătînd întotdeana că, oricît de dezamăgiţi sau îngrijoraţi am fi faţă de o majoritate întristătoare, nu-i putem judeca pe toţi românii cu o singură măsură, iar segmentele responsabile şi creatoare nu ne lipsesc (ele păstrînd de fapt adevărata „linie a neamului” şi îndreptăţindu-ne să sperăm că măcar de „hatîrul” lor, prin mila Lui şi prin mijlocirea marilor noştri morţi, Dumnezeu ne va scoate cîndva la un liman). În fine, pentru mine toate acestea nu-s doar pariuri teoretice sau eventuale obligaţii civice, ci am încercat toată viaţa – ca profesor, publicist sau editor – să lucrez, după daruri şi puteri, pe linia şi în spiritul tradiţiei naţionale (poezia mea, la rîndul ei, cred că o vădeşte îndestul, iar ciclul „Rost de doină” – îmi îngădui această confesiune în paranteză – mi-e cel mai drag din cîte am scris vreodată, pentru că nicăieri nu m-am simţit mai acasă în spaţiul graiului şi sufletului românesc).
Că avem o problemă (mare) cu prezentul, mai ales sub aspect naţional, e de prisos să vă mai amintesc eu. În aceste condiţii, eu n-am renunţat nici o clipă la linia naţionalistă, dar am adoptat calea – desigur mai incomodă, dar cred că mai realistă şi mai eficientă pe termen lung – unui „naţionalism critic”, străduindu-mă în acelaşi timp să rămîn fidel principiilor şi exigenţelor creştin-ortodoxe tradiţionale, care-şi află temelia ultimă în Mîntuitorul Hristos, dojenitorul dumnezeiesc al lumii.
Am selectat în cele ce urmează cîteva constante ale „discursului” meu pe această temă şi încerc să le readuc în discuţie ca repere lămuritoare (pe care, de altfel, le veţi putea regăsi „transfigurate” şi în modesta mea creaţie poetică). Am dat cu litere îngroşate acele pasaje care mi se pare că motivează mai îndeaproape poziţia mea critică, de care v-aţi arătat atît de necăjit.


În istoria modernă a României se pot identifica trei tipuri de naţionalism (dintre care numai al doilea e cu adevărat organic şi legitim): naţionalismul masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pînă la fondatorii junimismului), naţionalismul creştin (cu rădăcinile în Hasdeu şi Eminescu, dar consolidat abia de marea generaţie interbelică) şi naţionalismul comunist (de la protocronismul ceauşist pînă la discursul curent de tip România Mare). Or, aşa cum naţionalismul creştin a avut de luptat cîndva cu reziduurile derutante ale naţionalismului masonic (simplu instrument conjunctural de distrugere a imperiilor tradiţionale), tot aşa naţionalismul creştin de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiţia şi resursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă “Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea naţională” de reziduurile insalubre ale naţional-comunismului.
Desigur, orice discuţie despre naţionalism ar trebui să se raporteze, în mod principial, la fundamentul său ontologic: “naţi(une)a” sau “neamul”. Numai acest fundament ontologic corect înţeles şi asumat dă naţionalismului consistenţă şi legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, după cum contestarea acestui fundament permite criticismul antinaţional şi implementarea discreţionară a noilor proiecte politice de tip nivelator.
Că, în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi relativizări, naţiunile continuă să existe – acesta e un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile (neamurile) entităţi necesare în ordinea firească a lumii (fie că o concepem ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel mai simplu argument pentru eventualul caracter aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională.
Aşadar, înainte de orice altă tratare mai sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa bunului simţ e cea care ne arată că naţiunea, naţionalitatea, naţionalul ţin de o realitate obiectivă, de un dat al firii.

Din unghiul de vedere al unui naţionalism creştin, interesează dacă această realitate incontestabilă – naţi(une)a sau neamul – este de la oameni sau este de la Dumnezeu. Episodul biblic al Turnului Babel sprijină aserţiunea că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt care în vechime avea şi înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină (dar într-un sens mai degrabă corecţional). Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi puternica încredinţare a lui Israel că este „poporul lui Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o istorie sfîntă. Numai că originea şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru sine, pe cînd pe noi ne preocupă o explicaţie integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un neam, ci de toate neamurile, consfinţite ca atare prin universalismul mesajului creştin („La ai Mei am venit şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi acelea Mă vor preamări!“).
Cum se poate deci fundamenta teologic, pe baze scripturistice, patristice şi general ortodoxe, existenţa legitimă a naţiunilor şi naţionalismelor? Problema, conturată în secolul al XIX-lea, a fost destul de pe larg şi de cu folos dezbătută în România interbelică. Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii în duhul teologiei mistice răsăritene, dar şi cu o bună respiraţie filosofică, îi aparţine fără îndoială părintelui Dumitru Stăniloae şi se regăseşte în volumul Ortodoxie şi românism (1939).
Pornind, în mare, de la aceste antecedente, am încercat o sinteză a ceea ce se poate numi „teologia neamului“, socotind că acest cuvînt, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact înlăuntrul limbii române statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii etnice sau naţionale, avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulaţie curentă (spre deosebire de „naţie“, receptat tot mai mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat în mare măsură din uzul curent de către sinonimul parţial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă).
Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concentrice de viaţă comunitară (familia, neamul, Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit. Chiar dacă nu avem aici “cetate stătătoare” (Filipeni 3, 10), ci “cetăţenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne marea “scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care vieţuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu absolutizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne înconjoară e sprijin sau piedică pe calea mîntuirii.
Conform ideologiilor curente, naţiunile sînt contestate pentru că generează naţionalisme, iar naţionalismele sînt definite ca forme revolute de extremism şi intoleranţă. Dacă naţiunea este devalidată, atunci naţionalismele rămîn fără obiect. Este aici un caz tipic de reducţionism ideologic. În realitate, aşa cum spuneam, existenţa naţiunilor este un fapt de evidenţă elementară, iar naţionalismele reprezintă consecinţe cu totul fireşti ale acestei stări de fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naţionalism trebuie condamnat aprioric, aşa cum anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine – care nu numai că este bună, dar este cel mai mare bun.
Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei minuţioase analize teologice: “Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat – şi de multe ori aşa este –, dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. […] Naţionalismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne pierde practicîndu-l cu credinţă. […] Naţionalismul, în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar în practică, orice naţionalism sau mîntuie, sau pierde, după cum e sau nu străbătut de credinţa creştină” (“Naţionalismul sub aspect moral”, în Ortodoxie şi românism).

Mai întîi se cade arătat că naţionalismul genuin n-are nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare a celorlalţi. E un adevăr banal că, în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, cu atît eşti mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. Iar acest universal viu, “întrupat”, nu-i nicidecum totalizare amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să ne ispitească în numele unui universalism abstract şi impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” şi ai “omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca neamurile – forme de existenţă metafizic legitime şi istoriceşte necesare – să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă ce se vor înfăţişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată.
Adevăratul naţionalism înseamnă, aşadar, păzirea şi afirmarea creatoare a fiinţei şi geniului naţional al unui neam, dar şi efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul universal al omenirii.
Creştineşte vorbind, demersul onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin manipulare interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decît două fundături simetrice ale vieţii istorice.

În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul uman al naţionalismului autentic nu este poporul, ci neamul. Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de dreapta. Dincolo de imanenţa poporului, există o transcendenţă a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori nefastă, în funcţie de virtuţile sau păcatele liber exercitate de fiecare trăitor curent. Iar cînd spun “neam”, înţeleg comunitatea, deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” identitar de origine divină, avînd o dinamică structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal.
Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz înţeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este vorba de una şi aceeaşi realitate, dar în două ipostaze complementare: una care “se arată” în veac, alta care “se ascunde” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, printr-o dinamică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincronică a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului” respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realităţi). În felul acesta, putem spune, fără nici o ezitare, că “neamul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dinamică ni se înfăţişează complexă şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şirul generaţiilor istorice ale unui organism comunitar. De aceea, cum am arătat în polemica mai veche cu d-l Patapievici), se poate spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice realitate care cade (şi) sub incidenţa istoriei, neamurile nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Viaţa naţională se colorează şi ea, la toate nivelurile, de virtuţile sau de viciile umanului, iar neamul, ca ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de starea fiecărui mădular.
Conform învăţăturii creştine, există o certă solidaritate eschatologică între ins şi comunitatea căreia îi aparţine. Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistenţă istorică, ci şi permanenţă transistorică.
Între “neam” şi “popor” există un raport analog – mutatis mutandis – cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Biserica nevăzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie nicidecum comunităţii mistice a Bisericii (o asemenea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost păscut uneori naţionalismul romantic), ci este internă acesteia: nu atît ca parte într-un întreg, cît ca diversitate în unitatea întregului.

În teologia Părintelui Stăniloae, pe lîngă accepţiunea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu toţii, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtuţile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui destin comunitar. În acest sens, nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raţionale este şi o problemă de conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata.
În istorie există o linie a fiecărui neam (sintagma se regăseşte şi la Corneliu Codreanu), urmată şi îmbogăţită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. În dialectica istorică a vieţii naţionale, există generaţii care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se învrednicesc mai puţin. Sau, am putea spune: popoare care trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la această linie. Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul – ipostaza lui actualizată într-un anumit ceas istoric – decade atît de mult încît uită complet şi se îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică a vredniciei şi demnităţii lui. Cîtă vreme mai există însă în sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. Acea minoritate va fi naţional reprezentativă: ea va constitui “elita mesianică” a neamului respectiv.
Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, tocmai în numele neamului, de către “drepţii” lui. Poporul nu trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el periclitează, prin nedesăvîrşirile clipei, existenţa veşnică a neamului, atunci adevăratul naţionalist are obligaţia morală şi istorică de a-l certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul Israel – şi cum a făcut-o Mîntuitorul Însuşi (“Neam [popor] păcătos!” – le strigă El evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuşi îi ceartă pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se mistifice. El nu va căuta să-şi în-cînte, ci mai degrabă să-şi des-cînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmităţile curente: va fi “desfermecătorul” poporului, de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului.

Prin urmare, adevăratul naţionalism, întemeindu-se pe realitatea eternă a neamului şi neavînd de-a face nici cu populismul, nici cu şovinismul, nu-i decît valorificarea istorică firească şi exemplară, străină de orice extremism degradant, a fiinţei şi geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” care sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în “sinele nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”.
Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). “Naţiunile – scrie D. Stăniloae – sînt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti” (“Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism).
Şi pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce d-l Horia-Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui să-l citez aici: “Apartenenţa la o naţiune sau alta este un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” (în Despre îngeri).
Se cade întru totul recuperat, în concluzie, acel naţionalism care îmbogăţeşte şi deschide, cu grija de a-l separa în mod tranşant de formele patologice ale suficienţei gregare şi de auto-amăgirea (ca să nu zic auto-mistificarea) cu care ne ispiteşte “vulgata bunului român”. Altfel spus, se cade redescoperită relaţia intimă dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezîndu-ne, cu înţelepciune, realism şi deplină răspundere, pe coordonatele eterne ale lumii lui Dumnezeu.


Sper că am reuşit să mă explic şi să arăt în ce măsură mă diferenţiez de d-l Patapievici, dar şi de orice naţionalism demagogic sau linguşitor. Iubesc sincer şi încăpăţînat neamul românesc, dar nu cu o iubire oarbă, ci mă simt dator, tocmai în virtutea acestei iubiri responsabile, să cert, atunci cînd mi se pare a fi cazul, poporul în numele neamului, chemînd ceea ce este trecător să se reorienteze după şi spre ceea ce este veşnic. Consider dojana – frăţească sau părintească – o expresie uneori necesară a iubirii şi a grijii faţă de neam. Nu fac, în această privinţă, decît să urmez – după puterile mele modeste – pilda lui Hristos, la nivelul de sus, şi pilda lui Eminescu, la nivelul de jos. Nimeni n-a iubit lumea mai mult decît Hristos şi nimeni n-a certat-o mai mult decît El. Nimeni n-a iubit lumea românească mai mult decît Eminescu şi nimeni n-a certat-o mai mult decît el. Iar marea mea grijă nu e aceea că aş fi prea aspru dojenitor, ci aceea că nu sînt suficient de vrednic ca dojana mea, mai blîndă sau mai aspră (după împrejurări), să aibă suficientă greutate într-o lume cu tot mai multe urechi închise şi tot mai resemnată în decăderea ei. De aceea rămîn cu încredinţarea că, fără să o excludă, mai presus de dojană rămîne rugăciunea. Dar despre aceasta frăţiile voastre ştiu şi pot mult mai mult decît mine şi de aceea n-aş putea încheia altfel această epistolă dureroasă ca o rană decît cerşindu-vă smerit să vă rugaţi neîncetat pentru neamul nostru greu încercat, dar şi pentru mine, nevrednicul şi păcătosul, care n-am decît rugăciune mică şi lumească.

Cu toată dragostea frăţească
şi buna nădejde întru Hristos,
Răzvan CODRESCU


Umor (negru?) pe internet (foto de Alice Drogoreanu)

29 Comments:

At 3/6/10 5:16 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Unui "Anonim" (imposibil de postat)ardelean şi greco-catolic (căruia-i cer iertare că nu-l tutuiesc):

Să ştiţi că muntenii şi moldovenii, deşi au multe păcate, vă pot pune la dispoziţie un loc sigur într-un balamuc: fie la Golia, fie la Bălăceanca (s-ar putea şi la Spitalul 9 din Bucureşti, dar numai în cămaşă de forţă, care s-ar putea să nu încapă peste "cămaşa morţii" pe care o purtaţi ca vajnic patriot ardelean). Dar poate vă salvează de pericolul românesc papistaşii dvs. şi vă internează într-o clinică occidentală unde măcar să nu v-ajungă miasmele slave (că de făcut bine nici ei nu vă mai pot face, chiar dacă v-ar purta pînă la moarte între Fatima şi Lourdes)...

 
At 4/6/10 1:04 a.m. , Anonymous Anonim said...

Abia citind textul prescurtat mi-a trezit interesul sa citesc si textul intreg, si parca nu mi-a mai fost greu de loc.
Cred ca ar trebui sa multumim si eu si dumneavoastra celor care v-au determinat sa faceti si varianta pe scurt. Este adevarat ca se pierde mult (mai ales de la note) dar se si castiga pe undeva (dovada chiar cazul meu).

 
At 4/6/10 2:05 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Mă bucur dacă pînă la urmă v-am trezit interesul.
Lui Big Ben i-am mulţumit deja în altă parte (caci el a fost, ca să zic aşa, capul... bunătăţilor).

 
At 4/6/10 8:31 a.m. , Anonymous Gabriela said...

Felicitari realizatoarei fotografiei de la sfarsit, care a avut pur si simplu un moment de geniu! Cat adevar in a nu mai avea Adevar! Ai bani, dar degeaba. Chioscul e plin, dar degeaba. Ai imbatranit, dar degeaba. Vai de neamul care nu mai are adevar!

 
At 6/6/10 11:14 a.m. , Anonymous Bloggoslovul said...

Cata stradanie trebuie in lumea noastra decazuta si pervertita ca sa demonstram ceva ce ar trebui sa fie de la sine inteles! Chiar faptul ca este nevoie de ast fel de "demonstratii" arata cat ne-am stricat la minte si la suflet. Si iata ca nici demonstratia cea mai clara nu ne mai convinge si ni se pare tot timpul ca tot ar mai fi de discutat! Toma a pus mana in rana si s-a convins. Noi punem mana in rana si zicem: "Parca, dar totusi..."

 
At 6/6/10 5:25 p.m. , Anonymous rx said...

Buna-ziua! Domnule Codrescu, daca mama mea e romanca iar tatal polonez, carui neam apartin?

 
At 7/6/10 6:52 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Pentru RX:

Glumind, aş zice: nu ştiu să vă spun dacă sînteţi mai degrabă polonez sau mai degrabă român, dar sigur nu sînteţi - şi nu puteţi fi - altceva decît polonez sau român.
Formal, în tradiţia creştină, apartenenţa etnică o dă linia paternă. La evrei ştim bine că este invers.
De fapt, în astfel de cazuri, care nu-s deloc puţine, insul aparţine cu precădere acelui neam - din cele două - de care se simte sufleteşte mai aproape şi de care existenţa sa este conjunctural determinată. Aici nu intră în discuţie numai "sîngele" (mitul prost al rasismului clasic), ci şi limba, religia, locul şi comunitatea în care trăieşti, propria personalitate (ireductibilă şi irepetabilă).
Insul ESTE principial, în astfel de cazuri, şi una, şi alta, dar numai el poate spune dacă SE SIMTE mai degrabă una sau mai degrabă alta. Pe acest "sentiment" al unei predilecţii subiective se bazează şi declararea liberă a unei naţionalităţi sau a alteia din cele două obiectiv conţinute în "codul genetic" (tertium non datur).
Într-o abordare mai detaliată a problemei (cf. "Neamul în Biserică", nota 27) am avut grijă să precizez:
Folosesc aici termenul de "naţiune" mai ales cu sensul ontologic de "natio" (naţie, neam), însă fără vreo iluzie de "purism" etnic. Etno-identităţile, în acest tîrziu al istoriei, sînt realităţi complexe, funcţio­nale în virtutea unei predominanţe asumate.

 
At 7/6/10 9:29 a.m. , Anonymous Anonim said...

@ Bloggoslovul spunea...

Explica-te! Cine s-a stricat la minte si la suflet?

 
At 7/6/10 9:44 a.m. , Anonymous Anonim said...

D-le Codrescu, cand a aparut in istorie neamul roman si din cate etnii se compune el? Tot aud ca romanii au fost crestinati de Sf. Ap. Andrei. Pai pe vremea aia nu erau romani.

 
At 7/6/10 12:15 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Etnogeneza e un proces complex, iar în această privinţă nimeni nu poate face afirmaţii absolute. Cert este că, de la un moment dat, neamul începe să se manifeste ca atare în istorie, cu mărcile lui distinctive (limbă, un anumit tip de mentalitate şi sensibilitate, credinţe şi obiceiuri dominante, interese şi năzuinţe comune), consolidîndu-şi treptat o tradiţie şi o conştiinţă de sine, ceea ce duce în mod firesc la un anumit grad de solidaritate internă şi la o legătură aparte (concretă sau doar simbolică) cu un spaţiu-matcă (cu un "acasă"), indiferent de vicisitudinile istoriei.
În ce priveşte cazul particular al "creştinării românilor", sigur că nu românii ca atare au fost creştinaţi în sec. 1, ci predecesorii lor din spaţiul de origine, cu care se poate stabili o linie de continuitate, atît sub aspect biologic, cît şi sub aspect spiritual. Cert este că etnogeneza românilor, indiferent de "ingredientele" etnice, a avut loc într-un spaţiu în mare măsură încreştinat (românii fiind singurul popor din zonă care nu s-a în-creştinat ulterior, ci aşa s-a pomenit pe sine: creştin). Că acest creştinism originar a coexistat cu anumite reminiscenţe păgîne, că va fi fost mai degrabă unul "cosmic" decît bisericesc - aceasta este o cu totul altă discuţie.

 
At 7/6/10 3:02 p.m. , Anonymous Bloggoslovul said...

Pentru anonimul de la 9:29 AM

Noi, romanii, care incetul cu incetul nu mai pastram nimic din virtutile inaintasilor, ci doar din defectele lor. Chiar n-ai bagat de seama, sau ai orbul lui Vadim?

 
At 7/6/10 4:07 p.m. , Anonymous Anonim said...

@ Bloggoslov

Cred ca ai mintea luminata de intelepciunea lui Becali. Care noi, romanii? Poate voi, romanii! Cei de pe malurile pline de miasme grele ale unei Dambovitei clocite. Ii judeci pe toti cu o singura masura? Fa o cura de aer curat la tara si o sa-ti treaca.

d-lui Codrescu

De acord cu dvs. Insa cu Neagu Djuvara putem fi de acord?

 
At 7/6/10 5:50 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Anonimului de la 4.07 PM:

Răspunsul pe care i-l daţi "Bloggoslovului" este cel puţin alăturea de drum. "Argumentele" dvs. "păşuniste" puteau ţine încă acum vreo jumătate de secol; astăzi ele sînt ridiculizate nu de un comentator sau altul, ci de însăşi trista realitate a ceea ce a mai rămas din satul românesc de altădată. Trebuie să avem luciditatea şi curajul de a recunoaşte impasul grav în care ne aflăm - şi care nu se reduce, din păcate, la riveranii "Dîmboviţei clocite".
Cît despre întrebarea pe care-o mi-o puneţi mie, vă răspund:
putem fi măcar parţial de acord cu "istoricul" Neagu Djuvara (adevăraţii profesionişti ai istoriografiei înţeleg rostul ghilimelelor respective), dar nu întrucît ar fi vorba de etnogeneza neamului românesc (demult încheiată la data cînd au ajuns pe aici cumanii şi pecenegii), ci numai de posibila origine etnică a unei părţi a aristocraţiei locale (din care, într-o oarecare măsură, face parte şi d-l Djuvara - personaj, altminteri, extrem de interesant).

 
At 7/6/10 6:10 p.m. , Anonymous Bloggoslovul said...

N-am nimic sa-i mai raspund anonimului cu pricina: mai bine ma duc si vorbesc singur intr-o padure.
Pe de alta parte, ma intreb si eu cum de un aventurier ca dl. Neagu Djuvara (mediocru si in sintezele istorice pentru copii) poate trece drept somitate a istoriografiei romanesti?! Cred ca raspunderea pentru aceasta impostura o poarta mai ales editura Humanitas.

 
At 7/6/10 6:19 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Propun să lăsăm cazul d-lui Djuvara şi să ne referim - dacă mai e cazul - strict la tematica textului postat.

 
At 7/6/10 10:36 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Anonimului de la 9.51 PM:

Încerc să-mi păstrez calmul (şi credeţi-mă că aceasta-i raţiunea pentru care v-am postat şi vă răspund).
Ca să "mă stric" cu Editura Humanitas, ar trebui să am cu ea măcar o legătură minimală. Se întîmplă însă că nu am nici una.
În ce-l priveşte pe d-l Djuvara, somitate sau nesomitate istorică, e un om de aproape o sută de ani şi onorabil în destule alte privinţe. Nu merită un rechizitoriu la nivel de comentarii (mai ales anonime) pe blog. Ca să fiu mai explicit, apelul meu din mesajul anterior era o invitaţie la decenţă.
(Regret că eu însumi, răspunzînd punctual unei întrebări, am deschis fără să vreau portiţa unei astfel de discuţii; stă însă tot în puterea mea să o închid.)

 
At 7/6/10 11:49 p.m. , Anonymous Bloggoslovul said...

PUNCTUM

 
At 7/6/10 11:55 p.m. , Anonymous Anonim said...

Bloggoslovul vede peste tot delicii ale impostatiei. E si asta o "calitate".

d-le Codrescu, lumea satului romanesc nu e otova de la un capat la altul al tarii. Si pe urma vorbeam de virtuti si defecte; aceste virtuti, cred eu, nu s-au pierdut cu totul in lumea satului. S-or fi pierdut doar in satele din jurul Bucurestilor invadate de spiritul dimbovitean...

 
At 8/6/10 12:47 a.m. , Anonymous rx said...

Domnule Codrescu, va multumesc pentru raspuns! Imi permit insa sa continui discutia.
Mai intai sa spun ca nu am un tata polonez, intrebam doar din curiozitatea raspunsului dvs :) Ca sa continui o remarca a dvs referitoare la evrei. Intr-adevar, filiatia se transmite pe linie materna, insa nu a fost intotdeauna asa. Inainte de primirea Torei (primele 5 carti ale Vechiului Testament) religia si implicit filiatia nationala se transmitea pe linie paterna. Abia dupa robia babiloniana, rabinii au stabilit transmiterea religiei pe linie materna, printre altele si datorita faptului ca in robia babiloniana multe evreice cadeau prada violurilor din care se nasteau copii fara tata de neam evreiesc considerandu-se ca de cine iti este mama poti fi sigur, dar de tata, mai greu de stabilit cu precizie in acele timpuri.
Personal, inteleg neamul ca pe un corp spiritual (dupa cum probabil il intelegeti si dvs) si nu biologic, deoarece cine poate spune azi clar ca e roman pur? Asa ceva nu exista, fiecare om are cel putin o spita in ultimele 4 generatii considerate de alt neam. Si apoi, daca e sa fim puristi identitari, sa stiti ca exista si studii genetice asupra diverselor populatii din acelasi neam. Ce-ati zice daca v-as spune ca, repet!- vorbind exclusiv biologic, pe filiatie de ADN, ardelenii sint mai apropiati de maghiari si slovaci decat de romanii din Moldova ori Muntenia, dupa cum moldovenii au o mai mare proportie de sange slav decat locuitorii celorlalte regiuni ale tari. Diferente -cum sa le numesc?, de aspect?-- pot fi observate cu ochiul liber. Oachesul oltean de campie dunareana nu aduce intocmai cu motul din varf de munte ca sa dau doar doua exemple aleatorii. Insa ceea ce cimenteaza o unitate nationala e o mitologie, spiritualitate si o limba comuna (desi aici austriecii, de pilda, nu ar fi de acord). La asta s-ar ridica intrebarile daca elvetineii formeaza un neam? Dar austriecii? Sau argentienii. Ori daca trasarile arbitrare de granite intre fostele colonii africane se suprapun peste niste neamuri?
De ce moldovenii (basarabenii) se considera intr-o asa mica masura romani? A fost prea scurta perioada interbelica pentru ,,ai face romani''? De ce istro-romanii ori macedoromanii din Grecia resping categoric orice identificare cu romanismul? Un raspuns ar putea consta in faptul ca neavand o elita politica de secol XIX (secolul nationalitatilor) care sa le spuna acest lucru, au ramas fragmentati fata de spiritualitatea romaneasca? Ii putem considera pe latinofonii din Grecia cu anasana romani chiar daca imensa lor majoritate resping acest lucru? Cam multe intrebari :)
Vad ca unii se isi permit sa ia in zeflemea pe aici un istoric de talia lui Neagu Djuvara. Ce sa-i faci, la asta-i bun internetul, orice semidoct se poate lua de bracinari cu cine vrea si sa-l spurce pe cine vrea. Romania profunda!

 
At 8/6/10 8:22 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Lui rx:

Mi se par pertinente cele mai multe dintre observaţiile dvs. şi mă bucur că aţi pus anumite probleme, ca să vadă şi “terţii” mai grăbiţi că discuţia nu e deloc simplă...

Anonimului de la 11.55 PM:

Aveţi o trainică şi simplificatoare obsesie dîmboviţeană, dar mă întreb: cîţi dintre noi se pot lăuda că n-au nici o fixaţie? Cred că resimţiţi un fel de nevoie psihică de a identifica un pol al răului naţional (Dîmboviţa) şi un pol al binelui naţional (satul – mai ales ardelenesc, nu-i aşa?). Realitatea mi se pare însă ceva mai complexă şi mai nuanţată...
Eu nu spun că decăderea nu e graduală, că sudul nu-i mai decăzut decît nordul sau că mediul urban nu-i mai decăzut decît cel rural. Decăderea este însă – chiar dacă în grade diferite – suficient de vizibilă peste tot, punînd în derizoriu idealizările de tip tradiţional.
Sigur că virtuţile nu s-au pierdut de tot (nici la sat, nici la oraş, nici dincoace, nici dincolo de munţi), dar s-au redus suficient de mult încît să creeze legitimă îngrijorare.
(Nu ştiu cine este “Bloggoslovul”, dar sigur nu este cel pe care-l bănuiţi dvs. prin aluzia iniţială...)

 
At 9/6/10 4:32 a.m. , Anonymous rx said...

Din pacate, unii ardeleni sufera de un egocentrism visceral, aberant si comic in acelasi timp. Ei uita faptul ca specificul ,,central-european'' ardelenesc pe care-l clameaza, in dezacord (desigur) cu decazuta ilfovita demboviteana nu le apartine, ci e o mostenire saxono-maghiara, nicidecum valaha, care erau privati de cele mai elementare drepturi national si exilati in varf de munte ori tolerati pe la periferiile oraselor . Si bata-i vina pe ,,sudisti'' si moldoveni de au fost nevoiti sa-si verse sangele prin transee pentru ca si confratii lor ardeleni de peste Carpati sa se poata bucura de aceleasi drepturi ca si maghiarii ori germanii. Incredibil cata lipsa de solidaritate poate exista in spatiul romanesc, si mai ales cata deosebire fata de maghiari, evrei sau greci.

 
At 9/6/10 8:31 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Este curios cum românii ardeleni (şi mai ales greco-catolicii), cu naţionalismul lor antiregăţenesc, nu realizează că de fapt rup unitatea românismului, fiind secesioniştii de serviciu ai comunităţii naţionale. După ce au sacrificat unui mit cultural realitatea istorică (din raţiuni tîrzii, conjuncturale şi pînă la urmă foarte lumeşti), ei au ajuns să se creadă, precum sectanţii, singurii purtători de adevăr şi singurul model valabil pentru fraţii de acelaşi sînge. Crezînd că se universalizează, naţionalismul lor s-a provincializat, iar la mulţi dintre ei ura şi dispreţul faţă de fraţii ortodocşi de acelaşi neam au devenit cu timpul raţiune de a fi şi mărturisire de credinţă.
Regăţeanul generic, cu toate limitele şi defectele lui (nu puţine), a dovedit mult mai multă conştiinţă naţională şi mult mai mult simţ al destinului colectiv, de aceea s-a şi dus odinioară să moară pentru Ardeal şi pentru idealul transprovincial şi transconfesional al României Mari.
Una din două: ori "soarele românismului răsare la Bucureşti", ori Bucureştiul nu-i decît odiosul Vavilon bizantino-slavizat al pierzaniei româneşti. Mai ales după trista experienţă comunistă, ardeleanul greco-catolic nu mai vede soarele răsărind decît de la Roma. Ba mai mult: ar accepta mai degrabă să răsară chiar de la Viena sau Budapesta decît de la Bucureşti. Aici e toată tragedia "solară" a naţionalismului românesc, în tîrziul unei istorii din care tocmai stăm să ieşim şi în care războiul româno-român pare tot ce ne-a rămas mai sfînt pe lume...

 
At 10/6/10 1:27 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

"Ardeleanului" recidivist:

Am încercat dialogul, dar se vede că e imposibil să dialogheze cineva cu dvs., cel puţin pe tema respectivă. De unde l-aţi scos pe rx "şovin"?!
Rămîne valabil ce am zis în prima intervenţie de mai sus. Şi vorba lui Eminescu: "Ce-o fi scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos?!".

 
At 10/6/10 9:10 a.m. , Anonymous Anonim said...

Din voi, bucurestenii, Fanarul a scos tot ce putea fi scos!
Voi refuzati dialogul daca nu-l puteti inghesui pe albia ingusta a Dambovitei.

 
At 10/6/10 10:41 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Aceluiaşi:

V-am postat ca să nu vă plîngeţi că n-aţi avut ultimul cuvînt: DÎMBOVIŢA! Restul e "bloggăreală" şi nu vă mai priveşte.

 
At 11/6/10 1:05 a.m. , Anonymous Anonim said...

Bine, ramaneti sanatos.
Inchei cu vorbele academicianului Dinu Giurascu rostite la Bookfest, langa Iliescu si al sau "adevar" imuabil cuprins intr-o carte pe care, cu regret, va invit sa o cititi.
„Mă uit la această naţie fericită, în această epocă fericită, în care români atacă pe români..., noroc că există cercetarea ştiinţifică. Dincolo de isterie, dincolo de stări emoţionale, meseria noastră cere documente şi mărturia celor care au făcut istoria. Domnul Iliescu este unul dintre aceştia".

Ferice de dl. Iliescu si ai sai bucuresteni!

 
At 11/6/10 7:08 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

O observaţie, în treacăt: nu trebuie să fii ardelean ca să te indignezi de Iliescu şi Giurescu, aşa cum nu trebuie să fii dîmboviţean ca să te indignezi de Funar sau Boc. La Bookfest, cei care l-au primit cu ostilitate pe Iliescu n-au fost ardeleni.
Aşa că "ferice" de noi şi-ai noştri - de la sud la nord şi de la est la vest!
Rămîneţi şi dvs. cît de sănătos se poate!

 
At 6/10/10 8:45 a.m. , Anonymous alicedrogoreanu said...

de curiozitate, unde ai găsit fotografia?

 
At 6/10/10 4:37 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Pe blogul fratelui Ioan Usca. Sper că nu e cu supărare...
În orice caz, felicitări: e, într-adevăr, de top!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire