ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2000

UN LUCEAFĂR

PE COLUMNA CEZARILOR

[CEZARUL, OGLINDA ŞI POETUL] [1]

Mulţimea nu constituie etalonul inşilor ei reprezentativi. Faptul că un erou, un sfînt, un geniu răsar din sînul unui popor nu înseamnă că sînt formaţi de acesta. Ci probabilitatea emergenţei caracterelor deosebite creşte statistic cu numărul indivizilor consideraţi şi cu gradul lor de coeziune. În mod ideal, maximul de coeziune este atins în comunităţile bine structurate ideatic, ai căror membri se recunosc într-un set minimal de valori. Însă “constituanta” unei obşti, deşi se alcătuieşte democratic, ca simplă adiţiune şi medie a unor tendinţe sociale, nu se coagulează decît “iradiată” de charisma unor personalităţii, dacă nu chiar a Personalităţii fondatoare, fie ea de stirpe zeiască sau pămînteană. Iată o serie de afirmaţii care decurg din textul eminescian la care apelez în continuare pentru a descrie raporturile dintre termenii titlului [2].

“Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei pînă sus în nourii gînditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniu…” [3].

Aceste cîteva cuvinte de maximă expresivitate poetică sintetizează enigmaticul proces de configurare a unei colectivităţi ce împărtăşeşte un etos comun, reîmprospătat prin apariţia – providenţială, pentru că se bucură de o consacrare divină – a restauratorilor spirituali. Peisajul etnopsihic primordial, înainte de a se putea vorbi de un popor, este de început de lume: un ocean de gînduri haotice, fără fibră, neordonate de nici o idee formatoare. Imaginea sugestivă a volburei noetice iscată de purtătorii acestora, conduce direct la Logosul-Verb, care prin vibraţiile sale poate fonda la fel de temeinic o lume, ca şi o societate, dăruind informalului o structură. Liniile de forţă dau naştere unui vortex ce organizează substanţa în care se împlîntă. Se formează astfel o pîlnie răsturnată, un anafor care imprimă ordinii lumeşti un impuls ascendent în spirală, pînă în zenitul astral în care se resoarbe. Făcut să se învîrtă în jurul acestui pol suprem, haosul se învîrtoşează şi prinde consistenţă, devenind Uni-vers [4]. Asemenea lui, comunitatea care gravitează în jurul unor repere sacre, valori spirituale şi morale, virtuţi civice, devine şi ea mai virtuoasă şi deci mai “vîrtoasă”. Aşa vor fi stat lucrurile în fabulosul “început” de istorie moldavă a lui “1400”, ne încredinţează Dionis într-una din peregrinările sale avatarice, văzînd “…poporul entusiast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei…” [5].

Foarte potrivit pentru a reda caracterul configurativ al mişcării de înfăşurare – un fel de horă prin care lumea şi lucrurile capătă contur – este cuvîntul “troian”, în vechile lui sensuri, reanimate de Constantin Noica. Mijloc de apărare (şanţ, val de pămînt) atribuit îndeobşte împăratului Traian, „…troianul era totuşi ceva, era val încremenit, întăritură, înainte de a fi oarbă îngrămădire, astfel că «troienirea» poate fi înţeleasă, la limită, drept un proces formator (...) Limba a reţinut întîi isprava împăratului – ridicătura de pămînt – şi a slăvit-o în scrisul cronicarilor” [6].

Ce semnificaţie se poate atribui transformării, de către memoria populară, a unui nume faimos într-un substantiv comun, decît aceea că oamenii locului au simţit instinctiv în cel care-l purta, în “bădiţa Traian”, una dintre “frunţile unse cu mir” care i-a zidit ca popor? În curgerea informă a istoriei, cu oceanele ei de popoare care ies din matcă şi se mişcă rîuri-rîuri, Cezarul a învăluit un spaţiu între fruntarii ferme, a tras o roată de pămînt, un “troian” la adăpostul căruia s-au putut conserva germenii de civilizaţie care au dus la cristalizarea unei noi configuraţii etnospirituale. Şi aşa cum el şi-a cuprins toţi supuşii sub faldurile largi ale togii, poetul de geniu se înfăşoară nu numai pe sine în manta-i, ci în momentele hotărîtoare îşi adună, ca sub patrafir preoţesc, tot neamul pentru care suferă.

Admirator al instituţiei monarhice, al principiului de autoritate întrupat de un “cezár”, Eminescu a idealizat, în manieră romantică, figura acestuia, în Odă pentru Napoleon [7], variantă aflată la originea celebrei Ode în care încearcă el însuşi, cu ochii aţintiţi spre stele, purpura măririi. Dacă această poezie are vreun merit, acela nu trebuie căutat în valoarea estetică; ea este interesantă ca document imagologic. Tonul declamatoriu, imaginea emfatică a divinităţilor invocate (“Jupiter Ammon”, “Odin”) converg aici nu în autoportret, ci asupra figurii impunătoare a Imperatorului (ms. 2262, 154r.-155r.). Decupată din fond, aşa cum dalta sculptorului degajă o statuie dintr-un bloc de piatră, ea este puternic pusă în relief în raport cu informalul înconjurător pe care îl domină.

Leagăn tu avut-ai stîncile mării-n

                                    Corsica gravă.

Şi în jurul vieţii tale-ncepute,

Negru, oceanul mişcă lume de valuri

Arătînd mărirea, puterea, geniul

                                    Singurătăţii.

Da, oceanul, ce singur o mie de evi e,

El a fost proorocul căilor tale,

Numai cu dînsul în viaţă seamă avut-ai,

                                    O, Imperator!

Închipuit în mijlocul stîncilor din insula natală, înconjurat de mare aşa cum monarhul se află în mijlocul poporului – sugestivă în acest sens fiind inversiunea “lume (popoare) de valuri” / “ocean de popoare” – , Napoleon este totodată inspirat de oceanul popoarelor pe care, mutatis mutandis, le-a însufleţit cu geniul său: “Peste pămînt ai mişcat a popoarelor valuri”. Ca orice cîrmuitor, el îşi împrospătează puterile, soarbe energie oglindindu-se, contemplîndu-şi icoana propriului chip în naţiunea de al cărei destin este, în cele din urmă, legat şi răspunzător.

Nu te-a mirat nimica... Doară cu zeii,

Singur tu te-ai mirat de tine, o, Cezar,

pînă cînd, trezit din mirarea adîncă,

                                    Te-ai văzut singur.

Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,

În oceanul bătrîn ce îşi mişc-a lui apă,

Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare,

                                    Indiferentă.

Ai murit tu? Lumea nici astăzi nu crede.

Înfăşurat în manta-i coborît piedestalul

Ş-amestecat în popor, l-au mişcat cu putere

                                    Ochii-ţi imóbili.

Apoi, sătul de icoana-ţi, de tine singur,

Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,

Ai resuit piedestalul şi iarăşi imóbil

                                    Stai printre secoli.

Există deci o asemănare între conducători şi conduşi. Dar nu o identitate. După ce zăboveşte o vreme “amestecat în popor”, îndeplinindu-şi misiunea istorică, Cezarul îşi reia locul pe soclul pe care singur s-a înălţat, de unde veghează tăcut şi imobil de dincolo de vremuri, rumoarea şi roirea noroadelor. Letargiei insolente a oceanului, a massei, care poate deveni lesne furie stihială (Azi un diluviu, mîne-o murmuire [8]), el îi răspunde tot printr-o indiferenţă, aceea rece şi nemişcată a frunţii de marmură, prima nefiind decît o reflectare inversată a acesteia:

Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,

Indiferentă stai, nemişcată şi mare

                                    Frunte de marmor…

Imaginea oceanului (cu recurenţe în publicistică, însemnări, piese de teatru, dar mai ales în poezie şi proză) deţine un rol important în universul mental al poetului, avînd o simbolistică complexă, multiformă. În Geniu pustiu, Toma Nour îşi continuă glossa: “Naţiunile nu sînt decît nuanţele prismatice ale Omenirei. (...) Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean. Cînd vîntul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei – ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles: pe cînd dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc – fiecare val reflectă în fruntea sa un soare – iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său – şi le reflectă în visul său adînc şi luciu. Cînd naţiunea e-n întuneric, ea doarme-n adîncimile geniului şi-a puterilor sale  neştiute şi tace, iar cînd Libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i – oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adîncimilor poporului - astfel încît în sînul mărei întregi se face o zi senină, se răsfrînge în adîncul ei cerul” [9].

Aceste adîncimi neştiute, precosmogonice, corespunzătoare inconştientului colectiv, se traduc în semne vizibile prin intermediul unei suprafeţe de oglindire. În stare calmă, sînt întrunite condiţiile unui echilibru benefic, care permite reflectarea reciprocă dintre “cer” şi “mare”. Cerul poate “privi” acum pînă în fundul apelor, în vreme ce undele prind ca într-o mreajă icoana cerului cu soare şi nouri, lună şi stele. E răstimpul în care marea “espiră”, după ce se burzuluise amarnic la seninul lui:

Marea-nalţă mii de valuri, mii de braţe-albe de spume

Spre-a se spînzura de stele şi-a scăpa din astă lume,

Din pămîntul ce de rane şi de moarte e cuprins.

Şi pămîntu-ntreg e-o rană de jăratic – un vulcan

Detunată, cu turbare ea în pat se tologeşte,

Mişcă valurile-i negre şi espiră. [10]

Poezia a fost scrisă în 1871-1872, cînd violenţa revoluţionară a comunarzilor din Paris era proaspătă în memoria contemporanilor – de aici şi asocierea peisajului “vulcanic” la scenariul “neptunian”, cu care poetul ne obişnuise. Asemenea poporului năbădăios, care în unele momente nu ascultă decît de o voinţă în stare să-i înfrîngă îndărătnicia, liniştindu-l cu forţa, marea renunţă la pretenţia de a ajunge la stele, regăsindu-şi calmul în matca ei firească. Abia acum ea poate răsufla în voie, spunîndu-şi păsurile. Şi cum le spune, cum “espiră”? Prin murmur, murmurul din care sînt ţesute poveştile şoptite la urechea poetului. Pentru că, numai venindu-şi în fire, lăsîndu-se determinat de matricea propriei sale naturi, oceanul inconştientului popular poate vedea cerul şi îşi poate depăna povestea (făcînd din cei ce ştiu să o asculte poeţi reprezentativi), deschizînd privirilor comorile adîncului său. Acum comunicarea e restabilită la modul complet, în paralel prin văz şi prin auz. Întinderea de apă e netedă ca o linie orizontală, neîncreţită de suflarea vreunui vînt. Cînd o boare de duh se porneşte pe faţa adîncului, ca la începutul Creaţiei, sau ca în fiece dimineaţă în zori, el începe să “scrie” pe oglinda apei, actualizînd Cuvîntul, atît ca ideogramă sacră, ca “desemn”, cît şi ca sunet mistic: marea începe să murmure. Putem prinde foşnetul ei în ghiocul (spiralat!) pe care-l ducem instinctiv la ureche, cochilie lîngă cochilie, aşteptînd ca fluidul sonor al tainelor mării să curgă dintr-o cavitate în alta. De multe ori, pentru această operaţiune de transfer a Inauzibilului, este nevoie de un intermediar, de sensibila cutie de rezonanţă a unei conştiinţe poetice, care captează şi amplifică pentru urechea noastră mesajele stărilor abisale.

Azi oceanu-ntărîtat turbatu-i:

Răcnind, înalţă braţele-i de spume,

Le spînzură de nori, să spargă lume

Pînă furtuna-l reîmpinge-n patu-i.

Ca un copil ce nici al spaimei nume

N-a cunoscut vreodată încredinţatu-i

Că bolta cea albastră e palatu-i:

Cu-asalt s-o ia el vrea – ca pe-o cetate.

Rănit de fulgere, el se-ncovoaie

Şi c-o poveste îl adoarme-o boare

Şi-n vis – un cer în fundu-i se îndoaie.

Tot ce-a dorit în visul lui el are:

Tărie, stele, luna cea bălaie…

Dormind, murmúră – murmurînd, tresare.

S-ar depărta mult de semnificaţia acestui poem cine ar vedea în el o banală marină. El constituie, de fapt, un document psihic de prim rang pentru un ciclotimic ca Eminescu: de la seninătate la zbucium şi iar la detaşare. Reluînd lectura lui, constatăm că au loc procese neverosimile, care nu suportă explicaţii naturaliste: a “sparge lumea” pentru a pătrunde în palatul bolţii cereşti echivalează cu încercarea de a transgresa propria condiţie Oceanul încearcă să anuleze legile cosmice, să violeze ierarhia stihiilor, prin asaltul asupra simbolicei cetăţi a cerului, imagine poetică de profunzime, care trimite mai degrabă la îndemnul evanghelic de „a lua cu năvală” împărăţia cerurilor Este nefiresc, împotriva legilor naturii, ca un ocean să fie “reîmpins în patu-i” de o furtună, cînd în realitate el este “montat” de aceasta, sporindu-i agitaţia şi “furia", decît dacă acordăm la fulgerelor valenţa - clasică - de instrumente ale zeilor furtunii, cu care aceştia pacifică stihiile inferioare dezlănţuite. Prin urmare, sonetul lui Eminescu reia aceeaşi veşnică poveste a oceanului care ar vrea să atingă cerul rămînînd ocean, surprinzînd cu subtilă minuţiozitate gradarea fazelor de la “răzvrătire” la cuminţire, şi iarăşi la frămîntare. Căci, o dată cu finalul, pare să ia sfîrşit şi starea lui de graţie, armistiţiul provizoriu cu “tăria”, urmînd o trezire plină de nelinişte, din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce visează că are. Este iluzia care se exaltă în vis, făcîndu-l să tresară. Murmurul se va transforma în rumoare, ca şi plebea deşteptată demagogic din singura condiţie în care poate “avea” cerul: aceea de calm şi coeziune. Răscolite, ape şi noroade se turbură deopotrivă şi numai sclipătul iscoditor al unei stele poate răzbate prin larma şi “turbarea” lor:

Atunci printre nouri, prin vînt şi prin unde

O rază de aur se toarce uşor

Şi-n fundul sălbatec al mării pătrunde

Prin vînt şi prin nor.

Ce caută raza din ceruri venită,

Din galbena steauă ce-aleargă pe cer,

Ce caută-n mare, în noaptea-i cernită

Und' razele pier?

În fundul cel umed al mării turbate,

În lumea-i noptoasă, în sînu-i de-amar,

Luceşte o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar. [11]

Faţă de sonet, aici situaţia este inversată, oceanul personificat îşi arată cealaltă latură a puterii sale monstruoase: nu mai năzuieşte direct la cetatea seninului, cerul însuşi fiind acela care se îndură a trimite stihiei primordiale o rază de stea, un mesaj. Dar ce se întîmplă cu mesagerul? Este el primit ca un oaspete de onoare în cleştarul undelor? Vai, nu! În locul unei recunoaşteri reciproce, substanţa îi va fi alterată, fiind transformat în perlă a adîncului, făcut prizonier. Marea rămîne perversă şi “turbată”. Raza stelei, lumină celestă dăruită pentru a o lumina, permiţîndu-i să-şi contemple făpturile adîncului, devine captivă şi denaturată, la propriu. Undele ei devin mreje înşelătoare. Poemul în ansamblu sugerînd destinul trist ce aşteaptă orice idee emisă de o “frunte unsă cu mir”; vulgul o face de nerecunoscut, adaptînd-o nivelului său de înţelegere. De aici tonul deznădăjduit al acestui sălbatic şi mlăştinos peisaj psihic [12]. Pentru că, pe de o parte, marea “... descompune imaginea soarelui în mii de sori ce se reflectă în oglinda valurilor”, iar pe de altă parte, aşa cum a observat şi I. P. Culianu într-un studiu de tinereţe, poate primi astrul şi ca întreg, dar numai preschimbat în natura lui [13].

Dacă nu poate avea steaua, marea poate avea raza ei, “toarsă” din stea, înfăşurată în mărgăritar. Şi-i e îndestul să se cuminţească. Tot aşa, vulgul nu poate înţelege nemijlocit ideile înalte, abstracţiunile unei revelaţii, ci urzite în parabole pe care le va păstra (chiar dacă pîndite de pietrificare) ca mărgăritare de înţelepciune. Dacă va şti să le preţuiască, colectivitatea va putea supravieţui vremurilor de restrişte, cînd luceferii dispar de pe boltă, depănîndu-şi-le prin povestaşi de talent ridicaţi din rîndurile ei. Iată de ce aceştia îşi vor începe băsnirile cu invocaţia preliminară “Înşir’te mărgărite!”. Căci normele comunicate prin poveşti şi tradiţii fac dintr-o turmă inconştientă un  popor civilizat. Însă cînd apa mării nu mai primeşte în sînul ei căldura soarelui, lumina unei stele pentru a le înapoia în icoană, rămîne numai cu amarul ei; cînd un grup nu mai recunoaşte un conducător, nu-i mai reflectă nimbul, el devine refractar, se complace în traiul lui amărît. Poetul care s-ar naşte în mijlocul lui are certitudinea elecţiunii sale divine: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de-amar”, exclamă el [14].

Cu această splendidă metaforă,  azvîrlită febril pe hîrtie, în dansul peniţei, Eminescu zugrăveşte o apoteoză tot atît de exemplară ca şi a eroilor antici metamorfozaţi în astre. Soarele spiritual nu numai că iluminează tainiţele oceanului naţiunii, dar în divina-i alchimie are puterea miraculoasă de a-i distila apa amară în vapori dauriţi. Regăsim tema, turnată în versurile actului I, scena 5 a piesei Mira (ibidem, p. 77):

Cînd ca un soare mîndru, cu inima de jar,

Ce soarbe nori de aur din marea de amar,

El m-a-nălţat pe mine din mare, din popor

La rangur’le mărirei, la tronu-i lucitor.

Strălucirea acestor nouri zenitali ia ochii omului de rînd – cînd îşi aduce aminte să-şi înalţe privirea către ei. Dar pe cerul amurgului – de zi sau de eră – nourii de aur se prefac în nori arămii, şi atunci lumea îi recunoaşte ca zmei şi dragoni înfocaţi, plini de geniu. “O, geniu mîndru”, i se adresează fata de-mpărat “smăului” prefăcut în “steauă” [15]. În ceas vesperal, Luceafărul devine mai vizibil decît Soarele şi îi ia locul pe boltă: dragonul-şarpe de aramă se substituie Creatorului şi “forjează” poporul la văpaia geniului său. Deşi figura lui este ambiguă, pentru că reuneşte atît trăsăturile Demiurgului, cît şi pe ale “Mirelui universului-naturei”, se manifestă ca un veritabil Cosmocrator. Fruntea lui “senină sau încinsă-n aur” modelează “într-o uriaşă volbură de foc” natura şi chiar filosofia “a mii de mii de oameni” [16].

După felul în care se înfăţişează, sau în care este privită, ea poate fi steaua unui neam, îngerul lui de strajă, sau întunecatul semn al damnării înscris pe frunte; norocul sau blestemul lui.

Florea TIBERIAN

[1] Titlul pus între paranteze drepte este cel din volum (2005), unde textul a primit şi următorul motto: “D-aş fi stat eu oglindit în inimile tuturor ca în inima ta, Genunea, nici o vijelie nu m-ar fi smuls din inima Moldovii!” (Barbu Delavrancea, Luceafărul). [Nota Blog]

[2] Referinţa este la titlul din volum: “Cezarul, oglinda şi poetul”. [Nota Blog]

[3] Mihai Eminescu, Geniu pustiu, în Opere VI. Proza literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 159.

[4] Consistenţa internă a lumii nu încetează să fie un prilej de uimire pentru oamenii de ştiinţă. Astronomul Paul Davies, sesizînd ubicuitatea mişcării de rotaţie spiralată, de la electron la galaxie, se întreba: “Cum a ajuns Universul să se înfăşoare, de vreme ce a doua lege a termodinamicii prezice o desfăşurare asimetrică, spre dezordine?” (Paul Davies, Universe in Reverse: Can Time Run Backwards? – apud G. E. Parker, H. M. Morris, Introducere în ştiinţa creaţionistă, traducere şi prefaţă de Emil Silvestru, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 344. Viziunea bătrînului dascăl din Scrisoarea I surprinde numai clipa de pe urmă a Universului, cînd “timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”, cînd arcul ceasornicului cosmic s-a desfăşurat pînă la capăt, fără să se întrevadă vreo forţă care ar putea să-l comprime din nou.

[5] Sărmanul Dionis, în Opere VI, ed. cit., p. 43.

[6] Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 91 şi 94.

[7] Vezi Opere III. Poezii tipărite în timpul vieţii, Editura Saeculom I.O./Editura Gemina, Bucureşti, 1994, pp. 116-117 (ms. 2262, 154r-155r). Pentru cele şase versuri reproduse din primele două strofe am folosit prima redactare a poetului, cu diferenţe minime.

[8] Vezi poezia Adînca mare, în Petru Creţia, Constelaţia Luceafărului, Sonete, Scrisorile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 143.

[9] Opere VI, ed. cit., pp. 160-161.

[10] Marea nalţă mii de valuri, în Manuscriptum, nr. 1/1991, p. 33 (ms. 2290, 87v).

[11] Cînd marea..., în Opere IV. Poezii postume, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 19.

[12] Înţelesul acestei poezii, de altfel mediocre, aminteşte de o serie de lucrări de tinereţe unde Mircea Eliade s-a străduit să pună în evidenţă dezintegrarea accelerată a teoriilor ştiinţifice sau metafizice, a miturilor, în produse spirituale derivate (legende, balade, superstiţii disparate, vrăji, descîntece etc.), care satisfac nevoia de “cunoaştere” concretă a straturilor populare şi corespund capacităţilor mentale ale populaţiei care a preluat respectiva idee filosofică sau religioasă.

[13] Notă despre opsis şi theoria în poezia lui Eminescu, în Ioan Petru Culianu, Studii româneşti I. Fantasmele nihilismului, Secretul doctorului Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 32. Metamorfoza stea-suflet-perlă îi prilejuieşte lui Culianu o paralelă între procesul imaginativ cuprins în versurile eminesciene  (proces diagnosticat de Bachelard drept “narcisism cosmic”) şi folclorul indian, potrivit căruia “perlele sînt picături de lumină căzute din steaua Svātī (Arcturus) în vulvele deschise care plutesc la suprafaţa apei” (pp. 29 şi 31).

[14] Notă din Răsvan, scenă colaterală la variantele pentru Mira – ms. 2254, 18v, în Opere IV. Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 418.

[15] Fata-n grădina de aur, în Petru Creţia, op. cit., p. 17.

[16] Pasaj din Planul Mirei, ms. 2254, 18r, Opere IV. Teatru, ed. cit., p. 403. În pofida lecţiunilor incerte, acesta pare să fie sensul de ansamblu.

* Florea Tiberian, “Un luceafăr pe columna cezárilor”, în Puncte cardinale, anul X, nr. 7/115, iulie 2000, p. 6 (cu urm. în p. 15). Textul a fost premiat de Redacţia revistei la încheierea Anului Eminescu. Ulterior a fost inclus, cu modificări şi adaosuri, sub titlul “Cezarul, oglinda şi poetul”, în vol. Florea Tiberian, În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Editura Vremea XXI [col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2005, pp. 30-43 (de unde l-am reprodus şi aici).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)