INTERMEZZO LIRIC: RĂZBOI NEVĂZUT
Frère François Martin, Lupta lui Iacob cu îngerul
I
E patima din carne sau din gînd?
Se naşte-n suflet şi în trup dospeşte?
Şi cît e crucea ei de omeneşte
s-o porţi silit sau s-o rîvneşti flămînd?
La cît prin fire-i omul de plăpînd,
să-i scape oare din cumplitul cleşte
cît timp doar singur i se-mpotriveşte,
sau fără înger n-are spor nicicînd?
Să-ncingi război cînd nu-ţi cunoşti duşmanul,
de nu-i păcat, e totuşi nebunie,
şi cînd e-adesea-nfrînt chiar cel ce ştie,
cum poţi să crezi că-i loc de dat cu banul?!
De n-ai în cer nădejde de mai bine,
se face dracul şarpe viu în tine.
II
Decît cu gîndul nu e mai greu de dus război
şi singuri niciodată nu l-am învinge poate,
căci prea-i parşiv de-al nostru, şi-ncăţelit
în toate,
şi rămăşag de taină al şarpelui în noi.
Prin firea lui stafie şi prin nărav strigoi,
ne bîntuie şi coarne de vis, ca melcul,
scoate,
şi-i place să ne vadă tîrîndu-ne pe coate
şi implorîndu-i mila de-a nu rămîne goi.
Doar Dumnezeul nostru, ce fără rest îl ştie,
cu bune şi cu rele, ni-l ia pe crucea lui
şi altă biruinţă aşa deplină nu-i,
oricît de mare rîvna ne-ar fi şi-oricît de
vie:
de sine duhul nostru, ca de-o meteahnă veche,
nu scapă dacă nu e cu Duhul lui pereche.
III
Întors mereu, asemeni unui cîine,
la propria şi vechea vărsătură,
nămolul scaldei ca pe-un porc mă fură
şi morţii-i vin rîndaş de azi pe mîine.
Hristoase-al meu, bătut de viu în cuie,
răbdarea ta mi-e şansă sau blestem?
Cum pot fi rău de tine cînd mă tem
şi bun cînd sfînt nimic în mine nu e?
Tu m-ai greşit sau eu mă vreau greşeală?
Cu cît mă-ntreb, cu atît m-afund în hulă,
cu cît răspund, cu-atît răspunsu-nşeală...
Cum nu-i de mine mila ta sătulă?
Şi să răscumpăr cît sînt eu sminteală -
chiar veşnicia crezi c-ar fi destulă?
Răzvan
CODRESCU
publicat de Răzvan Codrescu @ 06:53
3 comentarii
3 comentarii:
Ultimul sonet ar fi trebuit sa fie intitulat "Porc de caine": definitia cea mai cuprinzatoare pentru omul contemporan.
Aici eul liric se referă la sine însuşi. Expresia respectivă (care cred că stă în legătură cu II Petru 2, 22: "Cu ei s-a întîmplat adevărul din zicală: Cîinele se întoarce la propria varsătură, iar porcul scăldat la noroiul mocirlei sale") n-aş lua-o ca definiţie a omului contemporan, pentru că ar fi prea nedreptăţiţi astfel şi porcul, şi cîinele.
Tumultul frământărilor născute din confruntări tenebroase ale fiinţei cred că e mai puternic în versurile de-acum decât oricând. Se simte, în apropierea reiterării timpului sacru pascal, o tensiune sufletească uriaşă, generată, cum spunea Nichita Stănescu, de ,,zbaterea în mine a lui tu”. E o bătălie lăuntrică a Poetului – nou Iacob – cu Îngerul, din care omenescul iese rănit în coapsa gândului de lancea nemiloasă a întrebărilor. Acest aprig ,,război întru cuvânt”, al sinelui cu sinea, devastează fiinţa, silind-o să-şi asume tragic propria-i nimicnicie ori finitudine. Discursul dilematic întrezăreşte, totuşi, ca ,,ieşire” ultimă, ,,nădejdea în cer”, singura formă de salvare dintr-un contingent întinat către un transcendent purificat de patimi. Să rămânem, dară, cum ne-ndemni, Poete – mereu ,,în duhul nostru, cu Duhul Lui pereche”...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire