În repetate rînduri şi în
felurite contexte, mai mulţi cititori ai blogului mi-au sugerat să postez,
pentru cei mai puţin familiarizaţi cu teologia şi cu bibliografiile de specialitate,
o sinteză pe scurt despre Ortodoxie, cu reperele ei esenţiale şi cu notele care
o diferenţiază fundamental de formele heterodoxe ale creştinismului. Nefiind
teolog, mi-am reprimat ispita unei expuneri personale (în care am căzut
altădată, pe cînd eram mult mai tînăr, publicînd în Puncte cardinale, din august 1991 pînă în septembrie 1995, un lung
serial intitulat "Curs elementar de religie creştină"), iar acum m-am
decis să răspund solicitărilor respective cu postarea pe blog a unui text mai
puţin cunoscut al Părintelui Galeriu (1918-2003), din ultimii săi ani, care,
din păcate, n-a mai ajuns să fie definitivat. Chiar aşa nedefinitivat cum este,
îl consider suficient de lămuritor, avînd şi girul unei autorităţi
incontestabile în domeniul predaniei ortodoxe. Sper să răspundă aşteptărilor şi
nevoilor cititorilor menţionaţi şi să constituie în acelaşi timp o provocare la
o mai bună cunoaştere a Ortodoxiei şi pe alte căi (căci "iniţierile"
sau "catehezele" on-line nu
pot suplini nici lectura clasică, nici relaţia directă cu Biserica, nici
meditaţia şi trăirea personală de ordin spiritual). (R. C.)
PĂRINTELE GALERIU:
ORTODOXIA
(urmare)
Darul Cincizecimii
Revelatoare pentru adevăr este mărturia. Iar mărturia e comuniune
personală în Adevăr. În comuniune, persoana în ea însăşi e mărturie şi
legitimează adevărul existenţei; adevărul unicităţii fiecăruia dintre noi în
lumina şi iubirea Adevărului divin, fiecare oferind mărturie pentru celălalt.
Mai profund, e comuniune personală a prezenţei, în care eul meu se smereşte pe
sine, prin Smerenia Model – kenoza divină (Filipeni
2, 7) –, pentru prezenţa în mine, prin iubire, a celuilalt;
precum celălalt se smereşte pe sine – la fel, prin kenoză – pentru prezenţa mea
în el. Aşa, mărturia e revelare divină a persoanei, a existenţei adevărate, în
comuniune.
Încă în Vechiul Testament, adevărul se vădeşte prin doi sau trei
martori (Deuteronomul 17, 6; 19, 15).
Mîntuitorul Însuşi întăreşte sentinţa legii: “Din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvîntul”
(Matei 18, 16). În instanţă absolută,
mărturia îşi are temeiul în Taina şi descoperirea Sfintei Treimi. “Despre Mine
mărturiseşte Tatăl, Cel ce M-a trimis” (Ioan
8, 18), zice Mîntuitorul. Şi adaugă: “Nimeni
nu cunoaşte pe Fiul, decît numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decît
numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Cine M-a văzut pe Mine, a
văzut pe Tatăl” (Matei 11, 27; Ioan 14, 9). De aceea, în plenitudine,
Iisus Hristos este “Martorul cel credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui
Dumnezeu” (Apocalipsa 1, 5; 3, 14).
Şi, ca Martor credincios, firesc spune: “Eu
sînt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 10) şi “Mă bucur în
Duhul Sfînt” (Luca 10, 17-21). Inspirat
zice şi Sf. Ioan Damaschin: “Fiul este Chipul Tatălui, iar Duhul Chipul Fiului,
prin Care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu” [1]. Şi aşa, precum Fiul este mărturie
a Tatălui, Duhul Sfînt este mărturie a Fiului.
În iconomia Mîntuirii, “Tatăl
trimite Mîngîietorul, Duhul Sfînt… în
numele Meu..., pe Care Eu Îl voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine. Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sînteţi cu
Mine” (Ioan 14, 26; 15, 26-27).
Adeverind făgăduinţa trimiterii Duhului Sfînt de la Tatăl, ca mărturie
în această comuniune iconomic-ziditoare a Treimii, Iisus Hristos cel înviat,
biruind păcatul şi moartea, “a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfînt. Cărora le veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate»” (Ioan
20, 22). “Dumnezeu-Cuvîntul, Cel atotstăpînitor”, psalmodiază Biserica, “a
vindecat cugetele Apostolilor de păcat, gătindu-Şi Luişi casă curată” [2] în Duhul Sfînt, spre a ne rezidi. E
a doua oară, învaţă Sf. Chiril al Ierusalimului, “cînd Dumnezeu suflă asupra oamenilor,
pentru că suflarea cea dintîi (cf. Facerea
2, 7) a fost întunecată prin păcatele cele de bună voie” [3]. Şi numai Dumnezeu cu harul Său, cu lumina divină, veşnică,
putea şi poate reînnoi creator o făptură adusă de la nefiinţă la fiinţă, zidită
în timp şi care, cînd se desparte de harul necreat, se învecheşte şi se strică în timp.
Sf. Grigorie Palama tîlcuieşte de asemenea şi explică puternic sugestiv
acest moment din Ziua Învierii: “Zidirea e nouă iarăşi cînd se împărtăşeşte de
Duhul, din lipsa Căruia s-a învechit. Căci trebuie să conlucreze cu noutatea de
la început înnoirea şi contribuţia de acum. Căci a scos iarăşi la iveală
chipul, întrucît Cel ce a suflat nu e altul decît Cel ce a suflat la început,
ci Însuşi Acela prin Care s-a dat insuflarea, atunci o dată cu sufletul, acum
în suflet” [4]. Hristos cel înviat ,
El Care, şi ca om e nedespărţit de Duhul, le insuflă acum lor, ca oameni, Duhul
Învierii, încredinţîndu-i încă o dată că El e Dumnezeu şi om, în stare să dea
omului viaţa deplină – a Învierii. Învierea dă existenţei oamenilor un sens… că
oamenii nu există spre moarte, ci spre viaţa de veci” [5]. Şi El, Care “le făgăduise Duhul Sfînt, pe Mîngîietorul, cînd
va pleca la Tatăl şi stabilind timpul cînd va dărui peste toţi şi toate harul
Lui, a dat ucenicilor prima dovadă a făgăduinţei” [6]. Încă o dată dovadă a Dumnezeirii Lui, a comuniunii, şi arvună
a moştenirii Lui divine, de care îi face părtaşi.
Şi aşa, viu înrădăcinaţi în El – “Viţa”, ei – “mlădiţele” (Ioan 15, 5) sînt în aşteptare sacră, trăiesc (cf. Matei 4, 4) în conştiinţa Învierii lui Hristos, cu credinţa
făgăduinţei Duhului Sfînt, şi îl aleg pe Matia ca “martor al Învierii” (Fapte 1, 26) spre a întregi grupul “celor doisprezece”.
Iar cînd a sosit ziua
Cincizecimii, ei toţi, Apostolii şi cei cu dînşii, împreună fiind în acelaşi
loc, “din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt ce vine
repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei” de lumină – casa unde primiseră
Cina cea de Taină, casă care era “simbol al lumii”, zice Sf. Ioan Gură de Aur [7]. “Şi li s-au arătat, împărţite,
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi” (Fapte 2, 2-4). Semn revelator,
intempestiv al tainei dumnmezeieşti! Evenimentul divin se descoperă deodată:
“din cer, fără de veste”, imagine harică a realităţilor “mai presus de fire”, a
transcenderii spaţiului şi timpului.
“Din cer” – deci din spiritualitatea lui Dumnezeu:
“Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24),
Care cuprinde în El făptura, distanţată astfel de El “nu prin loc, ci prin
fire” [8], distanţă şi distincţie
radicală, absolută, între Creator şi creat; între Cel Necreat,
dar creator – Dumnezeu, în pretutindenitatea, veşnicia şi libertatea Lui, şi
creatul – făptura în mărginirea ei în timp şi spaţiu. Făptura e mărginită,
adusă de la nefiinţă la fiinţă (II
Macabei 7, 28;
Romani 4, 17), dar, totodată, în
legătură sacră cu Dumnezeu, înrădăcinată
fiind în voinţa şi puterea Lui ziditoare, în gîndirea şi iubirea Lui
atotcuprinzătoare: “în El trăim, ne mişcăm şi sîntem” (Facerea 17, 28). Zidirea e în legătură cu Ziditorul ei prin însăşi lucrarea, energia
Sa necreată, dar creatoare, lumina dumnezeiască prin care-L vedem, ni Se
descoperă, Îl cunoaştem, ni Se arată, ca şi acum în ziua Cincizecimii, în “limbile ca de foc” ce
luminează şi comunică, după cum psalmodiază Biserica în Luminînda Praznicului,“Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvîntul,
Lumină şi Sfîntul Duh” [9].
“Fără de veste” – ivire în libertate absolută, iniţiativă fulgerătoare
şi zguduitoare, “cu vuiet, suflare ca de vînt“, început şi nou început în timp,
plinire a cuvintelor Domnului: “Foc am
venit să arunc pe pămînt şi cît aş
vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi cîtă nerăbdare am pînă
se va plini” (Luca 12, 49-50), plinire
a vremii de botez, naştere din apă şi din duh a Bisericii. Podobia Praznicului
proclamă: “Izvorul Duhului venind la cei de pe pămînt, împărţit în chip minunat
în rîuri purtătoare de foc, a rourat pe Apostoli, luminîndu-i; şi focul le-a
fost lor nor de rouă, care i-a luminat, şi flacără purtătoare de ploaie prin
care am primit harul, prin foc şi prin apă. Lumina Mîngîietorului a venit şi
lumea a luminat” [10]. Lumina,
flacăra, arată mărturia Slavei lui Dumnezeu strălucind. Cuvîntul inspirat al
Podobiei dezvăluie Taina care se petrece cu Apostolii. Adînc, Cincizecimea
desăvîrşeşte Taina Sfinţirii, “prefacerii” ucenicilor în Apostoli, în preoţi ai
harului.
Se săvîrşeşte Taina hirotoniei lor, hirotonie începută prin insuflare
în Ziua Învierii, cînd Mîntuitorul o dată mai mult întăreşte “alegerea” lor
pentru a lua “jugul Evangheliei şi vrednicia preoţiei” [11], încredinţîndu-i: “Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”; înrădăcinează
astfel apostolia şi preoţia lor în propria Lui preoţie, suflînd asupra lor şi
zicîndu-le: “Luaţi Duh Sfînt!”. Aşa precum dumnezeiasca
Euharistie se instituie începînd prin invocarea cuvintelor Mîntuitorului: “Luaţi, mîncaţi…” şi “Beţi dintru acesta toţi…”, dar se desăvîrşeşte
prin Epicleză, invocarea Duhului Sfînt, la fel şi Taina hirotoniei se desăvîrşeşte
acum, în Epicleza Cincizecimii. Imnele Sărbătorii doxologesc: “Prin Prooroci
ne-ai vestit nouă calea mîntuirii şi prin Apostoli a strălucit harul Duhului
Tău, Mîntuitorul nostru…”; şi iarăşi: “Prăznuim Cincizecimea şi venirea
Duhului, sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii. Cît de adîncă este Taina!…
Pe toate le dă Duhul Sfînt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei
necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat; toată rînduiala
Bisericii o plineşte” – dar în comuniunea Treimii: “Cel ce eşti
de o fiinţă şi de un scaun cu Tatăl şi cu Fiul, Mîngîietorule, slavă Ţie” [12].
Cu adînc înţeles şi sinaxarul Cincizecimii tîlcuieşte în acest sens:
“Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este
ocîrmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea de la
care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar
lăsa glasul prin limbă punîndu-şi mîinile asupra capetelor Apostolilor şi aşezîndu-i
astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Că hirotonia se săvîrşeşte
prin punerea mîinilor pe creştetul capului. Sunetul care a avut loc şi focul
s-a petrecut din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătînd prin aceasta că şi
atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dînd legea şi orînduind toate”. Şi pentru
plinirea mărturiei: “Hristos a dat ucenicilor Săi Duhul în trei rînduri:
înainte de Patimă, dar nu prea vădit; mai vădit după Înviere – prin suflare;
iar acum, li L-a trimis pe El în fiinţă şi în Persoană. Ceva mai mult, Duhul
S-a pogorît luminîndu-i mai desăvîrşit şi sfinţindu-i pe ei” [13]. În acelaşi duh învaţă şi
învăţătorul nostru de dogmă, Părintele Stăniloae: “Prin trimiterea Sa, apoi
prin alegerea şi sfinţirea celor doisprezece Apostoli la Cincizecime, se
instituie Taina Hirotoniei. Dar conţinutul misiunii celor astfel aleşi şi
hirotoniţi şi a urmaşilor lor îl indică Mîntuitorul în toate ocaziile cînd le
porunceşte şi le dă putere să boteze, să ierte păcatele, să săvîrşească
Euharistia, «să
spună, la lumină, ceea ce au auzit de la El, la ureche» (Matei 10, 27), şi ceea ce au văzut la
El, să îndemne să fie păzite «cîte a poruncit El» (Matei 28, 20)” [14].
Iar “limbile ca de foc” descopereau că nu se cuvine “să atribuim
Duhului nimic material”, observă Sf. Ioan
Gură de Aur [15], ci prezenţă
divină, mai presus de firea creată, dar în sinergie, în conlucrare cu ea.
Pentru ca în duh “limbile ca de foc” să mişte, să lumineze dinlăuntru limbile
de carne. Şi cuvîntul lor înflăcărat să ardă răul, să mistuie păcatul şi
slăbiciunile; să înduhovnicească, să spiritualizeze materia prin harul, prin
energiile divine, prin lumina necreată şi, prin Ea, cuvintele Apostolilor să
fie ca şi ale Domnului: “duh şi viaţă” (Ioan
6, 63). Într-un asemenea duh Biserica tîlcuieşte haric: “Purcezătoare din
Lumina cea nenăscută era strălucirea cea atotputernic-izvorîtoare de lumină
veşnică, a căreia fulgerare, de o fire cu părinteasca Putere o arată acum
tuturor, prin Fiul, răsunetul celor de foc în Sion” [16].
Şi erau acolo “locuitori iudei, bărbaţi cucernici din toate neamurile
care sînt sub cer”. Iscîndu-se “vuietul” acela, mulţimea din Ierusalim se
mişcă, se adună ca la o chemare şi toţi ascultă uimiţi, fiecare în limba sa, pe
Apostoli vestind faptele minunate ale lui Dumnezeu (Fapte 2, 1-11). Oarecînd, locuitorii Babilonului luptau “cu
îndrăzneală” să edifice o cetate şi un turn care să ajungă la cer; şi li s-au
amestecat lor limbile, “prin împărţirea voinţei lor”, cum tîlcuieşte Sf. Chiril
al Ierusalimului [17]. Împărţirea,
scindarea voinţelor, provoacă “haosul lipsei de unitate” (Pr. Stăniloae), pe
care numai Dumnezeu o poate restabili. Iar în Duhul Adevărului, “limbile au
fost înţelepţite” vestindu-L pe Dumnezeu-Cuvîntul, Care dăruise dintru început
omului cuvîntul ca dar al Sensului comunicării şi comuniunii. Acum Duhul “la o
unire cheamă” toate neamurile de sub cer prin Apostoli, “slujitorii Cuvîntului”
(Luca 1, 2).
Apostolii mărturisesc pe Dumnezeu-Cuvîntul, iar mintea şi inima, limba
şi cuvintele lor sînt înflăcărate de Duhul Sfînt, în lumina Duhului lui Iisus
Hristos-Cuvîntul. În ei, “Hristos e «Cuvîntul»
Tatălui şi Duhul Sfînt e «gura» Lui” [18]. E unicul Cuvînt şi Fiu al
Tatălui, mărturisit în unitatea Duhului de cei doisprezece. Şi cei ce ascultă
cu o înţelegere mişcată tot de Duhul Sfînt, pentru o nouă înţelegere a lui
Dumnezeu, sînt feluriţi şi după neam, şi după limbă, şi după unicitatea
fiecărui suflet, cu vocaţia, cu darul lui. Şi în cuvîntul lor, Apostolii Îl
împărtăşesc pe “Hristosul-Domnului”, Care Se comunică unificator, aducînd
răspuns şi “mîngîiere” prin Crucea şi Învierea Lui, fiecăruia şi tuturor după
chemare. Şi Duhul Care a venit de la Tatăl, pentru “Răsadul, pe care L-a sădit
Tatăl Meu Cel ceresc” (Matei 15, 13),
precum zice Domnul, Duhul Sfînt Îl răsădeşte în inimile celor de faţă, cu
“strălucirea Lui îndumnezeitoare” şi cu belşugul darurilor Lui. Căci şi “Duhul
este Unul, dar slujirile, lucrările, darurile sînt felurite” (I Corinteni 12, 3-6) şi, împărţindu-Se
neîmpărţit, în multitudine de daruri pentru mulţimea celor chemaţi, zideşte în
Hristos trupul lui Hristos, Biserica.
Apostolia, mai întîi, şi, în relaţie de har cu Apostolia, feluritele
slujiri rînduite de Dumnezeu în Biserică: “întîi apostoli, al
doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au
darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cîrmuirile,
felurile limbilor” (I Corinteni 12,
28), toate sînt menite să lucreze în lume, dar prin şi în numele lui
Hristos, în “harul şi adevărul” care au venit prin El în lume (Ioan 1, 17) – “dacă cineva nu are Duhul
lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani
8, 9). Toate aceste slujiri, împărtăşite din unicul izvor divin, cum
teologhiseşte adînc Sf. Grigorie Palama, sînt “puteri şi lucrări ale Duhului
dumnezeiesc necreate, deosebindu-se neîmpărţit de Fiinţa cea Una şi cu totul
neîmpărţită a Duhului”. Şi întemeiază: “Aceste lucrări Isaia le-a numit şapte,
iar la evrei şapte înseamnă multe. «Se va ridica, zice,
toiag din rădăcina lui Iesei şi floare va răsări din El; şi se vor odihni
asupra Lui şapte duhuri: duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al cunoştinţei,
al binecredincioşiei, al sfatului, al tăriei şi al temerii»
(Isaia 11, 2-3)”. Şi continuă mărturia:
“Un alt prooroc, grăind despre acestea, zice că sînt şapte ochi ai Domnului,
care privesc peste tot pămîntul (Zaharia
4, 18). Iar cel ce scrie în Apocalipsă
zice: «Har
vouă şi pace de la Dumnezeu şi de la cele şapte duhuri care sînt înaintea
tronului lui Dumnezeu şi dela Hristos» (5, 4-5)” [19]. Toate sînt, “cum le-au tălmăcit
dumnezeieştii Părinţi… lucrări şi puteri ale Tatălui, ale Fiului şi ale Sfîntului
Duh” [20]; toate se
revelează în unitatea Treimii. Dar în iconomia creaţiei şi mîntuirii, Dumnezeu-Cuvîntul,
Unicul Fiu al Părintelui ceresc, Se face şi “Fiul Omului”, pentru ca prin El
fiii oamenilor să devină şi ei “fii ai Părintelui ceresc prin harul
dumnezeiesc”. “Dumnezeu fiind, Te-ai zidit pentru zidirea Ta” [21]. Cincizecimea, Pogorîrea Duhului
Sfînt de la Care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, are această menire, misiune de
a plini şi în noi darul înfierii, pentru care Apostolul zice:
“Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm «Avva! Părinte!»”
(Romani 8, 15). Şi, prin înfiere, El,
Începătorul vieţii, S-a făcut “începătură celor adormiţi şi cale… oricărui trup
la învierea cea din morţi” [22].
Aşa, în acea zi unică, a Cincizecimii, din acest izvor de foc al
harului, Apostolii, toţi împărtăşiţi cu belşugul de daruri ale Duhului:
al înţelepciunii, înţelegerii… cunoştinţei, puterii… mai mult încă, al
credinţei în Înviere, daruri “ca nişte ochi ai Domnului care privesc peste tot
pămîntul”, vestesc “mulţimii adunate, uimite cum fiecare îi auzea vorbind în
limba sa” (Fapte 2, 6), pe Hristos,
Cel răstignit şi înviat, pentru ca fiecare să-L vestească, la rîndu-i, “în ţara
sa“ (Ioan Hrisostom), pentru a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
în Samaria şi pînă la marginea pămîntului” (Fapte
1, 8).
Iar în acele mulţimi mai toţi “erau uimiţi şi se minunau zicînd: Iată,
nu sînt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba
noastră în care ne-am născut?. Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea şi Capadocia… în Egipt… şi romani… zicînd unul către altul:
Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sînt plini de must”
(Fapte 2, 7-13). “Spuneau adevărul,
dar în bătaie de joc”, desluşeşte Sf. Chiril al Ierusalimului. Şi adaugă:
“Într-adevăr, harul Noului Testament era vin nou. Totuşi, acest vin nou, din
via cea spirituală, a rodit de mai multe ori mai de mult în profeţi şi a
odrăslit în Noul Testament… acum a arătat un rod nou şi minunat… în chip covîrşitor.
Atunci numai participau la Duhul Sfînt, acum au fost botezaţi cu El în
întregime” [23] – “cu Duh Sfînt şi
cu foc” (Luca 3, 16).
Predica Sfîntului Apostol Petru
În focul Duhului, al Mîngîietorului Care îl umple de bucuria adevărului şi îndrăzneala
mărturisirii, în numele celor doisprezece, în unitate deplină cu ei, se ridică
Petru şi vesteşte revelator evenimentul. El se adresează mulţimii, tuturor, dar
din mulţime cu un apel anume, rostind: “Bărbaţi iudei şi toţi care locuiţi în
Ierusalim… luaţi în urechi cuvintele mele; că aceştia nu sînt beţi, cum vi se
pare vouă… ci aceasta este ce s-a spus prin Proorocul Ioil: «Iar
în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul»”
(Fapte 2, 17).
Cuvîntul lui e mai întîi un răspuns pentru iudei, pentru cei din
Ierusalim, replică la nedumerirea lor cu privire la darul şi mesajul limbilor.
Îndreptînd apelul îndeosebi către iudei, îi duce în cuget la “Profeţii lui
Israel”, la Părinţii lor duhovniceşti, la legătura lor spirituală cu Dumnezeu.
Se recunoaşte în acelaşi timp un fapt de ultimă adîncime:
în Cincizecime se plineşte o făgăduinţă divină. O dată mai mult, Cincizecimea
pune în lumină relaţia între Dumnezeu şi făptura Sa, între Revelaţie şi
istorie, istorie a întregii umanităţi. Făgăduinţa dată lui Avraam:
“Se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului” (Facerea 12, 3) reverberează haric în
Cincizecime, în mulţimea limbilor, a neamurilor, în “tot trupul”. Istoria nu e
supusă hazardului. Liberă, umanitatea se zideşte autentic, potrivit menirii ei
şi numai în raport cu libertatea şi voia lui Dumnezeu, cu lumina Lui, cu Sensul
divin, creator şi binefăcător. Plenitudine a Revelaţiei, Cincizecimea naşte în
Hristos Biserica şi, din El, prin Biserică, Revelaţia e dar divin,
transfigurator pentru istorie. Revelaţia este lumina lumii, fără Revelaţie
istoria îşi pierde Sensul.
Dacă întreg Vechiul Testament se mişcă înaintînd, creşte spre şi în
Hristos, Noul Testament creşte din Hristos şi, tot mai profund, în Hristos, în
plinătatea Duhului Sfînt. În acest sens, Petru, iluminat, rosteşte cuvîntul
Duhului Sfînt din Profetul Ioil: “Iar în zilele din urmă voi turna din Duhul
Meu peste tot trupul” (Fapte 2, 17).
Expresia “în zilele din urmă” este eshatologică, semnifică final şi finalitate,
sens şi plinire a istoriei.
În iconomia creaţiei şi mîntuirii, Duhul Sfînt finalizează. Mîntuitorul
ne spune:
“Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor
vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan
14, 16). Ca şi în zilele Creaţie, cînd Duhul Sfînt “încălzea şi dădea viaţă
apelor” [24], la fel în Ziua
Cincizecimii Duhul dă viaţă, împărtăşeşte viaţa, Învierea din şi împreună cu
Hristos cel înviat. Cel trimis “să fie cu
voi în veac”, precum zice Domnul, Duhul “Care curge pururea” desăvîrşeşte,
duce la plinătate, aşa cum teologhiseşte Tradiţia răsăriteană pe care o exprimă
admirabil, în sinteză, Sf. Grigorie Palama: “Căci una este
mişcarea voinţei dumnezeieşti, pornind din cauza începătoare care este Tatăl,
înaintînd prin Fiul şi arătîndu-se în Duhul Sfînt” [25]. Astfel, Duhul Sfînt face vădită opera divină, actul creator
care “este un singur lucru al Celor Trei” [26],
al Sfintei Treimi.
Se înţelege, Duhul S-a revărsat mai întîi peste Trupul lui Hristos în:
Întrupare, Cruce, Înviere. Hristos “omorît fiind cu trupul, viu a fost făcut cu
duhul” (I Petru 3, 18). În Hristos
eshatologia este plinită, iar Cincizecimea “în zilele din urmă” o extinde
asupra Creaţiei [27]. Pogorîrea
Duhului Sfînt răspîndeşte providenţial Întruparea după har în întreaga
umanitate. După tîlcuirea adîncă a Sfîntului Maxim Mărturisitorul, “Cincizecimea,
la o săptămînă de săptămîni, simbol al împlinirii timpului, este început şi sfîrşit,
ţinta finală a lucrurilor, eshatologia lor. Ea se încheie cu a Cincizecea Zi
Una – ca şi Pasca, Ziua slobozirii din
robia amară a păcatului –, iar acum Zi Una a Cincizecimii e ziua unirii celor
providenţiaţi cu Providenţa… Zi Una neînserată… a cunoştinţei şi Adevărului.
Căci ziua luminii veşnice este Hristos Însuşi, în Care trebuie să vieţuiască
toţi cei ce au crezut în El… Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după
trup… şi gătit înaintea feţei tuturor popoarelor” [28].
Astfel, în Cincizecime, Duhul Sfînt se revărsa strălucind cu lumina
Învierii lui Hristos, ca o arvună a Învierii eshatologice, lumină pe care
Apostolii o răspîndeau mai departe asupra neamurilor de faţă şi asupra
iudeilor, care-şi sărbătoreau în acea zi aşezarea corturilor şi primirea Legii,
fiecare menit să devină un cort, un “templu al Duhului Sfînt”.
În lumina lui Hristos cel înviat, Duhul Sfînt înviază acum în Petru
memoria sacră a istoriei mîntuirii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Mîntuitorul
îi pregătise pe Apostoli în acest sens, le vorbise zicînd:
“Mîngîietorul, Duhul Sfînt… pe Care Îl va
trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa… toate şi vă va aduce aminte
despre toate cele ce v-am spus Eu”(Ioan
14, 26). Lucrul Învierii înseamnă şi ieşirea din mormîntul cădererii şi uitării
(uitarea – “uriaş tentat să ucidă sufletul”, cum zice Sf. Marcu Ascetul),
scoatere ca din iadul în care a coborît Hristos (I Petru 3, 19) şi reintrarea conştiinţei în memoria sacră, în
lumina cunoştinţei adevărului Împărăţiei. În gustarea Revelaţiei, “toată
amintirea sufletului e ridicată de la pămînt şi e mutată la cer” [29], observă Patriarhul Calist. În întreaga
Lui petrecere cu ucenicii, Iisus i-a pregătit pentru această înviere a
spiritului, a memoriei sacre. Le vorbise anume de “cărturarul cu învăţătură despre Împărăţia cerurilor”, pe care îl
asemuieşte “unui om gospodar care scoate
din vistieria sa noi şi vechi” (Matei
13, 52). De observat, Iisus nu spune, după uzanţa comună: “vechi şi
noi”, ci “noi şi vechi”. Timpul este
reversibil în Hristos. Noutatea este El Însuşi. Cele noi revelate în Hristos
dau sens celor vechi, ignorate adesea, dar care, înţelegem, au curs în timp
spre cele noi, spre Sensul lor. Aşa, Hristos Însuşi, în drum spre Emaus, S-a
arătat celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, şi “începînd de la Moise la
toţi proorocii, le-a tîlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27), “recapitulate în El”. Iar
Luca încredinţează că inima lor ardea
ascultîndu-I pe cale tîlcul Scripturilor. “Şi ei au istorisit cele petrecute pe
cale” lui Petru şi celorlalţi Apostoli.
Toate erau mărturii ale Revelaţiei, toate erau tezaurul, “vistieria”
Apostolilor, pe care o ilumina acum Duhul Sfînt, Duhul Cincizecimii. Această vistierie, evocată de Mîntuitorul,
dezvăluie existenţa însăşi, existăm de la şi din această vistierie, e adîncul
din noi, memorie a zidirii după Chipul lui Dumnezeu, care – cum
învaţă Sf. Grigorie Sinaitul – poartă în chiar obîrşia ei “amintirea de
Dumnezeu”, “amintirea simplă şi unitară… a sufletului faţă de bine” [30]. Este memoria ontologică al cărei
tipar fundamental poate fi uitat, ignorat, dar pe care nici o agresiune ori
scleroză nu-l poate anula vreodată. Învierea aruncă lumină pînă la ultima
profunzime. Acest adînc încearcă să-l pătrundă de cîtva timp şi cunoscuta “Psihologie
a profunzimilor”, care în inima ei e totodată “Psihologie a înălţimilor
spirituale”, preocupată de nevoia de sens
– “cea mai umană dintre toate nevoile umane” [31]. E adîncul pe care îl contemplă Psalmistul în vistieria lui
Dumnezeu cînd rosteşte: “Domnul a pus în vistierii adîncurile” (Psalmi 32, 7).
Acest univers al memoriei sacre din adînc se deschide acum iluminat în
Cincizecime ca o plenitudine a “zilelor din urmă”. Cincizecimea, ca “revărsare
a Duhului peste tot trupul”, înseamnă, astfel, după Sf. Maxim, “unirea
nemijlocită a firii… cu Dumnezeu-Cuvîntul prin lucrarea Providenţei… care face
să răsune în noi cunoştinţe dumnezeieşti şi negrăite… legătură care ne duce
prin prefacere spre nemurire [32]”,
în menirea umanităţii, a creaţiei spre îndumnezeire.
Sf. Grigorie Palama pune în lumina unei teologii inspirate, caracterul
acestei uniri spre îndumnezeire: “Trei lucruri sînt în Dumnezeu:
fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti ale Treimii” – teologhiseşte el;
şi adaugă:
“Cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, făcîndu-se un duh cu El –
aşa zice marele Pavel: «Cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El»
(I Corinteni 6, 17), – nu se unesc după fiinţă. Căci toţi cuvîntătorii de Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu
nu Se poate împărtăşi după fiinţă; iar unirea
după ipostas e proprie numai Cuvîntului, Dumnezeu-Omului. Rămîne deci că
cei ce se învrednicesc să se unească cu Dumnezeu, se unesc după lucrare. Deci Duhul, prin Care cel ce se lipeşte de
Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este şi se numeşte lucrarea necreată a Duhului,
dar nu fiinţă a lui Dumnezeu… Căci şi prin Prooroc a prezis Dumnezeu nu că «voi
vărsa Duhul Meu»,
ci «din Duhul Meu» peste cei
credincioşi (Ioil 3, 1)” [33].
Această mărturie teologică este de însemnătate fundamentală;
dobîndeşte un relief deosebit, inspirată
fiind din profeţia lui Ioil şi din
mesajul Cincizecimii. Adînc, Palama expune adevărul ortodox al vocaţiei
umane la îndumnezeire. Întemeiază acest adevăr pe Revelaţia biblică, după cum
s-a observat, evocînd pe Sf. Apostol
Pavel (I Corinteni 6, 17), dar
totodată şi pe Sf. Părinţi, “cuvîntătorii de Dumnezeu”. Se ştie că această teză
a îndumnezeirii omului este prezentă în tezaurul Tradiţiei răsăritene încă de
la Sfinţii Ignatie Teoforul, Teofil de Antiohia, Irineu, dar îndeosebi de la Sf.
Atanasie cel Mare, prin cunoscuta sa mărturie: “Cuvîntul lui
Dumnezeu Însuşi S-a făcut om pentru ca noi să ne îndumnezeim” [34]. A fost reluată şi de Sf. Vasile
cel Mare, pe care Sf. Grigorie Teologul îl citează, arătînd că “Sf. Vasile al Cezareii concepe omul drept făptură a lui Dumnnezeu chemată să fie
un dumnezeu” [35]. Adîncită succesiv de Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Chiril
al Alexandriei, Sf. Dionisie (numit Areopagitul) şi de alţii, această
învăţătură patristică este temeinic afirmată de Sf. Maxim Mărturisitorul, de
pildă cînd zice:
“Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvîrşită, aducînd la existenţă fiinţa
raţională şi mentală… ne-a dăruit ca şi zidirea să ajungă, prin împărtăşire, ceea ce este El prin fiinţă” [36].
Sf. Grigorie Palama explică şi cum dobîndim acest dar. Ne împărtăşim de
dumnezeire, arată Palama, în acord cu Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi, nu după fiinţă, deci nu poate fi vorba de
panteism;
nici după ipostas, împărtăşire
proprie numai lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care este “unicul Mijlocitor
între Dumnezeu şi oameni” (I Timotei
2, 5). Dar ne împărtăşim de Dumnezeire prin ”lucrarea necreată a Duhului”, şi
Sf. Grigorie ţine să precizeze că ne împărtăşim nu cu Duhul Sfînt, ci din
Duhul Sfînt şi deci din lucrarea, din “energia” necreată a Duhului Sfînt. În
actul creator, “Duhul se uneşte cu noi prin lucrare”, precum teologhiseşte
Părintele Stăniloae.
Altfel spus, zidindu-ne, participăm, cum învaţă şi Sf. Maxim, “ne
împărtăşim prin har din bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii”
dumnezeieşti. Toate aceste atribute divine, pe care Sf. Maxim le mai numeşte “chipuri
ale bunurilor dumnezeieşti” [37], sînt
veşnice, “n-au început în timp… au pe Dumnezeu din veci ca singurul Părinte
născător al existenţei lor, sînt cele participate, la care participă prin har
cele ce se împărtăşesc” [38].
La tot acest tezaur divin, al “celor
participate”, cum îl numeşte Sf. Maxim, adică: “viaţa, nemurirea,
simplitatea… infinitatea…” [39], ne
face Dumnezeu părtaşi. Este darul suprem oferit drept-credinciosului, darul
propovăduit de Ortodoxie, al
îndumnezeirii omului. Şi, real,
numai asemenea bunuri veşnice – “din preajma” Fiinţei dumnezeieşti, dar de
nedespărţit de Ea – ne sfinţesc, ne înalţă. Cu aceste ofrande divine, arată Sf.
Grigorie Palama, citînd pe Sf. Vasile cel Mare, “sufletele purtătoare de duh,
fiind luminate de Duhul, se fac ele însele duhovniceşti şi răspîndesc harul la
alţii”. Şi adaugă Palama: “De aici cunoştinţa de mai înainte a celor
viitoare, înţelegerea tainelor, pătrunderea celor ascunse, împărţirile
darurilor, vieţuirea cerească, cîntarea cu îngerii, veselia fără de sfîrşit,
sălăşluirea lui Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu şi, cel mai înalt dintre lucrurile
dorite, prefacerea în dumnezeu” [40].
Dar în faţa unei asemenea revărsări de daruri, conştiinţa umană,
contaminată secular, în absenţa unei
adevărate experienţe duhovniceşti, se află adesea în cumpănă şi se întreabă cum
e cu putinţă să încapă Veşnicul în vremelnic, Nemărginitul în mărginit,
Necuprinsul în cuprins. Pentru a lumina o asemenea taină, Grigorie Palama, “într-un
glas cu sfinţii”, vine cu o sentinţă duhovnicească tradiţională, prin sintagma “unire
în deosebire” şi explică: “Dumnezeu este unul, acelaşi fiind necuprins după fiinţă, dar încăput de către
făpturi după lucrările Sale dumnezeieşti, adică după voia Lui dinainte de veci cu privire la noi, după pronia Lui dinainte de veci pentru noi,
după înţelepciunea Lui dinainte de
veci cu privire la noi şi, ca să zic ca dumnezeiescul Maxim, după puterea, înţelepciunea şi bunătatea
Lui nemărginită” [41]. Dar prin
acestea Palama ne deschide şi spre
celălalt plan al existenţei, spiritual-moral, în viul vieţii, întrebîndu-ne:
cum lucrează Bunătatea, într-o lume infectată de viruşii răului şi ai
autodistrugerii, sau Înţelepciunea, Adevărul, în falsul, minciuna demonică, sau
Frumuseţea, în pîngărirea şi mizeria patimilor? Contemplînd Creaţia încă mai adînc,
în puritatea ei originară, evocă pe Sf.
Apostol Pavel şi încredinţează: “Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la
întemeierea lumii, veşnica lui putere şi dumnezeire, se văd, fiind înţelese din
făpturi” (Romani 1, 20) Şi tîlcuieşte
revelator, luminos afirmînd că, în timp ce fiinţa
lui Dumnezeu este necunoscută, neapropiată, cele “din jurul fiinţei”,
care ni se comunică, iradiind din fiinţă: bunătatea,
înţelepciunea, puterea, dumnezeirea, mărirea, acestea, fiind de la “întemeierea
lumii”, sînt însăşi temelia lumii. Iar făpturile lumii le proclamă, le
revelează înţelesul, raţiunea, sensul. Şi aici Palama e în duh cu Sf. Maxim
Mărturisitorul, care, tîlcuind acelaşi cuvînt al Apostolului, arătase:
“Cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sînt altceva decît veşnica Lui putere şi
dumnezeire, care au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor
create. Căci precum privind la cele ce sînt
credem în Dumnezeu Cel Ce este cu
adevărat, la fel… cunoaştem Înţelepciunea… Lui, pe care o are după fiinţă şi
care susţine lucrurile. Şi iarăşi, din mişcarea fiinţială a făpturilor
cunoaştem viaţa… pe care o are după fiinţă şi care împlineşte cele ce sînt. Din
contemplarea înţeleaptă a creaţiei, desprindem raţiunea care ne luminează cu
privire la Sf. Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi Duhul Sfînt. Căci veşnica
putere a lui Dumnezeu este Cuvîntul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica
dumnezeire este Duhul Sfînt” [42].
Tîlcuirea dumnezeiescului Părinte ne arată cu limpezime sfîntă cum, în
duh cu Apostolul şi cu Psalmistul (Psalmi
18, 1), făpturile, ca nişte “vestitori plini de lumină”, proclamă, prin
însăşi existenţa lor, pe Cel ce există cu
adevărat. Uimitor, universul prin el însuşi s-a arătat dintotdeauna drept o
existenţă creată, deci drept făptură, şi
prin aceasta a dat şi dă fără încetare
mărturie despre Creatorul lui şi al nostru, fapt tot mai mult
recunoscut de noi, oamenii de astăzi. Şi aşa cugetul nostru se înalţă
şi, din adîncul acestei lumi, printr-o contemplare înţeleaptă, zice Sf. Maxim,
recunoaştem cum “ni se luminează raţiunea cu privire la Sfînta Treime”, vedem
aevea “mîinile Lui Dumnezeu care ne-au făcut şi ne-au zidit” (Psalmi 118, 73), mîinile Tatălui, adică
Fiul şi Duhul Sfînt (Irineu din Lyon). Aceste mîini divine au împărtăşit şi
împărtăşesc pururea darurile divine, revărsate din bunătatea supremă, ca pe o
moştenire cerească: raţiunea, bunătatea, viaţa, simplitatea,
infinitatea, neschimbabilitatea, sfinţenia, nemurirea, toate culminînd cu lumina şi iubirea divină. Toate sînt
atribute divine ale puterii, energiei creatoare a lui Dumnezeu şi care,
zidindu-ne prin ele, devin în noi virtuţi. Or, virtuţile în noi revelează
puterea, energia divină, propriu-zis virtuţile îl revelează, îl definesc pe om.
Ele însă nu pot fi înţelese în adevărul lor fără legătura cu Dumnezeu, cu
atributele divine, cum ne învaţă dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, îndeosebi
gîndirea Sfîntului Maxim, formulată pilduitor de Părintele Stăniloae:
“Virtuţile sînt formele umane ale însuşirilor Raţiunii divine” [43]. Dar, aşa cum omul nu poate fi
conceput fără virtuţi, nici virtuţile nu pot fi concepute fără atributele
divine. Virtuţile sînt şi rămîn vii numai în legătura vie cu sursa lor divină.
Raţiunea umană e vie, ziditoare, numai în legătura ei cu Logosul, cu
Dumnezeu-Cuvîntul Care S-a făcut trup; la fel şi celelalte
virtuţi culminînd cu iubirea, pentru care zice Sf. Maxim: “Dacă viaţa
minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de dragostea către
Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decît dragostea dumnezeiască” [44].
Numai trăite divin, rămîn vii. Se înţelege, virtuţile sînt create,
poartă în ele, o dată cu firea noastră în timp, trecerea, oboseala, veştejirea,
plictisul. Numai împărtăşirea vie din Hristos cel înviat, din iubirea Lui, din
lumina Lui, din veşnicia Lui, ne face să rămînem vii în virtuţi. Cugetăm, spre
pildă, la infinitul divin, la atributul infinitului divin, pentru că, se
înţelege, făptura nu e infinită – prin simplul fapt că are un început în timp;
dar, odată zidită, făptura se împărtăşeşte de nemurire. O dată pus acest
început, făptura nu mai are sfîrşit, pentru că Dumnezeu Ziditorul “nu-Şi ia
înapoi nici darul, nici chemarea” (Romani
11, 29). Începutul pus de Dumnezeu în făptură, în om, e miruit cu dorul
divin, cu setea de infinit, cum cugeta adînc încă Sf. Grigorie de Nyssa:
“a vedea pe Dumnezeu cu adevărat stă în aceea că cel care priveşte spre El nu
ajunge niciodată la sfîrşitul dorinţei de a-L vedea” [45]. Şi, totodată, cît de vie, luminoasă, e această viziune a Sf.
Maxim:
“Domnul în parte e absent, în parte e de faţă. E absent pentru privirea faţă
către faţă;
e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură. Domnul e de faţă prin
virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu
preţuieşte întru nimic virtutea e departe. Şi iarăşi, în cel ce se află pe
treapta contemplaţiei e de faţă prin cunoştinţa adevărată a lucrurilor;
dar de cel ce e lipsit de aceasta în vreo privinţă, e departe” [46]!
Aceste atribute divine, din însuşi belşugul, preaplinul divin, ne
împărtăşesc creator, dar în aşa fel încît puterea, veşnica Lui putere să devină
în noi virtuţi, căci virtutea înseamnă putere; în aşa fel încît
spiritualitatea dumnezeiască să devină şi în noi spirit, duh, veşnicie.
Sf. Irineu încredinţează: “Căci slava lui Dumnezeu este omul viu, şi
viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” [47].
Acest dor infinit, această energie divină şi numai divină, numai ea e în stare
să copleşească mizeriile, infinitul răului. Numai lumina divină, absolută,
infinită, covîrşitoare, numai acest infinit al binelui, al luminii dumnezeieşti
e în stare să copleşească dorul, patima după infinit a răului. E o tragedie
faptul că pînă astăzi gîndirea apuseană nu a înţeles că mizeria lumii în care
ne e dat să trăim nu poate fi biruită decît de infinitul puterii divine, că
numai o asemenea energie luminoasă poate să ne învieze. Misterul Ortodoxiei
acesta este:
unirea dintre lumina divină, energia divină şi slava, lumina Învierii. Numai
credinţa în Înviere şi în lumina Învierii, chemarea, invocarea ei pot să
învingă limitările, mizeriile şi bolile din lume. Numai Învierea te scoate din “mormîntul
nesimţirii” (Sf. Ioan Scărarul). Numai Învierea, numai arvuna Învierii ne
înalţă, ne mută din răul ucigător şi nimicitor al păcatului şi al morţii.
Pentru că răul a produs o stagnare a Creaţiei şi, cum spune Sf. Dionisie
Areopagitul, nu doar o stagnare, o oprire în loc, ci şi o inversare a sensului
Creaţiei, spre autodistrugere. Păcatul a schimbat tragic, distrugător ordinea
existenţei, a schimbat ordinea gravitaţiei noastre interioare. În loc să
gravităm în jurul lui Dumnezeu, în jurul infinitului posibilităţilor, în jurul
atributelor dumnezeieşti insuflate Creaţiei, în jurul “marelui ocean al
virtuţilor” [48], ne rotim obsedant
în jurul eu-lui nostru, în jurul patimilor şi
slăbiciunilor noastre.
Apostolii au primit această arvună a Învierii. O dată cu Hristos cel înviat şi înălţat la cer, spiritul lor e şi
el strămutat la cele dumnezeieşti. Aşa cum, îndeobşte, în eforturile, în
nevoinţele lui creatoare, spiritul contemplă o pictură, o operă literară sau
muzicală, un edificiu, o catedrală, la fel Petru şi Apostolii contemplau în
Duhul icoana, chipul lui Hristos cel răstignit, înviat, înălţat. În acest Duh
al Lui comunicau cu El, se împărtăşeau din Învierea Lui, din El. Ca să vezi
soarele, te împărtăşeşti din lumina lui. Ca să înţelegi făpturile, te
împărtăşeşti din raţionalitatea lor. Ca să fii martor al lui Hristos, te
împărtăşeşti din Învierea Lui.
Iar acum, în Cincizecime, lumina înţelepciunii, a cunoştinţei pătrunde,
străluceşte în Apostoli şi face din ei martori ai lui Hristos. Dar cum? Iisus a
spus:
“Duhul va mărturisi despre Mine”.
Deci martor propriu-zis al lui Hristos, cel dintîi martor al Lui e chiar Duhul
Sfînt. Aşa cum Iisus Hristos este “Martorul credincios”, la fel Duhul Sfînt
este martor pentru Hristos. În Cincizecime, în Duhul Sfînt, ei sînt martorii
lui Hristos, dar Hristos cu întreaga existenţă, Dumnezeu şi Om, e înviat şi
înălţat de-a dreapta Tatălui, de unde a trimis peste Apostoli Duhul Sfînt. Deci
prezenţa, mărturia e în Duhul Sfînt.
În timpul petrecerii încă pămînteşti a Mîntuitorului, în ziua Învierii,
Magdalena vrea să-I cuprindă picioarele, să-L simtă fizic. Iisus îi spune: “Nu mă atinge. Nu
M-am suit la Tatăl de unde să trimit Duhul”. Apostolii se nedumeresc crezînd
că văd duh, dar Iisus le spune:
“Pipăiţi-Mă!”. Ei se ridică la o
înţelegere, la o vedere cu ochii minţii,
spiritul se înalţă la o vedere de dincolo de sensibilitatea fizică şi
logică a creaţiei, se înalţă prin Însuşi
Logosul creator, în harul şi adevărul Lui, în lumina Lui necreată. Ca să vadă
că Hristos e în întregime, Dumnezeu şi Om,
spirit şi materie, suflet şi trup, ei se împărtăşeşc în Duh din Dumnezeire.
Apostolii sînt chemaţi să vadă spiritual şi numai spiritual. Numai aşa poţi să
vezi, să devii martor. E vorba aici de restaurarea, reintegrarea existenţei în
ordinea creatoare. E ordinea în care acum e dată o transfigurare, o arvună, o
mutaţie pe treapta Scării lui Iacov, în Duhul Sfînt, împărtăşită din Duhul,
deci o lucrare a Duhului Sfînt. Aşa simte Petru în ziua Cincizecimii, încît va
deveni “părtaş al firii dumnezeieşti” (II
Petru 1, 4) şi va putea spune, ca
Palama, “să-L vezi pe Dumnezeu în Dumnezeu”.
Aceasta e fericirea credinţei, pentru care Mîntuitorul a spus:
“Fericiţi cei ce n-au văzut, dar au
crezut” – a crede, a avea, a purta lumina aceasta a credinţei în stare să
vadă infinitatea darurilor, a posibilităţilor creatoare; lumina eternă,
infinită, lumina Învierii, pe care o proclamă şi o apără Ortodoxia. În această
lumină au fost Apostolii martori ai Învierii, martori integrali, trup şi
suflet, ai Învierii Domnului. În această lumină primim cuvîntul Sfîntului Pavel:
“Cele ce se văd sînt trecătoare. Cele ce nu se văd sînt veşnice”. Această
lumină e mărturisită de Biserica noastră, această lumină trebuie să strălucească
în omul în stare de jertfă, în omul de ştiinţă, în omul de artă etc.
Făpturile revelează din interiorul lor sensul, raţiunea de a fi de la
Creator, aşa cum noi purtăm, la treapta noastră, şi mărturisim duhul adevărului;
veşnica putere descoperind pe Dumnezeu-Cuvîntul, veşnica dumnezeire – pe Duhul
Sfînt. În toate ni se descoperă lucrarea creatoare a Treimii;
persoana creează şi ne împărtăşeşte personal, prin actul creator, şi
înţelepciunea, nemurirea, bunătatea. Căci din veci nu e de conceput să existe
Dumnezeu fără înţelepciune, fără bunătate, fără iubire, fără viaţă. Cu această
putere, voinţă veşnică lucrează personal Dumnezeu Din veci, din jurul lui Dumnezeu iradiază
divin şi se împărtăşesc, precum teologhiseşte Sf. Maxim, de la Tatăl, prin Fiul
în Duhul Sfînt, Părinţii învaţă că aceste “împărtăşiri de Sine ale lui Dumnezeu
nu sînt create” şi, cum precizează dumnezeiescul Maxim, ele “niciodată n-au
început să existe;
şi sînt contemplate ca aflîndu-se fiinţial
în jurul lui Dumnezeu” [49]. Ele
sînt “în preajma” Dumnezeirii, sînt iradieri ale Fiinţei, iradiază veşnic din
Fiinţa dumnezeiască, tot astfel cum – tîlcuieşte Părintele Stăniloae – şi noi comunicăm din fiinţa
noastră iubirea, bunătatea, pacea noastră. Şi toate acestea strălucesc, sînt o
strălucire a lucrării creatoare a lui Dumnezeu.
Omul nu poate fi conceput fără virtuţi. Propriu-zis, virtuţile sînt
definiţia noastră. Or, în virtuţi Dumnezeu Şi-a întipărit propriile însuşiri.
Cu cîtă îndreptăţire vorbeşte Sf. Maxim de infinirea Dumnezeirii. Dumnezeu e
fără început şi fără sfîrşit. E drept: noi, oamenii, avem un
început dar ni s-a dat, încă de aici, de pe pămînt, ca o arvună, nemurirea. Şi,
cum arată Sf. Părinţi, în toate aceste virtuţi simţim, recunoaştem prezenţa
divină, simţim, recunoaştem pecetea Necreatului. Unităţile noastre de măsură,
fie număr, fie distanţă, fie durată, le aplicăm exclusiv în timp şi spaţiu.
Virtuţile însă poartă în ele alte dimensiuni, ale divinului, ca de pildă
iubirea noastră sau gîndirea noastră, fructul acesta scump şi nemărginit dăruit
omului, şi atîtea alte virtuţi. Au observat Părinţii: cînd dăruiesc
un bun material, acesta scade. Dar cînd dăruiesc iubire, ea creşte, ea
sporeşte. La fel, cuvîntul pe care îl împărtăşesc nu scade în mine, pentru că
el e din Logosul etern, din Dumnezeu-Cuvîntul. În modul acesta înţelegem cum,
în actul creator, aceste “ieşiri”, “lucrări”, “împărtăşiri de Sine” ale
Dumnezeirii se oglindesc şi se întipăresc în făpturi şi, îndeosebi, în
conştiinţa umană, care e creată după chipul lui Dumnezeu. Cu aceste însuşiri
ne-a înzestrat Dumnezeu, pentru care Părintele Stăniloae arată, după Sf. Maxim,
că “virtuţile sînt forme umane ale însuşirilor raţiunii divine”. Şi, dacă toată
virtutea umană e creată, se înţelege, în ea e oglindită lucrarea necreată a lui
Dumnezeu, energia, harul, puterea, lumina Lui neînserată şi pururea fiitoare.
Cum observă Sf. Ioan Gură de Aur, plecînd de la cuvîntul Sf. Pavel (II Corinteni 3, 18), cu această sesizare
adîncă şi luminoasă: “Îndată ce ne botezăm, sufletul nostru, curăţit
fiind prin Duhul, se face mai luminos decît soarele; nu numai că
vedem slava lui Dumnezeu, dar ne şi împărtăşim de ea. Aşa cum o lamă de argint
şlefuit răspîndeşte ea însăşi razele pe care le primeşte, nu atît prin puterea
firii sale, cît a luminii pe care o oglindeşte, sufletul curăţit şi ajuns mai
strălucitor decît argintul cel mai pur primeşte şi răspîndeşte slava Duhului” [50].
Virtuţile întipărite în noi sînt un dar dumnezeiesc ireversibil:
“Dumnezeu nu-Şi ia înapoi darul”. Ele luminează, lucrează în noi. Însă, rămase
numai la măsura lor de creatură, virtuţile îmbătrînesc, se învechesc împreună
cu noi, cu umanitatea. Numai dacă sînt
neîncetat hrănite, adăpate cu harul, cu puterea, cu izvorul lor, prin
rugăciune, prin cuvînt divin, prin împărtăşanie, ele devin cu adevărat vii. Aşa
cum Dumnezeu, în Sfînta Treime, Îşi întipăreşte însuşirile naturii dumnezeieşti
în virtuţile noastre prin puterea creatoare, în chiar “virtutea” puterii Lui
creatoare ele devin virtuţi în noi. Apostolul arată cum “cele nevăzute ale lui
Dumnezeu… dumnezeirea, puterea Sa se fac văzute în făpturi”, şi le vedem, le
simţim prezenţa în virtuţi. Atunci înţelegem într-adevăr că ne împărtăşim din
Duhul lui Dumnezeu şi, cum tîlcuiesc Sf. Părinţi, înţelegem pe Sf. Petru care
s-a împărtăşit din Duhul în aşa măsură încît a putut spune – el, care a fost
martorul direct al împărtăşirii din Duhul – că ne facem “părtaşi firii
dumnezeieşti” (II Petru 1, 4), adică
părtaşi luminii dumnezeieşti.
În această lumină dumnezeiască, în Duhul Sfînt, înţelegea el, acum,
întreaga taină a lui Hristos. Şi o putea mărturisi în această lumină divină în
care cel dintîi martor al lui Hristos este chiar Duhul Sfînt. Numai în Duhul
Petru devine martor. De ce? Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a
petrecut cu ei, a fost Răstignit, a Înviat, S-a înălţat. Ei L-au văzut, cum se
spune, cu ochii lor! Cum va mărturisi şi Ioan: “Hristos cel înviat e
înălţat cu trupul”. E cu ei, împreună, dar e o prezenţă de altă sensibilitate.
Fireşte, sensibilitatea rămîne şi ea valabilă, pentru că o porţi în memorie. Nu
vom tăgădui;
rămîn valabile toate cele trei sensibilităţi, dar în suiş. Dar în plinătate e
cea în lumina divină, necreată. În acea lumină necreată Îl vede de-a dreapta
Tatălui. Încît Petru este martor acum al Învierii Celui necreat, în Duhul Sfînt.
Numai în această lumină înţelegem cum se cuvine şi predica lui Petru. Înţelegem
de ce Petru arată inspirat: “Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia
noi toţi sîntem martori” (Fapte 2,
32). Această lumină nu-i din lumea aceasta. E semnificativ că la această lumină
se deschide astăzi, din ce în ce mai hotărît, şi lumea apuseană.
Cum se împărtăşeşte această lucrare divină în existenţa, viaţa şi
experienţa umană! Pentru că toate aceste bunuri, însuşiri dumnezeieşti sînt,
repetăm, prin actul creator, întipărite în noi, în zestrea spiritual-umană a
virtuţilor. Aşa, de pildă, se oglindesc în noi în chipul virtuţilor. Aceste
virtuţi sînt create, se înţelege, dar ele oglindesc strălucirea, frumuseţea
însuşirilor divine. Pe culmea virtuţilor stau lumina şi iubirea.
Sînul tuturor acestor virtuţi e credinţa. Infinitul în om. “Învierea
virtuţilor” (Sf. Maxim). Dumnezeu, împărtăşirea Duhului Sfînt, Care Se revarsă
din voia Tatălui prin Fiul Întrupat de la Duhul Sfînt, pe care Duhul Sfînt o
revarsă peste tot trupul”. În această lucrare Duhul Sfînt personal, Mîngîietorul,
lucrează, ne împărtăşeşte, ne rezideşte chipul nostru personal după Chipul lui
Hristos, în Hristos. Şi, de observat, adînca legătură între darul îndumnezeitor
al Cincizecimii, căruia Sf. Petru îi este martor, şi “făgăduinţa unică de «a deveni părtaşi dumnezeieştii firi»”
(II Petru 1, 4).
Aceasta se face în comuniune. “Duhul Se uneşte cu noi prin lucrare” –
precum teologhiseşte Părintele Stăniloae. “Nu e mai puţin unit El însuşi
personal cu persoana noastră prin lucrarea Lui. Noi ne însuşim lucrarea Lui şi
El lucrarea noastră. Ne întîlnim în lucrarea divino-umană (teandrică) comună,
dar neconfundată” [51]. Şi în
comuniunea aceasta cu harul dumnezeiesc necreat dobîndeşte astfel o
transformare duhovnicească, transfigurare de care Palama spune că este înzestrată
cu “…înţelegerea tainelor, pătrunderea celor ascunse… vieţuire cerească… sălăşluirea
lui Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu şi cel mai înalt dintre lucrurile dorite:
prefacerea în dumnezeu” [52];
“devenim dumnezei după har”, cum şi Părintele Stăniloae tîlcuieşte mai departe.
(Şi iarăşi:
“În Hristos, Care este Dumnezeu şi Cuvîntul Tatălui, locuieşte, după fiinţă,
toată plinătatea Dumnezeirii, iar în noi locuieşte plinătatea Dumnezeirii după
har, atunci cînd adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea”.)
E de o însemnătate evident mîntuitoare că acest dar este împărtăşit în
ziua Cincizecimii şi că Sf. Apostol Petru dă glas cuvîntului profetic: “Voi vărsa din Duhul Meu”. Deci el,
Apostolul, e martorul direct al acestui dar de a ne împărtăşi dumnezeieşte,
dar, se înţelege, nu din fire, din harul dumnezeiesc, din harul veşnic,
necreat, har care cu adevărat suprimă distanţa între Ziditor şi făptură, întrucît
harul e din firea divină şi atunci suprimă
prăpastia dintre Necreat şi creat, între Necreat şi creatul adus de la
nefiinţă la fiinţă, şi împărtăşeşte acestuia veşnicia. Căci ziua luminii
veşnice este Hristos Însuşi, în Care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au
crezut în El, întru “bunăcuviinţa virtuţilor” [53].
Aşa Petru, în acea zi a Pogorîrii Duhului Sfînt, vede în lumina Duhului
Sfînt cum se înfăptuieşte plenitudinea Împărăţiei Cerurilor în Hristos cel
răstignit, înviat, înălţat. Împărăţie pregătită proniator în întreaga istorie a
mîntuirii, într-un timp nu ciclic (în sens hinduist sau platonic), ci istoric,
linear, transfigurator, din Vechiul Testament, încununat în zilele din urmă, în
Eshaton, Eshatologie care în Iisus Hristos Dumnezeu-Omul se împlineşte acum, în
ziua Cincizecimii [54]. Această
plenitudine o explică Petru, dînd glas Revelaţiei: “Bărbaţi israeliţi,
ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi
de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne… pe Acesta, fiind dat, după
sfatul cel rînduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi
luat şi, pironindu-L, voi L-aţi omorît… pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegînd
durerile morţii” (Fapte 2, 22-24).
Real, în Înviere, în dezlegarea din durerile morţii, Eshatologia este împlinită.
Şi, o dată mai mult, inspirat din aceeaşi memorie sfîntă, Petru dă acum
sens şi glas tot atît de revelator unei profeţii directe, anume profeţiei lui
David care exclamă: “Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea”, şi
încredinţează: “Chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde”, pentru că: “Nu
vei lăsa sufletul meu în iad”. Dar apoi, deodată psalmistul, urmînd cele două
planuri, divin şi uman în conlucrare (sinergie), profeţia îşi schimbă radical
cursul, mutînd privirea în Duh spre Dumnezeu şi profetul invocă, contemplînd pe
Hristos: “Nici nu vei da pe cel sfînt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu-mi-ai
cunoscute căile vieţii…” (Fapte 2,
25-27), viaţa în plenitudine fiind sensul propriu-zis al existenţei. Şi Petru
scoate acum un înţeles de negrăită inspiraţie şi cutezanţă, arătînd: “Bărbaţi
fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a
murit şi s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi pînă în ziua aceasta” (Fapte 2, 29). Şi parcă îl auzim pe David
grăind: “Bucura-se-vor oasele mele cele smerite” (Psalmi 50, 9). Dar, în acelaşi timp, Petru are în ochii duhului şi
mormîntul Celui răsărit din coapsele lui David, mormînt în care “a intrat… şi a
văzut singure giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui…
înfăşurată, la o parte, într-un loc” (Ioan
20, 4-7); are şi în urechi, de la Mironosiţe, vestirea Îngerului: “Căutaţi pe
Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au
pus” (Marcu 16, 6). Iluminat,
Apostolul contemplă cu ochii minţii cele două morminte, al Strămoşului şi al
lui Iisus. Şi, evocînd încă o dată pe David, “care mai înainte văzînd a vorbit
despre Învierea lui Hristos, că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui, şi nici
trupul Lui n-a văzut putreziciunea”, Petru cugetă la taina mormîntului gol al Mîntuitorului,
iar cu limba de foc vesteşte şi exclamă în Duh cu Psalmistul: “Dumnezeu a
înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi sîntem martori” (Fapte 2, 32).
Apostolul dă glas astfel făgăduinţei Domnului: “Îmi veţi fi martori”;
martorii întregului Adevăr al Vieţii, Care “n-a văzut putreziciunea”; n-a căzut
pradă ei, şi a învins moartea – martori ai Învierii. Şi duce mărturia Domnului
mai departe, o continuă: “Deci Iisus, înălţîndu-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi
primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, L-a revărsat pe Acesta, cum
vedeţi şi auziţi voi” (Fapte 2, 33).
Şi încă o dată îl aminteşte pe David, care spusese: “Zis-a Domnul Domnului meu:
Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”
(Fapte 2, 33-35). În lumina
inspiraţiei divine, Apostolul vede şi descoperă astfel evenimentul unic al
Învierii – al învingerii vrăjmaşului vieţii, moartea; eveniment împlinit în
Iisus Hristos, în El ca “Început” al Învierii, ca fapt plinit al sfinţirii
trupului Lui pînă la dreapta Tatălui, al înveşnicirii. Dar cu “moştenirea”
aceasta, luată din coapsele Strămoşului Său pămîntesc, urmînd din sînul
Fecioarei, în ultimă instanţă din ţărîna acestei lumi, face ca pămîntul însuşi
să ofere o pîrgă a mărturiei vieţii în vocaţia spre ţelul făgăduit: “un cer nou
şi un pămînt nou”.
Iar în final, din plenitudinea misiunii Lui mîntuitoare, Iisus,
“preaslăvit”, cum prefigurase în “ziua cea mare a sărbătorii” (Ioan 7, 37-39), descoperă prin glasul
Apostolului sensul şi actul central al Cincizecimii: revărsarea Duhului Sfînt
peste Apostoli, peste lume. Şi Petru, transfigurat, încheie suprem revelaţia:
“Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe acest Iisus,
pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Fapte 2, 36). În acest sublim cuvînt al Apostolului e descoperit
deodată Mîntuitorul ca Domn şi Hristos, ca Dumnezeu şi Mesia, Unsul lui
Dumnezeu. În lumina aceleiaşi descoperiri, în faţa lui Iisus, Petru rostise:
“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei 16, 16). Mesia e Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu şi Om; Mesia: pentru iudei – plinirea Profeţilor, iar pentru
toţi ceilalţi de sub cer – aşteptarea neamurilor. Şi pentru unii, şi pentru
ceilalţi, Mesia – Hristos, Domnul vieţii, recapitulînd întru El tot omul şi dînd
vieţii sensul ei – Învierea. Aşa, Cincizecimea încununează Revelaţia divină,
dar şi inaugurează: “Duhul Sfînt a fost revărsat…” peste Biserică, peste lume.
Cei de faţă, “auzind acestea, au
fost pătrunşi la inimă, şi au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli: Bărbaţi
fraţi, ce să facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze
fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfînt”. Şi “cei ce au primit cuvîntul lui
s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 37-41). Şi aşa odrăslită în sîngele
lui Iisus Hristos pe cruce (Fapte 20,
28), Biserica se naşte, se inaugurează, intră vizibil în istorie în ziua Pogorîrii
Duhului Sfînt. (Va urma)
[1] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 13, trad. de Pr. D.
Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 41.
[2] Duminica Cincizecimii, Canon, cînt. 5.
[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 17, trad. de Pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1943, p. 478.
[4] Sf. Grigorie Palama, Despre Împărtăşirea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare, în Filocalia,
vol. 7, p. 389.
[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia Sfîntului Ioan,
trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 1155.
[6] Ibidem, p. 1160.
[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a patra la Faptele Apostolilor,
ed. Bareille, vol. 14, Paris, 1869, p. 481.
[8] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 13, ed. cit., p. 40.
[9] Duminica Cincizecimii, Luminînda Praznicului.
[10] Duminica Cincizecimii, Podobia Praznicului.
[11] “Hirotonia Arhiereului”, după Arhieraticon, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 97.
[12] Duminica Cincizecimii, Vecernia Praznicului.
[13] Lunea Rusaliilor, adică a
Sfîntului Duh, Sinaxar.
[14] Pr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, ed.
cit., p. 154.
[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Prima omilie la Cincizecime, ed.
Bareille, vol. IV, Paris, 1866, p. 111.
[16] Duminica Cincizecimii, Canon, cînt. 3.
[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele,
18, p. 483.
[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri I, ed. cit., p. 200.
[19] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 68-71, în Filocalia, vol. 7, pp. 472-474.
[20] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 70-71, în Filocalia, vol. 7, pp. 473-474.
[21] Taina Sfîntului Maslu,
Rugăciunea a doua.
[22] Liturghia Sfîntului Vasile
cel Mare.
[23] Sf. Chiril al Ierusalimului,
op. cit., p. 484.
[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeronul, trad. de Pr. D. Fecioru, E:I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1986, p. 92.
[25] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţă…, 112, în Filocalia, vol. 7, p. 499.
[26] Ibidem.
[26] “Le Saint Esprit est associé,
entre autre choses, a la koinonia… en
un mot a l'eschatologie” – astfel tîlcuieşte
Eshatologia împlinită în Hristos Mitropolitul de Pergam, Jean Zizioulas, “Communion
et altérité”,
în Contacts 166 (1994), p. 115; vezi
şi P. Evdokimov, L'Orthodoxie,
Desclée de Brouwer, Paris, 1979, passim.
[27] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65, în Filocalia, vol. 3, pp. 437-456.
[28] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, în Filocalia, vol. 8, p. 490.
[29] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete, în Filocalia, vol. 7, pp.108-109.
[30] Viktor E. Frankl, “Omul în căutarea sensului ultim al
existenţei”, în Transilvania, nr. 4
/1998, p. 49.
[31] Sf. Maxim Mărturisitorul, în
Filocalia, vol. 3, pp. 439-440.
[32] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 75, în Filocalia, vol. 7, p. 476. De observat
că această mărturie teologică a lui Palama este subliniată în chip deosebit de André
de Halleux, în “Palamisme et
scolastique” (Revue theologique de
Louvaine, III, 1973, pp. 409-442).
[33] Athanase d´ Alexandrie, Sur l´
Incarnation du Verbe, Sources chretinennes – No. 199, Cerf, Paris, 1973, p.
458.
[34] Cu privire la teza
îndumnezeirii în Tradiţia răsăriteană, a se vedea îndeosebi:
J. Gross, La Divinisation du chrétien d´
après les Pères grecs, Paris, 1938;
Jean-Claude Larchet, La divinisation de l’
homme selon saint Maxime le Confesseur,
Cerf, Paris, 1996, pp. 20-59.
[35] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, A treia sută,
25, în Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, pp. 106-107.
[36] Răspunsuri către Talasie, 22, în Filocalia, vol. 3, p. 76.
[37] Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu…, 48, în Filocalia, vol. 2, ed. 1993, pp. 62-163.
[38] Ibidem, p. 163.
[39] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa…, 76, în Filocalia, vol. 7, pp. 476-477.
[40] Sf. Grigorie Palama, în Filocalia, vol. 7, p. 482.
[41] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, p. 46.
[42] Ambigua, ed. cit., p. 32.
[43] Capete despre dragoste, 9, în Filocalia,
vol. 2, ed. 1993, p. 62.
[44] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, trad., studiu
introd. şi note de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1995,
p. 156.
[45] Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor gnostice, în Filocalia, vol. 2, ed. 1993, p. 198.
[46] Sf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies,
IV, 20, 7, Cerf, Paris, 1985, p. 474.
[47] Sf. Calist şi Ignatie
Xanthopol, Cele 100 de capete…, în Filocalia, vol. 8, p. 38.
[48] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice I, 48, P.G., XC, 1100
D.
[49] Saint Jean Chrysostome, Homélies sur les deux
Epitres aux corinthiens, în Oeuvres
complètes, vol. XVII, Paris, 1872, p. 421.
[50] Ibidem.
[51] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţă…, în Filocalia, vol. 7, p. 476.
[52] Ibidem, p. 477.
[53] Sf. Maxim Mărturisitorul, ibidem, p. 446.
[54] [Trimitere rămasă fără notă
în manuscris.]
Mai puteţi citi pe acest blog:
Ortodoxie
şi naţiune (15.02.2008)
Un
cuvînt al Părintelui Galeriu (21.04.2009)
Ultima
predică de Rusalii a Părintelui Galeriu (03.06 2009)
Între
religie şi ştiinţă (06.02.2010)
7
ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – I (12.08.2010)
7
ani de la săvîrşirea Părintelui Galeriu – II (13.08.2010)
Două
simpozioane de suflet (21.11.2010)
S-a
stins Rodion, fiul Părintelui Galeriu (27.02.2011)
Părintele
Galeriu – Veşnica pomenire! (23.08.2011)
O sinteză tîrzie a Părintelui Galeriu - I (27.02.2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu