INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (VI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Mereu ne sîntem nouă şi altora durere,

dar tot ni se mai pare c-am fi şi drepţi, şi buni,

iar tu, ce-ai vrut pe cruce cîndva să ne răzbuni,

ne rabzi chiar dacă milă nici unul nu ţi-am cere.

Ori n-are-n noi iubirea fireasca ei putere,

ori nu-i mai ştim dreptăţii cereştile cununi,

ci chiar dacă nu credem, mai aşteptăm minuni

şi rămăşag mai punem pe visuri efemere.

Atîtea răni îţi sîntem, dar tot te-nduri de noi

şi tot mai vrei să-ndupleci spre rai făptura toată,

iar crucea care-apasă pe umerii tăi goi

e-n fiecare clipă mai grea ca niciodată:

mai Dumnezeu de-atîta tu n-ai putea să fii,

nici noi mai morţi în rîvna de a ne crede vii!

II

Iubirea stă de-a dreapta, ca o cruce,

dar ura-i cea ce ca pe orbi ne duce,

mereu de-a stînga şi mereu mai vie

decît iubirea poate-n noi să fie.

De stricăciunea firii-i mai aproape

o ură care nu ne mai încape

decît iubirea ce-aşa sus ne cheamă

că ni se face-n carnea noastră teamă...

Urîm de moarte tot ce jertfă cere,

tot ce e vis mai mult decît plăcere,

tot ce e tu sau el mai mult ca eu,

tot ce ne-a pus în cîrcă Dumnezeu,

şi-un singur dor, drăcesc, ne arde-n vine:

să facem rău şi să ne fie bine!

III

N-au niciodată cei puternici vină,

nici celor slabi nu li se dă dreptate,

iar Dumnezeu, în mila lui divină,

doar prea puţin ne ceartă şi ne bate.

De capul lui e răul pe pămînt

şi lumea merge strîmb spre veşnicie,

iar de mai are-n ea vreun sîmbur sfînt,

îi stă în gît, arzînd ca rana vie.

De cruce prea puţini se sinchisesc

şi mulţi îşi rîd de tot ce lege este,

şi parcă nu-i nimic mai omenesc

decît să faci din adevăr poveste

şi-n locul Celui ce se vrea Iubire

să-ţi pui păcatul, ca pe-a doua fire.

IV

Un Dumnezeu mai tragic ca al meu,

mai ars de răni şi mai jilav de bale

nu ţi-o ieşi, nici mort, nici viu, în cale,

nici n-are loc în visul tău plebeu.

Deşi pe cruce spînzură mereu

şi stă să-nvie iar într-ale sale,

tu tot mai crezi că cerurile-s goale

şi că pe lume numai tu eşti zeu.

Nu-l ştii, nu-l crezi, nu-l vrei şi nici nu-ţi pasă

c-a fost cîndva sau c-ar putea să fie,

şi n-ai avea mai crudă bucurie

decît să vezi uitarea cum se lasă

ca un amurg, din oase pînă-n vise,

pe stîrvul sfînt al Dragostei ucise.

V

Din an în an, nici crucea să işte nu mai pare

în noi acel cutremur ce l-am simţit întîi

şi-oricît i-am sta Iubirii jertfite căpătîi,

tot mai puţin ne-ncinge aievea ei dogoare.

Acelaşi foc se-aprinde, dar nu la fel ne doare,

şi nici nu-ţi vine-a crede cît de puţin rămîi,

printre făclii de ceară şi izuri de tămîi,

din cel ce-odinioară să arzi erai în stare.

Se istoveşte parcă şi cugetul în noi,

iar carnea nu mai are destul fior în ea,

şi-n loc mai plini s-ajungem, ne resimţim mai goi,

mai reci în rîvna noastră, mai silnici de a bea

paharul lui în care veninul tot s-a strîns,

dar vrednici nu mai sîntem nici să-l udăm c-un plîns!

VI

N-am cîştiga cu dracul niciodată

vreo luptă singuri, nici chiar sfinţi de-am fi,

şi una de ne-am face, morţi şi vii,

e-Adam măsura firii noastre dată.

Mai mult decît ca el şi coasta lui

nu ne putem în trupu-acesta-ntinde,

ci numai lemnul crucii suferinde

pe om îl face ce prin fire nu-i.

De cruce fuge dracul, căci în ea

sînt Făcătorul şi făptura una:

Adam îşi are în Hristos cununa,

iar Dumnezeu se face om sadea,

încît, împieliţat sau gol, aproape

că-n patru dracul s-a-nvăţat să crape.

VII

Din jertfa noastră pentru frumuseţe

nu ştim nici ce, nici cît s-a fost ales,

dar ne-amăgim, cu timpul, tot mai des,

c-or sta urmaşii de la noi să-nveţe.

Pe-un vis deşart zidim nădejdi semeţe

şi-am vrea să aibă toate-un înţeles,

dar cît de mult ne-ar da cuvîntul ghes,

uitarea-n roate iar ne pune beţe.

Doar Dumnezeu nu uită şi-nţelege,

şi nu rămîne nimănui dator,

că-i neam de robi sau că e os de rege,

dar cîţi mai poartă azi în duhul lor

credinţa vie că în cer se-alege

ce-a fost pe lume jertfă grea de dor?

VIII

Ne pare cîteodată - şi nu-i bine -

că sîntem veşnici şi că toate-or fi

mereu la fel, statornice şi vii,

cum credem noi că-i drept şi se cuvine.

Uităm că moartea ca o cutră vine,

că zei nu sîntem şi n-avem pe-aci

cetate rînduită-a dăinui,

ci doar răgazul milelor divine.

Rîndaşi ai vremii, repezi la păcat,

doar de-amăgiri şi de trufii uituce

în stare sîntem, cum am apucat,

şi cît din noi nu răstignim pe cruce

e pleavă-n vînt şi vis însingurat,

ce nicăieri şi spre nimic nu duce.

IX

Mai va încă-o zăpadă, şi poate încă una,

dar pentru fiecare o ultima va fi...

Îi pasă oare lumii că sîntem morţi sau vii,

cînd pentru ea zăpada va tot cădea întruna?

Şi-i pasă lirei dacă cel ce-i atinge struna

sînt eu, eşti tu sau altul, precum s-o nimeri,

cînd cineva s-o facă mereu e viu pe-aci,

iar ea e la-ndemînă, acum şi-ntotdeauna?

Doar Dumnezeu - şi iată de ce-l rîvnim să fie:

iubire, şi răbdare, şi milă, şi cuvînt -

ne ţine pururi minte pe nume şi ne ştie,

şi-i treaz în fiecare din cîte-au fost şi sînt.

Pe cît uituca lume ne este năsălie,

pe-atît ne e-nviere Cel răstignit de sfînt.

X

Singurătăţii-i ducem pe lume crucea grea,

prea mîndri să ne plîngem, prea slabi să fim senini,

dar, sîngerînd sub cuie şi asudînd sub spini,

de-urît ne ţine-acela ce-i răstignit pe ea.

Mereu rămînem singuri cînd ceasul nopţii vine,

mereu ne vinde-o iudă c-o zdreanţă de sărut,

şi-i vai de-acela care în milele divine

credinţa şi nădejdea dintîi şi le-a pierdut!

Oricît de mulţi, ce singuri pe lume, Doamne, am fi

de n-ai avea-ndîrjirea să rabzi la rînd cu noi

şi să ne faci, prin moarte, nemeritat de vii!

Nu ştiu nici cît, nici dacă făptura ta te doare,

dar ştiu că nu-ţi iei pururi Cuvîntul înapoi

şi, ca pe-un vrej, pe tine dă iar iubirea-n floare.

XI

M-a istovit păcatul ca o boală,

storcînd din mine tot ce-a fost mai viu,

dar tot mai cred în glasul din pustiu

şi-n crucea ta nicicînd rămasă goală.

Învie-n creştet ce-a murit în poală

şi-oricît ar fi în lume de tîrziu,

pe limba ta mă tîlcui şi mă ştiu,

şi chiar din morţi Cuvîntul tău mă scoală.

Nimic prin mine, dar prin tine tot,

de-aş mai rămîne doar o pîlpîire

şi nu m-aş îndoi că încă pot

să cresc din nou, pe-un vreasc cît de subţire,

şi iar s-ajung în firea mea vipie,

cum tu m-ai vrut şi cum mi-e rîvna mie.

XII

Aşa e, Doamne. lumea de frumoasă

că nu-mi ajung cuvintele s-o cînt

şi-orîcît păcat s-ar strînge pe pămînt,

splendoarea ei umbrită nu se lasă!

Îşi frînge moartea-n ea cumplita coasă

şi iarăşi dau în floare cîte sînt,

şi e lumina tainic legămînt

al cerului cu iarba de acasă.

Precum te preamăreşti în sfinţii tăi,

aşa te preamăreşti în firea toată,

din maiestuoasa cerurilor roată

în larg de ape şi-n adînc de văi,

iar raiul stă de-a opta zi să crape

aici cu noi, lumeşte de aproape.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

Intermezzo liric: Juxta crucem – I  

Intermezzo liric: Juxta crucem – II  

Intermezzo liric: Juxta crucem – III  

Intermezzo liric: Juxta crucem – IV  

Intermezzo liric: Juxta crucem – V