B.O.R. – POLITICA DROBULUI DE SARE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Din Comunicatul oficial

Hotărîre sinodală neavenită

(nr. 3745 din 26 mai 2014)

1. Introducere

Preotul nu exercită un mandat, ci o misiune, care include imperios un apel la cultura dialogului permanent, la toate nivelurile. Această evidenţă este una dintre trăsăturile definitorii ale Sfintelor Evanghelii. De aceea Sfinţii Apostoli întreabă şi cer lămuriri mereu Domnului nostru Iisus Hristos: Nu Te înțelegem! Lămureşte-ne! Ce ai vrut să spui? Explică-ne! (vezi Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30).

Faptul că Apostolii cer lămuriri arată că nu erau simpli admiratori sau ascultători necondiţionaţi ai Fiului Omului, un fel de fani religioși fără discernămînt, sau manipulaţi şi purtaţi de impulsuri emoţionale. Ei doreau să creadă în cunoștință de cauză şi să acţioneze ca atare. Iisus Hristos le răspunde de fiecare dată, oferindu-ne un exemplu minunat de conlucrare a libertății cu responsabilitatea şi a ascultării cu discernămîntul, contînd mereu pe capacitatea ființei umane de a înțelege, fie și numai în parte, Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iată de ce, episcopul, preotul şi credinciosul, aflaţi în comuniune de credinţă şi de har în Biserica lui Hristos, nu trebuie să tacă atunci cînd sînt unele lucruri neclare sau nefireşti. În acest caz, tăcerea, sigur, nu-i de aur.

"În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia, căreia îi aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Preotul și credinciosul trăiesc taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lor. În cadrul Bisericii, ei îşi duc lupta desăvîrşirii duhovniceşti şi se sfinţesc, se unesc cu fraţii lor în Hristos, realizînd continuu existenţa lor în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lor. Prin urmare, cuvîntul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvînt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume", spune pr. prof. Gheorghe Metallinos [1].

"Biserica este Hristos Însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sînt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii" [2], precizează același profesor Metallinos.

2. Argumente biblice și canonice 

împotriva recentei hotărîri sinodale

Din punct de vedere biblic, canonic şi al Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe, nu a existat şi nu există o restricţie care să interzică preotului, ce se află în relaţie de rudenie de sînge, ca tată şi fiu, sau de rudenie în Hristos, respectiv fini, gineri, naşi, cuscri, să slujească la acelaşi altar, în aceeaşi parohie. Recent, Hotărîrea sinodală nr. 3745 din 26 mai 2014 interzice o astfel de slujire, în ciuda argumentelor biblice şi canonice, care consideră chiar o obligaţie morală a preotului să se poarte de grijă ca fiii lui să urmeze slujirea tatălui, la acelaşi Altar.

În Vechiul Testament se rînduieşte, la porunca Domnului prin Moise (Levitic 8, 36), slujirea la Cortul Sfînt în echipă tată-fiu/fii, ca preoţi. De exemplu, la Ieşire 29, 1: "Iată ce trebuie să săvîrşeşti asupra lor, cînd îi vei sfinţi să-Mi fie preoţi..."; 29, 4: "Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la intrarea cortului adunării şi să-i speli cu apă…"; 29, 8: "După aceea să aduci şi pe fiii lui şi să-i îmbraci cu hitoane"; 29, 9: "Să-i încingi cu brîie şi să le pui turbanele; şi-Mi vor fi preoţi în veac. Aşa vei sfinţi tu pe Aaron şi pe fiii lui".

Apoi, se arată clar, că ei slujesc împreună şi după sfinţirea ca preoţi (29, 10): "Să aduci apoi viţelul înaintea cortului adunării şi să-şi pună Aaron şi fiii lui mîinile pe capul viţelului, înaintea Domnului, la uşa cortului adunării".

Apoi se porunceşte ca această rînduială de aducere de jertfă şi slujire să fie veşnică şi ca unul din fiii lui Aaron să urmeze ca Mare Preot şi să primească drept moştenire şi veşmintele cu care a slujit Aaron. 29, 24: "Să le pui toate pe braţele lui Aaron şi pe braţele fiilor lui, ca să le aducă, legănîndu-le, înaintea Domnului"; 29, 28: "Şi acestea să fie prin lege veşnică pentru Aaron şi fiii lui din cele ce aduc fiii lui Israel"; 29, 29: "Veşmintele sfinte cele pentru Aaron să fie, după el, ale fiilor săi, şi să fie unşi şi sfinţiţi, îmbrăcaţi cu ele"; 29, 30: "Marele preot dintre fiii lui, care-i va urma şi care va intra în cortul adunării, ca să slujească în locul cel sfînt, se va îmbrăca cu ele şapte zile". A se vedea, pe larg, şi cap. 8 din Levitic. (Să ne amintim că Arhiereul Ana era socrul lui Caiafa.)

Se ştie faptul, că fiii lui Samuel – Ioel şi Abia – au fost împreună cu tatăl lor la Cortul Sfînt. În mai multe locuri este menţionat Aaron împreună cu fiii săi. Pentru slujirea preoţească, nu li se cerea candidaţilor la preoţie decît descendenţa din Aaron şi integritatea fizică (Levitic 21. 17-23).

Lipsa fiilor de preoţi, împreună slujitori sau urmaşi ca preoţi la Cortul Sfînt, era considerată o mare pierdere şi ruperea unei rînduieli liturgice divine, pentru care Dumnezeu "a fost nevoit", după moartea lui Nadab şi a lui Abiud, care nu aveau copii, să rînduiască seminţia lui Levi, ca substitut a lipsei de fii de preoţi. Numeri 3, 4: "Însă Nadab şi Abiud au murit înaintea feţei Domnului, cînd au adus foc străin înaintea feţei Domnului în pustiul Sinai, neavînd copii, şi au rămas preoţi numai Eleazar şi Itamar, cu tatăl lor Aaron"; şi "atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Ia seminţia lui Levi şi o pune la îndemîna lui Aaron preotul, ca să-l ajute în slujba lui»" (Numeri 3, 5-6; Leviticul 16, 8-19). Numeri 18, 1-15; Levitic 6. 14-18. La Numeri 18, 2 citim: "Apropie-ţi pe fraţii tăi, seminţia lui Levi, neamul tatălui tău, ca să fie pe lîngă tine şi să-ţi slujească; iar tu şi fiii tăi împreună cu tine veţi fi la cortul adunării".

Eliazar cu Itmar erau fraţi de sînge, de unde rezultă, că relaţia tată-fii şi fraţi era dorită şi rînduită de Dumnezeu Însuşi. În acelaşi context vechi-testamentar, Iisus Hristos a chemat la apostolat pe primii patru Apostoli, dintre fraţi: Andrei şi Petru, dar şi pe tatăl lui Iacob şi Ioan, însă au răspuns chemării doar fiii (Matei 4, 21-22), şi cred că i-ar fi ales pe toţi apostolii dintre fraţi, împreună cu taţii lor, dacă ar fi fost posibil, deoarece Biserica lui Hristos este icoana familiei cu toată casa (Fapte 10, 2), iar Sfînta Treime este o relaţie de iubire, care sugerează familia: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh!

Se pune firesc întrebarea: există riscul, lucrînd împreună, să facă "afaceri" care ar putea sminti lumea? Ce ar fi de făcut în acest caz?

Este posibilă şi această situaţie, însă nu se poate desconsidera o tradiţie biblică şi canonică a Bisericii în schimbul adoptării unei politici personale, a drobului de sare. Dacă se întîmplă şi nereguli, sînt atîtea mijloace pastorale şi canonice să se îndrepte acea greşeală. Pînă la proba contrarie, se cuvine să se acorde prezumţia de nevinovăţie şi toată încrederea, întrucît, dacă a primit cineva marele dar de a administra Tainele Bisericii, care sînt dumnezeieşti şi veşnice, cu atît mai mult va fi cinstit şi demn să administreze şi bunurile pămînteşti şi trecătoare, cu aceeaşi responsabilitate preoţească. Dacă nu se gîndeşte aşa, atunci înseamnă că se pune din partea episcopului mai mult grija, accentul şi prioritatea pe bunurile administrative şi nu pe cele duhovniceşti.

Însă, din punct de vedere canonic, nu există vreo interdicţie ori restricţie în acest sens, de a sluji tată şi fiu ca preoţi la acelaşi Sfînt Altar, sau rude spirituale, respectiv fini, naşi sau cuscri, ci canoanele opresc doar rudelor trupeşti şi sufleteşti să primească Taina Cununiei. Deci, alte restricţii nu există, cu referire la rudeniile de sînge sau la rudenia cea de suflet, adică de cuscrie (Can. 53-54 Trulan), decît asupra episcopului.

3. Canoanele care interzic rudenia trupească 

pentru a sluji Biserica împreună 

se referă doar la episcopi, nu la preoţi

Pentru a evita nepotismul există restricţii doar pentru episcopi, de a nu-şi numi rudele ca urmaşi în scaun sau ca administratori ai eparhiei lor. Canonul 76 apostolic stabileşte: "Orînduim că nu se cuvine ca episcopul să hirotonească în demnitatea episcopală pe cine voieşte, dăruind-o fratelui sau fiului, sau altei rude, căci nu este drept să se rînduiască moştenitori episcopiei, dăruind simţirii (patimii) omeneşti cele ce sînt ale lui Dumnezeu; pentru că nu se cade a pune Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar dacă va face cineva aceasta, hirotonia să rămînă fără tărie, iar el să se pedepsească".

Hotărîrea sinodală menţionată a adus nu numai nedumeriri şi mîhniri sufleteşti, ci şi stupefacţie, deoarece argumentarea ei nu se bazează pe argumente biblice, patristice sau canonice, ci pe modelul lumesc, respectiv Banca Naţională a României şi unele societăţi comerciale. Iată cîteva mostre: "multe instituţii publice sau societăţi comerciale impun, ca şi condiţie la angajare, ca în aceeaşi unitate sau subunitate să nu funcţioneze rude apropiate sau soţi, întrucît experienţa a arătat că pot exista [subl. mea] probleme de responsabilitate instituţională, iar exercitarea coordonării ierarhice poate fi afectată. [...] să nu fie angajaţi în acelaşi timp soţul/soţia sau rudele pînă la gradul III (soţ/soţie, părinte/copii, fraţi, unchi/nepot), într-o relaţie ierarhică şi/sau funcţională; [...] Aprobă ca prezenta hotărîre sinodală să se aplice fără amînare, urmînd ca Centrele eparhiale să comunice la Cancelaria Sfîntului Sinod, pînă în data de 15 iunie 2014, cazurile identificate şi soluţiile adoptate [...]".

Instituţiile naţionale, corporaţiile comerciale şi Banca Naţională nu pot fi un model pastoral-administrativ pentru Biserica Ortodoxă.

Biserica-parohie sau eparhie nu este un club liturgic sau social, o mare afacere sau o corporaţie care funcţionează după regulile fiscale ale veacului, sau după modelul societăţilor comerciale sau al Băncii Naţionale, ci Biserica este Trupul lui Hristos, în care iubirea şi înţelegerea sînt mai mari decît banii şi reglementările-cascadă venite de sus, care doresc să controleze totul şi să subordoneze totul, în numele unităţii şi al bunului mers eclesial, în dauna libertăţii eclesiale şi pastorale, reglementate canonic, de Sfinţii Părinţi.

Dacă viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române se desfăşura, pînă nu demult, într-o armonie firească cu viaţa administrativ-economică a acesteia, după îndemnul hristic de a căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6, 33; 1 Corinteni 9, 9), constat în ultima vreme o inversare axiologică eclesială, prin faptul că acum se caută mai întîi împărăţia economicului şi alinierea la normele mondializării şi administrarea Bisericii în contextul integrării europene [3], care sînt rînduite şi impuse prin metode poliţieneşti, mai drastice decît la trezorerie, ca şi cînd orice Biserică sau Schit ar deţine o parte din Banca Naţională a României!

Nenumirea sau îndepărtarea fiului de preot, sau a rudelor trupeşti sau spirituale ale acestuia, la sau de la aceeaşi parohie, desfiinţează a priori prezumţia de corectitudine a familiei preotului, slăbeşte încrederea în relaţia episcop-preot-credincios în faţa oamenilor, care pot pune sub semnul întrebării şi al îndoielii încrederea în preotul paroh şi în familia lui.

În lumea laică, fiii/fiicele de medici, avocaţi, ingineri, profesori etc. lucrează adeseori împreună cu părinţii lor în aceeaşi categorie socio-profesională. Tradiţia Bisericii arată clar că acolo unde tatăl preot a slujit cu fiul preot, la acelaşi Altar, acolo s-a întărit parohia respectivă şi a adus multă stabilitate şi folos duhovnicesc şi bunăstarea parohiei. Rare sînt cazurile de nereguli sau neîmplinire, dar pentru o excepţie, nu trebuie făcută o regulă pentru toţi.

Cred că Biserica este deasupra timpurilor şi a celor trecătoare şi nu trebuie să stea la comanda şi discreţia puterii seculare, locale, europene sau mondiale, sau să se alinieze după duhul lumii privind legislaţia muncii, normelor laice patrimoniale ori altor principii de organizare, cu preţul desconsiderării Sfintelor Canoane, a relaţiilor de familie, a normalităţii şi a bunului simţ.

3.1. Cîteva repere eclesiale 

ale sinodalităţii reale

"Biserica este universală, dar este realizată cu adevărat numai în adunarea euharistică locală, în cadrul căreia un grup de oameni păcătoși – bărbați și femei – devin pe deplin poporul lui Dumnezeu" [4].

Deci, egalitatea o dă Sfîntul Duh, prin modul direct de a lucra prin Sfintele Taine, iar nu o declaraţie externă sau un privilegiu dat de cineva din administraţia bisericească [5], întrucît parohia "este un spaţiu al comuniunii de iubire şi sfinţirii vieţii credincioşilor prin Sfîntul Duh, de comuniune eclesială frăţească şi de independenţă administrativă" [6].

Din acest punct de vedere, fără să se nesocotească principiul ierarhic, nu există Biserică, ca instituţie, aşa cum este în lumea catolică, care să fie subordonată altei Biserici, sau să se găsească în relaţie de stăpîn-slugă, de vasalitate, sub un papă infailibil, ci în Ortodoxie există doar un sistem canonic [7], care reglementează şi precizează faptul că toate Bisericile locale trebuie să se găsească într-o relaţie de comuniune şi iubire frăţească între ele şi cu episcopul lor, fapt reglementat de Sfinţii Apostoli prin Can. 34 privind principiul teritoriului canonic local ca fundament al Bisericii, aşa cum scrie şi Sfîntul Apostol Pavel cînd se adresează Bisericilor locale (Romani, Galateni, Efeseni) şi nu unor structuri administrative centrale.

Fără viaţă parohială liberă, sau parohia constituită pe baze hristice, euharistice şi canonice clare, stabilite de Sfinţii Părinţi şi nu doar declarative şi de decor, Biserica administrativă eparhială sau parohială nu ar fi decît teorie, organizare strict umană, idealism naiv, utopie romantică ori nostalgie poetică [8]. Or, Biserica-parohie, care este fiinţial experienţa harică şi vie a Bisericii, avînd drept celulă vie însăşi familia creştină, reprezintă realizare istorică, destinaţie hristică şi soteriologică, realitate biblică şi patristică, toate în profunzimea lor cea mai adîncă.

De aici rezultă că, din punct de vedere teologic şi pastoral, parohia conţine întreaga Biserică şi ea trebuie susţinută şi întărită pe principii euharistice, hristice, canonice, pastorale şi economice clare, şi nu primordial privită ca o sursă economică cu orice preţ, în dauna familiei preotului sau în general a familiei creştine, în numele ascultării necondiţionate, fals înţelese din cauza faptului că se dă întîietate primordială principiului conducerii şi nu celui euharistic – sacru, cum se vede, din păcate, că se dezvoltă şi se impune, în ultima vreme, de sus în jos, ajungîndu-se, în mod ironic, să fie numită şi percepută în mass-media ca BOR SRL, care a devenit o Mega Corporaţie Economică, ce se diluează în secular, imitîndu-l fidel, aproape la toate nivelurile.

Modernizarea Bisericii şi alinierea ei la legislaţia europeană, profitul economic şi rentabilitatea socială în numele filantropiei creştine, în pericol de a deveni filantropie de marketing de cinci stele, fără duhul lui Hristos, toate acestea fac ca Biserica să devină parte a în-globalizării forţate, a subordonării ei puterii lumeşti, şi în cele din urmă duce la des-bisericire, adică secularizare şi în-globare.

4. Analiză, statistică şi prognoză pastorală? 

Perspective şi dileme

S-a creat, de curînd, un Departament de Prognoză Pastorală, în cadrul Sectorului Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală (vezi Candela Moldovei, nr. 1-2, 2014, p. 10).

Rog pe membrii acestui departament să facă o analiză şi o statistică ştiinţifică, care să constituie cu adevărat o diagnoză şi prognoză pastorală autentică, bazate pe tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nu pe normele europene sau laice, nu pe obsesiile şi ura unora, faţa de familia preotului, bazate nu pe politica administrativă a drobului de sare, sau a unor comenzi primite din afara Bisericii, şi vom vedea cîtă bunăstare a sfintelor lui Dumnezeu Biserici, cît folos spiritual şi material, cîtă armonie şi pace a adus în Biserică, în istoria ei, tocmai relaţia de rudenie trupească şi sufletească a preotului, a episcopului sau a credinciosului în cadrul familiei creştine, care reprezintă o imagine în miniatură a Bisericii lui Hristos!

S-au construit, cu multă jertfă şi sacrificii, atîtea Biserici, Mănăstiri, Schituri şi aşezăminte filantropice de către preoţi împreună cu soţiile, fiii şi ficele lor; de către monahi şi monahii împreună cu fraţii şi surorile lor, după trup; de către episcopi împreună cu familiile lor, într-o perfectă colaborare şi dragoste, pentru a sluji Biserica lui Hristos, şi în mod firesc; tot ei sînt cei care le păstoresc sau le administrează, cu aceeaşi grijă şi responsabilitate cu care le-au şi construit.

În acest context, se pun cîteva întrebări: aceste responsabile familii de clerici au fost bune doar să construiască şi să facă multe sacrificii, donaţii şi jertfe personale, neglijîndu-i de multe ori pe cei dragi, dar nu mai sînt bune şi credibile să le şi administreze, tocmai cei care ei însişi le-au şi ctitorit cu atîta trudă?!

Se repetă, mult mai dureros şi ruşinos, istoria prigonirii familiei preotului de pe vremea bolşevismului, cînd fiii şi ficele de preoţi erau daţi afară din şcoli, iar acum sînt daţi afară sau excluşi din propria biserică, pe motive imaginare, cum ar fi "funcţionarea în aceeaşi unitate sau subunitate [...] ar putea crea probleme de responsabilitate instituţională" (citat din hotărîrea menţionată), sau o presupusă fraudă administrativă.

Sfîntul Sinod, în loc să fie îngrijorat de faptul că multe soţii de preoţi au plecat la muncă în străinătate, pentru a-şi putea purta copiii în şcoli şi a putea ieşi din sărăcie, lăsînd acasă pe preot şi copiii singuri, riscînd unitatea şi sfinţenia familiei, şi în loc să caute soluţii pastorale, financiare şi administrative, pentru a face locuri de muncă pentru familia preotului, a face lobby pe lîngă oamenii politici, să faciliteze noi oportunităţi de muncă în cadrul Bisericii sau societăţii laice, pentru membrii familiei clericale, pentru bunăstarea şi păstrarea cît mai unită a familiei acestuia, preotul să nu mai aducă bani de acasă, pentru a-şi plăti dările sociale şi impozitul la stat, în speranţa îndepărtată a unei pensii, etc., fac, în schimb, tot felul de scenarii, cu presupuse pericole, fie imaginare, fie, ipotetic vorbind, unele chiar posibile, şi inventează pe baza lor tot felul de hotărîri şi bariere, punîndu-le în calea şi pe umerii preotului, parcă pentru a-l distruge şi mai mult, a-l demoraliza şi a-i dezmembra şi umili familia, de parcă viaţa nu ar fi, şi aşa, destul de potrivnică familiei preotului, într-o lume din ce în ce mai secularizată şi anticlericală, şi nu fac nici un efort pentru a-l ajuta pe preot şi a-i fi Părinte ocrotitor, cum s-ar cuveni unui Sinod bisericesc, care poartă şi apelativul de Sfînt.

Poate fi numită hotărîrea menţionată ca fiind sinodală, emisă de un sinod cu sfinţenie hristică? Dacă nu putem fi ajutaţi de Sfîntul Sinod, în mod concret, ar fi mult mai bine dacă nu am mai fi chinuiţi şi umiliţi cu astfel de hotărîri neavenite. S-a făcut vreun studiu de diagnoză şi prognoză pastorală ce ar însemna punerea în aplicare a unei astfel de hotărîri (ne)sinodale? Nu cred că este nevoie, deoarece este uşor de prevăzut că ar duce la blocarea şi dizolvarea vieţii fireşti a familiei preotului, care a păstorit de două mii de ani Biserica lui Hristos, fără atîtea directive şi hotărîri demolatoare, şi ar desfiinţa tot ce au făcut de-a lungul istoriei Bisericii, pentru preot şi familia lui, atîţia vrednici Patriarhi, Mitropoliţi şi Episcopi. Refuz să cred că se bate păstorul pentru a risipi turma!

Preotul are obligaţia, în asemenea momente, să se apere pastoral cu mijloace canonice şi să-şi exercite drepturile minime, pentru o pastorație demnă şi responsabilă, atît prin scris, cît şi prin dialog cu membrii Sfîntului Sinod, dacă dorește să poată vorbi liber pe limba adevărului şi a dragostei, în Duhul lui Hristos, în mod eclesial şi sinergic preot-episcop-credincios, întru dragostea și Evanghelia Dreptății, pentru întărirea Bisericii şi nu pentru a proteja ipotetic şi financiar statul, pe care îl apără cu atîta precauţie pastorală Sfîntul Sinod, tocmai pe statul care trăieşte deja, în multe din clădirile şi proprietăţile confiscate abuziv de la Biserică şi care ne-a jefuit permanent în istorie, şi chiar ne mai jefuieşte şi acum, prin taxe şi impozite aberante. Astfel de nedreptăţi Biserica nu le vede şi nu le sancţionează moral şi hristic, măcar aşa cum a făcut, nu demult, Sfîntul Sinod al Greciei.

Trecem, ca ţară, printr-o criză economică ucigătoare, care creează probleme și Bisericii, scăzînd considerabil veniturile financiare ale parohiei. Însă presiunea și umilința recentă, la care sînt supuși unii preoții şi protopopi neclientelari, a depăşit măsura bunului simţ din partea celor care cer mereu mai mult, în timp ce credinciosul sărăceşte şi mai mult, din zi în zi, în mod dramatic. În acest context, ne cerem scuze şi iertare pentru prea bunul nostru simţ şi pentru neputinţa noastră că nu putem cerşi de la credincioşii sărăciţi şi produce economic în parohie pe cît ne cereţi şi pe cît aţi putea cheltui la nivel central, nu totdeauna cu folos pastoral, şi nu de puţine ori pentru imagine personală sau de faţadă socială a Bisericii, cosmetizată diplomatic şi adusă la zi, după normele marketingului actual.

În lumea laică, cei ce plătesc şi susţin o instituţie sînt respectaţi, şi acestora li se acordă mulţumire şi socoteală pentru banul primit. La noi, în mod paradoxal, este total invers: cel ce dă este controlat, umilit şi batjocorit, iar cei ce primesc vin în control, pe poziţii de satrapi, induc credinciosului păstorit ideea că preotul ar fi un hoţ şi impostor, cu toată familia şi neamul lui, care-şi jefuieşte credincioşii şi propria lui Biserică.

Deci, în loc să primim mulţumire pentru contribuţia şi aportul nostru la centrele eparhiale, şi pentru bunăstarea Bisericii în general, primim sfidare, batjocură şi suspiciuni dăunătoare unităţii parohiale, credincioşilor şi Bisericii lui Hristos.

Tendinţa de a umili pe preot şi familia acestuia, în ultima vreme, a atins cote paroxistice şi obsesive, încălcînd, pe lîngă tradiţia biblică a preoţiei, expusă mai sus, contrar canoanelor şi tradiţiei Bisericii, şi pe cele privind legislaţia muncii în vigoare şi dreptul internaţional [9]. Hotărîrea sinodală nr. 3745/2014 este o dovadă în plus de abuz în serviciu, de atitudine discreţionară şi de sfidare a oricăror legi civile sau bisericeşti, deoarece somează să se execute şi retroactiv, anulînd libertatea canonică a episcopului, cu toate consecinţele ei, frizînd astfel ridicolul. Mă întreb: ce mai urmează? Ultimele directive şi adrese venite de la administraţia patriarhală induc ideea că preotul şi rudele sale, cu tot neamul lui viu şi probabil şi cel adormit, reprezintă un real pericol pentru Biserica în care slujeşte; enoriaşii sînt atenţionaţi duhovniceşte să fie vigilenţi şi chiar sînt obligaţi să-şi păzească preotul ca pe un delincvent, iar cei ce vin în control de la Eparhie, unii chiar în timpul Sfintei Liturghii, se comportă abuziv şi-l tratează pe preot tot ca pe un infractor. Nimic mai trist şi umilitor!

Se percepe din ce în ce mai mult că BOR se transformă încet-încet într-o instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea comunităţii creştine locale, a episcopului şi a preotului, ci impune dictatorial; în care Sfîntul Sinod nu mai este vocea poporului dreptcredincios, ci credincioşilor li se impune totul, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu fie într-un act individualist, fie într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează [10], fie este transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit; și se întrevede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă, care ar putea duce chiar la dispariția parohiei [11], dacă se foloseşte autoritatea sinodală discreţionar, sau Statutul BOR, modificat în repetate rînduri, în regim de ordonanţă de urgenţă, fără consultarea sinodală plenară, sau supus dezbaterilor preoţeşti sau academice a profesorilor de teologie, ci doar mînuit tacit, pe post de ghioagă pastorală, canonică şi legislativă, împotriva propriilor preoţi şi a familiilor acestora.

Să fi suferit oare BOR o astfel de mutaţie duhovnicească şi/sau administrativă în ultima vreme? Sper din toată inima că nu, iar dacă da, am încă speranţa revenirii la normalitate, deoarece cred în forţa de recuperare şi regenerare a Ortodoxiei, numai dacă lăsăm să lucreze mai mult harul lui Dumnezeu, principiul sinodalităţii reale, Canoanele, Sf. Tradiţie şi firescul bunului simţ în Biserica lui Hristos, şi mai puţin voinţa noastră reformatoare şi modernizatoare!

Cu acest scop am scris cele de mai sus, în Duh de dragoste şi nu de ură, şi cu nădejdea că pacea lui Hristos va fi în mijlocul nostru.

Pr. Dr. Mihai VALICĂ

[1] Vezi textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. METALLINOS, profesor emerit al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, Grecia, în Aula "Mihai Eminescu" a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, miercuri 7 noiembrie 2012, în http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/11/17/pr-metallinos-impotriva-formalizarii-tainelor-bisericii-asceza-conferinta-parohia/#more-47272.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea Pagina Centrului de Studii Canonice Cluj, în special broşura Administraţie parohială în contextul integrării europene; vezi şi www.canonice.net.

[4] John MEYENDORFF, Teologia Bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, ediţia a II-a, Ed. Nemira, București, 2011, p. 19.

[5] A se vedea pr. Cosmin SANTI, "Sfînta Euharistie, Taina Bisericii şi Trupul lui Hristos", în Ortodoxia, nr. 2, IV (2012), pp. 61-86.

[6] A se vedea Georgică GRIGORIŢĂ, "Autocefalie în Sinodalitate. Autonomia eclesială în Biserica Ortodoxă din punct de vedere canonic", în Biserica Ortodoxă Română, 2010, p. 233; vezi şi Arhim. Vasile MIRON, "Importanţa locaşului de cult în viaţa comunităţii parohiale", în Biserica Ortodoxă Română, 2010, pp. 247-271.

[7] A se vedea Georgică GRIGORIŢĂ, "Autocefalie în Sinodalitate. Autonomia eclesială în Biserica Ortodoxă din punct de vedere canonic", op. cit. p. 235.

[8] A se vedea Christos YANNARAS, Contra Religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2011, pp. 238-263.

[9] A se vedea http://www.avocat-dreptul-muncii.eu/codul_muncii_2014.php.

[10] A se vedea Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, "Centralitatea lui Hristos în teologia ortodoxă contemporană", în Ortodoxia LIII, (2002), nr. 3-4, p. 11-23; Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, "Biserica universală şi sobornicească", în Ortodoxia, XVIII (1966), nr. 2, pp. 169-198; Pr. Cosmin SANTI, "Sfînta Euharistie, Taina Bisericii şi Trupul lui Hristos", în Ortodoxia, SN, IV, (2012) nr. 2, pp. 61-86. Pr. Ioan BIZĂU, Experiența liturgică a prezenței lui Dumnezeu în viața lumii, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, pp. 247-281, face precizări de excepţie privind acest subiect: "acolo unde este Euharistia, acolo este Biserica", însă "atunci cînd nu este asumat în spiritul Tradiţiei apostolice, acest principiu teologic [...] riscă să sfîrşească în două erori majore [...]" (p. 273). Pentru evitarea lor, consideră că "păstrarea echilibrului natural între biserica locală şi Biserica universală este esenţială" (p. 274).

[11] A se vedea pe larg Christos YANNARAS, op. cit., pp. 141-150.