INTERMEZZO LIRIC: CÎNTECE PENTRU MAI TÎRZIU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Să crezi că sînt acum şi-aici cu tine,

cel care tocmai stai şi mă citeşti,

într-un tîrziu al limbii româneşti

şi-n poala caldă-a dragostei divine!

Nu m-ai citi de-urît de nu ţi-aş ţine

şi nu te-aş fi pe cît şi tu mă eşti,

aievea-n taina-aceleiaşi poveşti

şi rîvnitori între frumos şi bine.

Nu sîntem singuri, cît mai e cuvînt,

nici eu, nici tu, iar visul ca o arcă

ne poartă între ceruri şi pămînt,

spre-a se-mplini mereu mai gata parcă:

e-atîta veşnicie-n noi că n-are

nici moartea loc, nici diavolul răbdare!

II

Cu cît se scurge vremea, e în noi

iubirea nu mai vie, ci mai pură,

ca lamura aleasă din făptură

în ciurul sfînt al zilei de apoi.

Atît rămînem, după leat şi soi,

pe cît ne fuse dragostea măsură,

iar pentru ea şi Dumnezeu se-ndură

să ne deschidă raiul înapoi.

Cătînd mereu divină-asemănare,

cu chipul treaz şi rîvnitor în sus,

ne sîntem unii altora cărare

spre răsăritul fără de apus

şi bucurie nu-i în cer mai mare

decît e nunta firii cu Iisus.

III

Eu n-oi mai fi, dar ce-a rămas din mine

va sta de veghe visului frumos,

de sus, din cer, şi pînă-n lume, jos,

ca rămăşag al dragostei divine.

Un cînt voi fi pe cobza lunii pline

şi frumuseţii graiului prinos,

mai viu decît am fost şi mai setos

de strălumina veacului ce vine.

Cuvîntul este cap de veşnicie

şi ne-adunăm pe rînd în poala lui,

şi-n el ne sîntem pururi bucurie,

şi rost de moarte să-l înghită nu-i:

bătut pe cruce şi în groapă pus,

se scoală iar şi trage lumea-n sus.

IV

Aşa de bun e Dumnezeu cu noi

că n-ar ajunge şapte vieţi, nu una,

să îi întoarcem dragostea, nebuna,

măcar pe jumătate înapoi!

Oricît am fi de putrezi sau de goi,

e gata mîna să ne-o-ntindă-ntruna

şi să ne facă raiului arvuna

să i-o simţim, ca soarele-n noroi.

Nu-i rău pe lume cît e bine-n cer,

nici ură-n noi ca mila lui mai mare,

iar dacă toate-mbătrînesc şi pier,

renasc în el mai pure fiecare,

căci moartea nu-i, din datină divină,

decît o ceartă-a beznei spre lumină.

V

Mai sîntem, da, cît a rămas din noi:

o pîlpîire-a duhului în oase.

scuipaţi din gura viselor frumoase

şi-ncovoiaţi de chinuri şi nevoi.

Nu ştim sorocul vremii duşmănoase,

dar ştim că nu-i întoarcere-napoi

şi că rămînem zi de zi mai goi

de suflul care din nimic ne scoase.

De dat ne este să-nviem în tine,

întîi e rîndul tău în noi să mori,

pe crucea cărnii care robi ne ţine

în focul păcătoaselor ardori:

aprinse ruguri între rău şi bine,

ne mîngîi, Doamne, atît pe cît ne dori.

VI

Mi-ar trebui trei vieţi să pot cuprinde

cîte-am ajuns să năzuiesc într-una,

dar ştiu, pe limba cărnii suferinde,

c-odată-i moartea pentru totdeauna.

Veciei spre-a-i plăti de-aici arvuna

ajunge-o clipă care rug ne-aprinde

şi-o singură iubire – numai una –

ne poate fi statornică merinde.

Nu vieţi de vieţi şi morţi de morţi ne sînt

de trebuinţă, ci doar vremea cîtă

ne-a rînduit-o cerul pe pămînt,

oricît ne-ar fi de grea sau de urîtă,

căci firea noastră spre-alt mai mult se cere,

iar viaţa nu-i nimic fără-nviere.

VII

Lui V.-J. Iamandi

("Nemuritorul Jacques")

De-acum se-nchide veacul pentru noi

şi veşnicia stă să ne înghită,

dar nu scăpăm de cándida ispită

de a privi cu tînjet înapoi.

Ce sîntem azi şi ce vom fi apoi

e viaţa noastră, cum a fost trăită,

iar Dumnezeu, clipită cu clipită,

de veghe stă să nu rămînem goi.

Din tot ce-am fost, o iotă nu-i pierdută

şi-atît de unici sîntem şi de vii

că-şi poate face dragostea redută

din rîvna noastră pură de a fi:

nimic nu piere, totul se strămută,

şi-n cer plinim ce-am început aci.

Răzvan CODRESCU