Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2006
LUCIFERISMUL DE LARG CONSUM
Consideraţiile
de mai jos reprezintă răspunsul subsemnatului la o recentă anchetă întreprinsă
de publicaţia culturală Origini (Norcross, U.S.A.), cu privire la
principalele ispite sau provocări cu care se confruntă intelectualul zilelor
noastre, precum şi cu privire la posibilităţile culturii de a le preveni şi
contracara.
I. Este evident – şi pînă la urmă de înţeles – că numărul şi subtilitatea
ispitelor se află în creştere galopantă pe măsură ce istoria avansează spre
eshaton. Postmodernitatea, de care se vorbeşte atît, nu-i propriu-zis altceva
decît modernitatea, ci drojdia care s-a ales din lunga ei fermentare.
Perversiunea moral-spirituală este atît de mare, iar minţile atît de stricate,
încît răul, cu întreg sistemul lui de ispite, s-a mecanicizat funcţional, ca un
perpetuum mobile, iar dracul mai degrabă stă şi se uită, "măsurîndu-şi
coada", cum zice vorba din bătrîni. Şomează dracul şi are rezultate mai
grozave decît pe vremea cînd se trudea din greu! Omul a devenit un artizan
rafinat al propriei pierzanii şi dracul îşi poate îngădui doar să iscodească
din umbră, intrînd în joc numai atunci cînd se iveşte accidental vreun puseu de
virtute sau vreun gest exorcizator. Ce-i drept, atunci să te ţii! La noi, de
pildă, s-a văzut, mai ales din vechea serie a Observatorului cultural
(cînd secera şi ciocanul revistei erau purtate de Ion Bogdan Lefter), cît de
urît fac cei posedaţi de demonii de modă nouă atunci cînd vreun nesupus de
talia unui Horia-Roman Patapievici încearcă vreo exorcizare, fie şi la modul
cultural [1]. Căci Omul recent,
orice s-ar zice, s-a vrut o carte "exorcizatoare" în felul ei...
Ispitele, deşi interferente structural, acţionează şi ele pe "căprării".
Sub aspect spiritual (sau duhovnicesc, în limbajul ortodoxizant), marea
ispită este ignorarea oricărei transcendenţe, suficienţa de sine a
omului "fără nici un Dumnezeu", a omului care "nu mai are nimic
sfînt". Sub aspect moral, marea ispită aş identifica-o cu ştergerea
graniţei dintre normal şi anormal, firesc şi nefiresc, cu decretarea "tolerantă"
a plăcerii şi a capriciului individual ca "drept al omului" şi
criteriu (sau "raţiune suficientă") a unei întregi "civilizaţii"
a ne-ruşinării. Sub aspect cultural, marea ispită mi se pare ideologizarea
şi mercantilizarea produsului intelectual, pe fondul unei sterilităţi de
tip alexandrin a spiritului creator (ce se încearcă a fi depăşită prin
teribilisme de prost-gust, mereu cu pretenţii "novatoare", de
închipuită "originalitate"). Sub aspect politic, marea ispită
ar putea fi generalizarea "gîndirii unice" de stînga
(radicalizată deja în aşa-numita "corectitudine politică"), cu
massificarea şi globalizarea manipulatorie din vechiul proiect masonic (horribile
dictu!) al "noii ordini mondiale", care nu-i decît o altă formă
de comunism ("comunismul american"), aparent mai blîndă, dar esenţial
mai parşivă, întruchipînd poliform sintagma apostolică a "diavolului
îmbrăcat în înger de lumină".
Şi poate că se mai cuvine evidenţiat că, pe deasupra tuturor acestor
ispitiri dizolvante, şi a altora asemenea, în inima însăşi a acestei crize
generalizate, stă unul dintre cele mai mari paradoxuri ale omului (post)modern
(căruia îi şi atestă, o dată mai mult, precaritatea – ca să nu zic oligofrenia
şi schizofrenia – aşezării în existenţă): pe de o parte, luciferic încîntat de
sine, el exaltă orgolios "condiţia umană", iar pe de altă parte îşi
tot scuză insanităţile prin limitele ei! Omul acesta rupt de Dumnezeu şi certat
cu ordinea firească a lumii create, "omul autonom", cum îl numea
Petre Ţuţea, se vrea şi se crede "măsură a tuturor lucrurilor", dar
îşi recunoaşte, cînd îi convine, el singur slăbiciunea de fond (Homo sum...),
omeneasca – şi pînă la urmă insurmontabila – nimicnicie! În această confuzie de
absolut şi relativ eu văd grimasa din umbră a diavolului, care nu dă doi bani
pe om, dar îi gîdilă orgoliul, spre a-l folosi împotriva lui Dumnezeu, cum a
făcut, într-o formă sau alta, încă de la începuturile lumii.
Luciferismul (duhul lui Antihrist) este, în ultimă analiză, numitorul comun
al tuturor deviaţiilor ce marchează vremurile apocaliptice – acele vremuri
cînd, după cuvîntul apostolic (cf. II Timotei, cap. 4), "oamenii nu
vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor
grămădi învăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi
abătîndu-se către basme".
II. Răspunsuri lămuritor-trezitoare şi putere soteriologică, în sens larg, nu
pot avea decît acele direcţii spirituale, culturale sau politice care intuiesc,
măcar principial, nevoia de repere şi de temeiuri reale, prin apelul smerit la Tradiţie,
fie în sens creştin, fie măcar în sens guénonian. Salubrizante şi recoagulante
nu pot fi, în condiţiile date, decît acele curente sau tendinţe care merg
spiritualiceşte spre sacru şi politiceşte spre dreapta. Sau,
altfel spus, orice opţiune spirituală, culturală sau politică în stare să rupă
cercul vicios al idealismului materialist şi să redescopere realismul
spiritual al Tradiţiilor autentice. Antropocentrismul trebuie să recapete
alternativa unui teocentrism viu şi coherent, deocamdată măcar la
nivelul unor elite (deopotrivă morale şi profesionale).
E şi aici, însă, o primejdie – şi nu mică: aceea de a căuta Tradiţia vie şi
de a nu reuşi – dintr-o pricină sau alta (pripă, superficialitate, lipsă de har
etc.) – să găseşti decît tradiţionalismul obtuz, fantoşa ideologizată a
Tradiţiei, coaja ei fără miez. Sau, chiar redescoperind Tradiţia autentică, să
te izolezi în ea în loc s-o faci cuminecătoare, să ajungi mai fascinat de "iniţierea"
ta decît de "mîntuirea" fratelui, uitînd că, cel puţin creştineşte
vorbind, e scris că vom învia spre judecată "fiecare în rîndul cetei sale"
(cf. I Corinteni, cap. 15) şi că-n "Noul Ierusalim" va
străluci apoteotic "slava şi cinstea neamurilor" (cf. Apocalipsa,
cap. 21). O dată redescoperită, Tradiţia adevărată obligă la comuniune şi la
slujire jerfelnică, la purtarea crucii tale şi a lumii întregi spre limanul
eshatologic al "Bisericii triumfătoare", care nu-i afacere pe cont
propriu, ci perpetuă deschidere, prin iubire, spre Dumnezeu şi
spre ceilalţi, spre alteritatea complinitoare ce conformează deopotrivă Creator
şi creaţie, îngeri şi oameni, Cer şi Pămînt, veac şi veşnicie. Numai diavolul
ne vrea însinguraţi, înstrăinaţi, neînfrăţiţi, necuminecaţi, sterili ca
neiubirea însăşi.
Există, din păcate, printre intelectualii despiritualizaţi de azi, o
confuzie curentă între Tradiţie şi tradiţionalism (nu atît în teorie, cît în
practică), precum şi prejudecata că orice opţiune tradiţională limitează fatal
şi sărăceşte spiritul creator. Nu-i deloc adevărat. Îl supune doar unor
răspunderi şi unor rigori, ceea ce e cu totul altceva. Pe linia tradiţională
s-au creat, chiar şi în smintitul secol XX, cele mai solide valori estetice şi
culturale. Stă mărturie chiar marea cultură interbelică românească, ce a dat
cei mai mari cărturari şi artişti români ai tututor timpurilor (ce creator mai
mare ca Blaga, sau ce cărturar mai complex ca Eliade?); stau mărturie curentele
spiritualiste din Europa, în general prost cunoscute (guénonismul, neotomismul,
existenţialismul creştin, o anume latură a expresionismului, la noi gândirismul
etc.), din nefericire trase în prăpastie de extremismul fascist, care a
înmormîntat cu el multe valori ce i-au fost conjunctural sau abuziv anexate.
Certate cu principiile, cu rigorile, cu specificul naţional şi, mai ales, cu
emergenţa divinului, (neo)stîngismul şi (post)modernismul au repulsie de toate
acestea, n-au "organ" pentru ele, dar asta nu dovedeşte nimic
altceva, dincolo de context, decît cecitatea lor complexată, neputinţa lor
structurală de a dialoga cu valorile, barbaria lor intrinsecă, obsesiile lor
psihanalizabile. Îi şi văd pe politrucii "politicii corecte" şi ai "multiculturalismului"
logofob strîmbînd din nas şi făcînd ironii "deştepte", puţindu-le
totul a "legionarism" şi "protocronism", ba chiar şi a "antisemitism"
mascat (căci nici evreilor nu le place paradigma tradiţională... a altora)!
Tinerii intelectuali de azi şi de mîine, în cazul în care "le va păsa"
şi vor avea şi stofa necesară, vor trebui să mobilizeze mult curaj pentru a
sparge aceste poncifuri şi a redescoperi adevărata europenitate
cultural-spirituală şi adevărata forţă creatoare a identităţilor legitimante,
adevărata rectitudine a poziţiei intelectuale, adevărata dimensiune a
personalismului şi comunitarismului, adevărata etică a dialogului şi adevărata
exigenţă a omului faţă de sine însuşi. Pînă atunci, nivelul lor intelectual,
prin forţa conformismului sau a proastelor "nărăviri" mentale, riscă
să rămînă acela de a crede şi afirma că o întîmplare tragică precum cea de la
Tanacu, bunăoară, ţine de nu ştiu ce "ev mediu întunecat" şi că
răspunzător moral pentru ea ar putea fi un Andrei Pleşu, întrucît a încurajat "obscurantismul"
scriind o carte despre îngeri [2]!!!
Răzvan CODRESCU
[1] Revista Observator cultural a dus, de pe declarate poziţii de stînga, o
adevărată campanie împotriva cărţii d-lui Patapievici intitulate Omul recent. O critică a modernităţii din
perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?» (Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2001). [Nota Blog]
[2] Rareori o carte mare a mai fost primită cu o
asemenrea obtuzitate – atît
dinspre cercurile teologiei ortodoxe, cît şi dinspre cele ale culturii laice – ca Despre
îngeri (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003). [Nota Blog]
* Răzvan
Codrescu, "Luciferismul de larg consum", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 4/184, aprilie 2006, p. 11 (rubrica
"Sic cogito").
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire