SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de
război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
Mircea Eliade (1907-1986)
1997
INCHIZIŢIA MARXISTĂ
ÎMPOTRIVA LUI MIRCEA
ELIADE [1]
Împlinirea a zece ani de la moartea lui Mircea
Eliade [2] a fost celebrată cu noi
reproşuri şi exagerări de către actuala poliţie a gîndirii, de multă vreme
mobilizată în scopul unui soi de linşaj postum al marelui istoric al religiilor.
Pe 27 aprilie şi 15 mai 1996, inchizitorul de serviciu [3] a publicat în Corriere
della Sera o pereche de articole în care sînt relansate acuzaţii mai vechi
aduse lui Eliade (şi lui Dumézil [4]).
Iată o scurtă mostră: “Cel mai compromis de fascism e Mircea Eliade
(1907-1986). De la participarea în tinereţe la mişcarea criminală românească
numită Garda de Fier, el a ajuns la celebrarea totalitarismului lui Salazar [5], iar în cele din urmă la
justificarea genocidului nazist. Aici legătura dintre teorie şi practică e
evidentă: ajunge să ne gîndim la celebrarea mistică a riturilor sîngeroase şi a
sacrificiilor omeneşti, într-o autentică religie a morţii. Eliade a elaborat,
pe baza teoriilor sale asupra originilor, o adevărată doctrină rasistă”.
Zadarnic a intervenit Julien Ries (director al
Centrului de Istoria Religiilor din Louvain),
cerînd să se arate unde anume se găseşte la Eliade pretinsa “justificare” a
“genocidului nazist”. Cesare Segre i-a răspuns, sfidător, că… “recurge la
argumente de tip revizionist”! Zadarnic a denunţat Ries tentativa de a se
regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe elemente ţinînd de planul
ideologic, cărora li se forţează confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadiene
scoase din context şi interpretate în lumina ideologiei”. Cotidianul condus de
Mieli i-a dat ultimul cuvînt lui Segre, care nu s-a priceput să facă altceva
decît să reia acuzaţia de “nazism” la adresa lui Eliade: “Membrul Gărzii de
Fier, care se revendica deja de la o ideologie mistico-magică, adversarul
neîmpăcat al lumii rezultate din revoluţiile de la 1789 şi 1848, admiratorul
lui Salazar, corespondentul fidel al lui Evola, e firesc să fi justificat
genocidul”. E interesant că tocmai autorul unor astfel de rînduri îi atribuie
lui Eliade, textual, o formă de “delir”…
De delirat începuse să delireze, încă din 1949, un
Ambrogio Donini, care încercase în zadar să-l convingă pe Cesare Pavese să nu
publice la [editura] Einaudi două cărţi ale lui Eliade, calificîndu-l pe acesta
drept “un scelerat refugiat din România, agitator fascist” [uno scellerato fuoruscito dalla Romania,
mestatore fascista]. Aceştia sînt termenii în care Furio Jesi rezumă
conţinutul scrisorii pe care Donini i-o expediase în 1949 lui Pavese, pe atunci
funcţionar la Einaudi (“Un caso imbarazzante”, în Tuttolibri, nr. 15, 21 aprilie 1979).
Dar primul atac dur şi premeditat la adresa
savantului român iese la iveală în 1972, cînd un fantomatic “Institut Dr. J.
Niemirower” din Ierusalim a publicat un “Dosar Mircea Eliade” în primul număr
al unui la fel de fantomatic buletin în limba română, intitulat Toladot (“Origini”, în ebraică). Dosarul
ierusalimitean cita cîteva afirmaţii pe care Eliade le-ar fi făcut în decembrie
1937, în revista legionară Buna Vestire.
Mai ales această frază: “Poate neamul românesc să-şi sfîrşească viaţa în cea
mai tristă descompunere pe care ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi
sifilis, cotropit de evrei şi sfîrtecat de streini?”. Întemeiat pe dezminţirea
lui Eliade şi încercînd o analiză lingvistică a fragmentului, Ioan P. Culianu a
ajuns la concluzia că era vorba de un fals grosolan.
Că ceea ce apăruse în Toladot fusese o foarte josnică mistificare e astăzi cît se poate
de evident, căci textul în discuţie e accesibil în original în bibliotecile româneşti
şi a fost chiar retipărit. Din cuvintele citate de Toladot nu rămîne nici măcar o umbră. Oricum, conţinutul
“Dosarului” respectiv a fost popularizat în Italia, în 1977, de Alfonso Maria
di Nola, în La Rassegna mensile di Israel;
acţiunea de divulgare a fost continuată de Furio Jesi, mai întîi în revista
întemeiată de Adriano Olivetti, Comunità
(nr. 179, aprilie 1978: “Cultura di destra e religione della morte”), apoi în
volumul Cultura di destra (Milano,
1979; reimprimat în 1993).
Punerea lui Eliade sub acuzaţia de “antisemitism”
avea drept scop – scrie Jesi – “să denunţe gafa
unuia dintre cei mai prestigioşi savanţi ai Universităţii din Ierusalim,
Gershom Scholem, care a găsit de cuviinţă să-l omagieze pe Eliade, contribuind
la un volum în onoarea acestuia”; dar Toladot
încerca, mai ales, să opună un veto influent candidaturii lui Eliade la Premiul
Nobel (o discretă aluzie la această interdicţie se poate găsi în romanul lui
Eliade Nouăsprezece trandafiri).
În orice caz, în anii ’70, campania împotriva lui
Eliade a cunoscut şi alte desfăşurări ulterioare. În aprilie 1978, Furio Jesi a
scris în revista lui Olivetti că Eliade “n-a văzut nimic scandalos în a
reprezenta în străinătate, ca ataşat cultural, acel guvern român care, în vara
lui 1942, semna, alături de delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, acordul de
deportare a tuturor evreilor români în lagărele de exterminare”. Rămînînd de
discutat în ce măsură un ataşat cultural poate fi făcut responsabil de hotărîrile
guvernului care l-a numit, în cazul dat problema nici nu se mai pune, pentru
simplul fapt că numirea lui Eliade a avut loc nu în 1942, ci în 1940, mai exact
pe data de 10 aprilie. Or, la acea dată, nu ajunsese încă la putere generalul
Ion Antonescu, care, de altfel, n-a subscris nici el însuşi, niciodată, solicitării
lui Eichmann, lucru care a fost stabilit de o sursă mai presus de orice
bănuieli: istoricul evreu Nicholas M. Nagy-Talavera [6]. În schimb, se constată că guvernul care i-a dat lui Eliade
însărcinarea de ataşat cultural a fost unul de coloratură naţional-liberală,
condus de Gheorghe Tătărescu (24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940), om politic
care era un declarat adversar al Axei şi un ferm susţinător al alianţei cu
Anglia. În particular, ministrul Culturii de la care Eliade îşi primise numirea
n-a fost nimeni altul decît Constantin C. Giurescu, un democrat ce va deveni
după aceea (secondat de fiul său, Dinu C. Giurescu) istoric oficial al
Partidului Comunist Român.
Cu toate acestea,
“argumentele lui Jesi au avut succes: într-o recenzie la Cultura di destra, recenzie apărută în La Repubblica din 4 mai 1979, Enrico Filippini a ajuns chiar să
afirme că Eliade i-ar fi “pîrît la SS pe evreii români”! Delirium tremens.
Subiectul a fost reluat
în 1986, într-o manieră formal mai echilibrată, de Crescenzo Fiore (Storia sacra e storia profana in Mircea
Eliade) şi de Vittorio Lanternari (în La
Critica Sociologica). Dar s-a ajuns
din nou la stadiul de delir inchizitorial: într-un articol masiv întemeiat pe
“Dosarul” israelian, Radu Ioanid (“Mircea Eliade e il fascismo”, în La Critica Sociologica, nr. 84,
ianuarie-martie 1988) [7] îl acuza
pe Eliade, printre altele, de a fi “arătat o totală lipsă de sensibilitate în
privinţa marii tragedii a holocaustului” şi de a le fi dat lui Hitler şi
Mussolini “un certificat de bună purtare”!
I-a revenit apoi lui
Alfonso di Nola rolul de a lua din nou cuvîntul, la doisprezece ani de la prima
sa intervenţie. Recapitulînd într-un lung articol (“Mircea Eliade tra scienza
delle religioni e ideologia «guardista»”, în Marxismo oggi, nr. 5-6/1989, pp. 66-71) termenii în care se
desfăşurase dezbaterea în jurul lui Eliade şi revendicîndu-şi meritul de a o fi
suscitat în Italia, Di Nola comitea noi gafe (greşind, bunăoară, numele lui
Codreanu, data asasinării acestuia etc.), exagerări (făcînd din Eliade un
“înalt funcţionar” al regimului Antonescu), mistificări (denaturînd grav sensul
unor afirmaţii ale lui Eliade). A atins limitele grotescului susţinînd că Zelea
Codreanu “cade victimă răzbunării unor ciraci din propriile hoarde” [cade vittima di una faida di gregari delle
sue orde]! Totdeodată, constrîns să dea o replică celor ce puseseră la
îndoială autenticitatea sursei israeliene pe care el o folosise în La Rassegna mensile di Israel, Di Nola
căuta să dreagă lucrurile, admiţînd un fapt important: “Documentul publicat în
Israel” îi parvenise “doar într-o semnalare rezumativă”, dar nu fusese
“depistat în original, în pofida cercetărilor făcute prin colecţiile de
periodice ale bibliotecilor israeliene”. Cu alte cuvinte: nici Di Nola, nici Jesi
n-au văzut vreodată “sursa” în jurul căreia instrumentaseră scandalul!
La începutul anilor ’90, intelighentzia mondialistă, reînflorită
în noua Românie democratică, s-a mobilizat şi ea pentru campania postumă
împotriva lui Eliade. Zigu Ornea a putut să scrie în cele din urmă o carte
despre Extrema dreaptă românească [8] unde Eliade este citat tot timpul,
de la pagina 5 pînă la pagina 455. Tonul a fost dat încă o dată de la
Ierusalim, unde un “Centru Internaţional pentru Studiul Antisemitismului”
publicase încă din 1991, sub semnătura lui Leon Volovici, un nou şi mai bine
articulat “dosar” acuzator la adresa lui Eliade şi a altor cîţiva intelectuali români
din “tînăra generaţie” [9]. Ecoul a
ajuns pînă la Paris, unde Edgar Reichmann îi pusese deja în gardă, în mai multe
rînduri, pe cititorii publicaţiei Le
Monde împotriva “capcanelor mortale ale lui Eliade”; în Les Temps Modernes (nr. 549, aprilie
1992, p. 110: “Mircea Eliade et la Garde de Fer”), Norman Manea [10]îşi
încheie propriul rechizitoriu împotriva lui Eliade cu un argument tipic
ideologic: “Nu avea încredere nici în democraţie, nici în modernitate, rămînînd
legat de rădăcinile etnice ale valorilor culturale”.
Tot în Franţa, Isac
Chiva îi face lui Eliade imputări de acelaşi gen, distingînd în opera sa, pe
care o numeşte malfaisante (sic), “o
gîndire cu adevărat obscurantistă”, “o gîndire explicit fascistă şi antisemită”
ergo “un cumul al deviaţiilor
schizoide din această ultimă jumătate de secol”; iar acest prea demn emul al
lui Lukács şi Jesi nu se mulţumeşte cu extinderea capetelor de acuzare pe
planul moral, ci îl învinuieşte pe istoricul religiilor de a se fi numărat
efectiv printre artizanii unei “istorii homicide”. Ba mai mult, Isac
Inchizitorul pretinde că opera ar trebui lichidată în bloc; “pentru că eu –
scrie textual, fără nici o urmă de jenă – îl consider pe Mircea Eliade un
poligraf mediocru, atît ca romancier, cît şi ca istoric al religiilor sau
etnograf; rămîne un teolog, deşi s-ar fi vrut un om de ştiinţă” (“À propos de
Mircea Eliade. Un témoignage”, în Le
Genre Humain, nr. 26, noiembrie 1992, pp. 89-102, passim).
Intervine acum,
împotriva “teologului” Eliade, Marele Inchizitor Daniel Dubuisson, care emite o
condamnare elegant teologică, acuzîndu-l de erezie:
“Concepţia eliadiană a sacrului, contrafăcînd retorica religioasă curentă,
este, în raport cu iudeo-creştinismul, una eretică” (“Métaphysique et
politique. L’ontologie antisémite de Mircea Eliade”, în Le Genre Humain, nr. 26, noiembrie 1992, pp. 103-118; trad. rom.: “Metafizica şi politica.
Ontologia antisemită la Mircea Eliade”, în Noua
Alternativă, numerele 4-5/1993). Anathema sit!
Dar într-o ţară laică va
fi mai prudent să se adauge acuzaţiei de “erezie” şi o altă imputare, prin care
opera lui Eliade să cadă măcar sub rigorile legii Gayssot-Fabius din 13 iulie
1990, aceea care a restaurat în Franţa “delictul de opinie”. Iată-l deci pe
Dubuisson inculpîndu-l pe Eliade de a fi contruit o… “ontologie antisemită”!
De la ontologie la
metafizică tout court: în studiul
succesiv despre Mitologiile secolului XX
[11] (ed. it. Bari, 1995), Dubuisson
îşi propune să aprofundeze cercetarea asupra “originilor nemărturisite” ale
teoriilor lui Eliade şi să clarifice cum savantul român va fi fost “obsedat de
preocuparea de a da o bază metafizică aversiunii sale faţă de evrei şi de
evreism”. În cartea lui Dubuisson, Eliade nu-i singur, ci apare flancat de alte
“personaje” puţin recomandabile, pe care el le-a înălţat, chipurile, “la rangul
de gînditori”: “propagandistul fascist” Evola, René Guénon, Henry Corbin…
Obiectivul acestor
manevre ni se pare destul de limpede. Disputa iscată în ultimele decenii în
jurul lui Nietzsche şi Heidegger a demonstrat că, dacă un gînditor este pus în
banca acuzaţilor, sub învinuirea de complicitate (fie ea şi postumă, ca în
cazul lui Nietzsche) cu naţional-socialismul sau cu oricare adevărată ori
presupusă variantă de fascism, atunci opera sa nu mai are voie să constituie un
punct de referinţă în noua eră a umanităţii inaugurată “după Auschwitz”. Iar
dacă se va voi să se recupereze opera celui acuzat, atunci va fi obligatorie o
nouă lectură radicală, care să o purifice de orice valenţă “heterodoxă”, împăcînd-o
cumva cu “ortodoxia” modernităţii.. “Nazificaţi” şi apoi “denazificaţi”
Nietzsche şi Heidegger, acum a venit, se vede, rîndul lui Dumézil şi Eliade.
Dacă se va voi să li se restituie acuzaţilor demnitatea morală cerută de noua
eră, ca şi dreptul de cetăţenie în republica ideilor, atunci va fi necesar să
fie trecute sub tăcere acele aspecte ale operei lor ce nu corespund gîndirii
dominante, adică noii inchiziţii ideologice.
Claudio
MUTTI
[1] În revistă, articolul a fost însoţit de următoarea precizare
redacţională: “Text apărut iniţial în publicaţia italiană Pagine libere, septembrie 1996, pp. 48-50 [«L'inquisizione marxista
contro Mircea Eliade»]. Traducerea în limba română îi aparţine lui Răzvan
Codrescu. Ea a fost inclusă şi în anexele ediţiei româneşti a cărţii d-lui
Claudio Mutti Penele Arhanghelului.
Intelectualii români şi Garda de Fier, în curs de apariţie la Editura
Anastasia din Bucureşti” (cartea de la Anastasia avea să apară în primăvara
aceluiaşi an). [Nota Blog]
[2] Decedat la Chicago,
pe 22 aprilie 1986, ora 9.40. [Nota ed.
din vol. 2001]
[3] Este vorba de lingvistul Cesare Segre. [Nota ed. din vol.]
[4] Georges Dumézil (decedat în 1986, ca şi Eliade, de care l-a legat o
lungă prietenie), istoric al religiilor şi antropolog francez, autor al unor
lucrări fundamentale în domeniul indo-europenisticii (printre care şi
monumentalul studiu Mythe et épopée,
tradus şi în limba română). Trebuie remarcată recenta apariţie a unui volum
omagial, în pragul împlinirii a 15 ani de la moartea celor doi savanţi: Esploratori del pensiero umano. Georges Dumézil e Mircea
Eliade, a cura di Julien Ries e Natale Spineto, Jaca Book, Milano, 2000 (cf. mai ales în contribuţiile lui Natale
Spineto, “Mircea Eliade: materiali per un bilancio storiografico” – pp.
201-248, Teodor Baconsky, “Mircea Eliade, il sognatore maltrattato” – pp.
249-258 şi Roberto Scagno, “Alcuni punti fermi sull’ impegno politico di Mircea
Eliade nella Romania interbellica: un commento critico al dossier «Toladot» del
1972” – pp. 259-289). ... [Nota ed. din vol.]
Aluzie la volumul Mircea Eliade, Salazar şi revoluţia în Portugalia, Ed. “Muncă şi Lumină”,
Bucureşti, 1942 (altă ediţie: Ed. Gorjan, Tîrgu-Jiu, 1942). [Reeditare: Editura
Scara, Bucureşti, 2002.] [Nota ed. din
vol.]
[6] Autorul studiului The Green
Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover
Institution Press, Stanford University (California),
1970; trad. rom.: O istorie a fascismului
în Ungaria şi România, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996. [Nota ed. din vol.]
[7] Ulterior, Radu Ioanid a publicat volumul The Sword of the Archangel: Fascist Ideology in Romania, Boulder-New York,
1990; trad. rom.: Sabia Arhanghelului
Mihail. Ideologia fascistă în România, Ed. Diogene, Bucureşti, 1994. [Nota ed. din vol.]
[8] Anii treizeci. Extrema dreaptă românească,
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995. [Nota ed. din vol.]
[9] Nationalist Ideology &
Antisemitism. The case of Romanian Intellectuals in the 1930s, published
for the Vidal Sasoon International Center for the Study of Antisemitism
(SICSA), The Hebrew University of Jerusalem, by Pergamon Press, Oxford-New
York-Seoul-Tokyo, 1991; trad. rom.: Ideologia
naţionalistă şi “problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului
intelectual în România anilor '30, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 (cu o
prefaţă de Gabriel Liiceanu). [Nota ed.
din vol.]
[10] Cel ce publica, în acelaşi an, eseul denigrator On Clowns: The Dictator and the Artist, New York, 1992 (cf. mai ales cap. “Felix Culpa”; trad. rom. în rev. 22, numerele 6-8/1992, sub titlul “Culpa
fericită. Mircea Eliade, fascismul şi soarta nefericită a României”); trad.
rom.: Despre clauni. Dictatorul şi
artistul, Ed. Est, Paris-Bucarest, 1996. [Nota ed. din vol.]
[11] Daniel Dubuisson, Mythologies du
XX siècle, Lille,
1993. [Nota ed. din vol.]
* Claudio Mutti, “Inchiziţia marxistă împotriva lui
Mircea Eliade”, în Puncte cardinale,
anul VII, nr. 2/74, februarie 1997, p. 3 (cu urmare în p, 4), reluat în anul
IX, nr. 4/100, aprilie 1999, p. 18. Ulterior, traducerea a fost inclusă în
volumul Claudio Mutti, Penele
Arhanghelului. Intectualii români şi Garda de Fier, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997, pp. 121-129, şi – cu titlul modificat la sugestia autorului:
“Noua inchiziţie împotriva lui Mircea Eliade” – în volumul Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 90-100 (de unde l-am reprodus şi aici,
cu tot cu notele de subsol, dar păstrînd titlul cu care apăruse în revistă).
Autorul articolului (pentru detalii, vezi aici)
Mai puteţi citi pe acest blog:
1 comentarii:
Un italian mai român decât românii! Cinste lui şi românilor care l-au determinat să înveţe româneşte!
Pr. Nicolae
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire