INTERMEZZO LIRIC: SONETE MISTICE (I)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

I

Nu-i trupul nostru sufletului za,

să lupte-n ea sau drept să stea de veghe,

ci mai degrabă seamănă a zeghe

de rob pe viaţă-nchis în zarca sa.

Îl ispăşim în el de tîlhărie

pe-Adam, cu ce-a ieşit din coasta lui,

căci dacă Domnul nu-i nedrept (şi nu-i!),

de ce-ar fi moartea-n noi aşa de vie?

Ne naştem robi în firea care trece,

iar veşnicia tace-n noi chitic,

cum tace-n sloi lumina lumii rece.

Cu taina pusă vieţii noastre cruce,

vom fi ceva doar devenind nimic

şi vom rămîne doar de ne vom duce!

II

Cum taina ta vreo minte n-o pricepe,

credinţa-i felul nostru de a şti -

şi nu-s mai iuţi pe lume bidivii

să bată ale cerurilor stepe.

Credinţa ia pe străvezii copite

văzduhul tot în goana ei fierbinte

şi e mereu c-o dragoste-nainte

de cîte minţii-i sînt îngăduite.

Atîta arde-n para ei de vie

că moartea însăşi tremură de ea

şi dracii fug de-a valma în pustie,

muşcîndu-şi jalnici coada lor cea rea,

pe cînd în urmă-a crucii nebunie

aprinde veşnicia stea cu stea.

III

Tu, ce iubirii capăt nu ai pus,

nici jos, în veac, nici sus, în veşnicie,

fii-mi milostiv la ceas tîrziu şi mie

şi dă-mi să-ţi fiu fidelul care nu-s.

Căci mult aş vrea, dar n-am defel putere,

şi-oricît aş năzui să mă ridic,

rămîn în rîvna mea cu-atît mai mic

cu cît mai sus porunca ta mă cere.

De nu-s cu fapta vrednic, cum se cade,

măcar mai lasă-mi vreme de-un cuvînt,

destul de viu să poată face mlade

şi de curat ca să rămînă sfînt,

căci mila ta în fel şi chip ne-ncape

pe cîţi ţi-am fost măcar c-o iotă-aproape.

IV

Nemernic vin la cina milei tale

şi n-am pe mine cuvenit veşmînt,

dar trag speranţă că, şi-aşa cum sînt,

tu vei găsi să mă primeşti cu cale.

De-aş sta, măcar pe-un colţ, la masa ta,

sau chiar sub ea, pîndind vreo firmitură,

ar dobîndi întreaga mea făptură

puteri în zelul ei de-a te urma.

Flămînd şi singur, Doamne, nu-s în stare

să aflu-n mine leac adevărat,

nici vlagă să pot duce în spinare

povara firii grele de păcat,

ci doar în tine viaţa mea mai are

nădejdea de a fi cum m-ai visat.

V

Nu eu mă vreau să fiu deplin în mine,

căci sun a gol oricît m-aş osteni,

ci năzuinţa rîvnei mele vii

e să-mi curgi tu, ca sîngele, prin vine.

Nu eu să mă trăiesc, ce nu-s nimic,

ci tu să mă trăieşti, cel tot în toate,

iar dac-aş şti că asta nu se poate,

nici n-aş mai vrea din smîrc să mă ridic.

Dar tu mi-ai dat nădejde-atît bună

de-a fi în tine una şi pe veci

că ne-am făcut o cruce împreună

şi nu mai ai din mine cum să pleci,

decît de-ai vrea... Dar am destul temei

să cred că asta-i tocmai ce nu vrei!

Răzvan CODRESCU

Rodin, Mîna lui Dumnezeu