SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi
fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
Horia-Roman Patapievici
1996
O
REACŢIE A D-LUI PATAPIEVICI [1]
I. Radiografia unei mistificări
D-l Horia-Roman
Patapievici, după ce mi-a pomenit numele în treacăt în partea a doua şi a
treia din materialul intitulat “Criticilor mei”, în partea a patra (cf. rev. 22, nr. 35/1996, p. 9), încearcă să mă dea drept exemplu de “esenţialism
etnicist”, referindu-se la un text al meu apărut mai întîi în Puncte cardinale (nr. 6/66 din 1996, p.
16 [2]), apoi şi în România liberă (nr. 1884/8 iunie 1996,
p. 2).
Mă simt obligat să
pun în evidenţă cîteva procedee incorecte folosite de d-l Patapievici la
adresa mea; după cum se va vedea, d-l Patapievici nu numai că recurge la
procedee pe care le reproşează indignat altora, dar chiar îi întrece pe aceştia,
făcînd pasul de la insinuare şi decontextualizare la pura mistificare!
A. Mistificări
• “Potrivit acestei distincţii [dintre
“neam” şi “popor”], poporul se poate
ticăloşi, neamul este inalterabil”; eu n-am afirmat niciodată aşa ceva;
dimpotrivă, scriam: “Ca orice realitate care cade sub incidenţa istoriei, neamurile
nu sînt entităţi perfecte, pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă
perfectă” (citam apoi, în acest sens, afirmaţia Părintelui Stăniloae, că nu
împotriva neamurilor este de luptat, ci împotriva păcatului care sluţeşte şi neamurile: “Scoaterea oamenilor din
starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin
îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi
specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi
în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi!”).
• “... trec de la defectele poporului, care
există, la nevrednicia neamului, care este imposibilă: «Nu se poate deduce
nevrednicia unui neam dintr-un impas istoric»”; cum am arătat şi-n
paragraful anterior, eu n-am susţinut nicidecum o astfel de “imposibilitate”;
iar faptul că nevrednicia generică a unui neam nu poate fi dedusă dintr-un
impas istoric, nu înseamnă deloc că ea n-ar fi posibilă; e ca şi-n plan individual:
nu pot categorisi în mod absolut un om după o singură împrejurare a vieţii
lui; omul se judecă în ansamblul unei vieţi, iar neamurile în ansamblul
existenţei lor istorice (tocmai de aceea, precizam, adevărata lor judecată
aparţine lui Dumnezeu şi nu se poate face decît la “sfîrşitul istoriei”).
• “Să rezum: neamul este un absolut sustras
devenirii...”; cum poate fi calificat un asemenea “rezumat”, cînd eu
susţineam tocmai contrariul: “El [neamul] devine
însă întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei
[...] Aici [...] lucrurile se află într-o dinamică perpetuă, fiind întotdeauna
loc şi de mai rău, şi de mai bine. Nu există neamuri o dată pentru totdeauna
rele, nici neamuri o dată pentru totdeauna bune”?! Tot ce păţeşte un “popor”
(ipostaza sincronică a realităţii
etnice) se înregistrează în contul “neamului”
respectiv (ipostaza diacronică
a aceleiaşi realităţi). “Neamul” se actualizează şi devine prin “popor”. Această dinamică este
permanentă şi imprevizibilă, totalizînd şirul generaţiilor istorice ale unui
organism naţional. Nici pomeneală, în cazul de faţă, de vreun “absolut sustras
devenirii”!
• “...(căci omul, afirmă d-l Crivăţ-Vasile
[3], este ontologic anterior neamului)...”; din această pretinsă “afirmaţie”
a mea, d-l Patapievici îmi scoate învinuirea de... “origenism” (care mai
departe se va transforma în “adopţionism” şi “traducianism”!). Va să zică, eu
aş fi o sumă a ereziilor, numai pentru că d-l Patapievici îmi atribuie o
afirmaţie pe care n-am făcut-o niciodată (şi care nici măcar nu poate fi dedusă
din textul meu)!!!
B.
Decontextualizări
• “D-l Crivăţ-Vasile... crede că poate
infirma antiesenţialismul meu (pe care, cum am arătat în numărul trecut, îl
consideră de resort psihiatric)...”; eu, scriind: “De fapt, de aici
începe patologia: din exerciţiul pur al unei uri fără speranţă...”, mă refeream
nu la vreo poziţie teoretică a d-lui Patapievici, ci la acea frustrare
interioară, tradusă în reprobabile excese verbale de tip vadimist, ce i-au pus
pe gînduri nu doar pe adversarii, dar şi pe unii dintre prietenii
domniei-sale.
• “...
(d-l Crivăţ-Vasile e convins a şti că eu mint
atunci cînd declar că sînt creştin practicant şi e peremptoriu în
certitudinea că sînt «certat cu Dumnezeu»)...”;
eu n-am susţinut că d-l Patapievici “minte” (termenul îi aparţine), ci doar că
se amăgeşte – ceea ce este altceva –
asupra pertinenţei creştine a
poziţiei sale, care contrazice toată
tradiţia teologică creştină (cum voi arăta mai jos); era o constatare, iar nu
o acuzaţie sau o insinuare.
C.
Insinuări
• D-l Patapievici
se plînge că eu aş fi folosit împotriva domniei-sale “insinuarea perfidă” [4]. Dar întregul discurs al d-lui
Patapievici se construieşte pe o insinuare repetată: aceea că eu aş fi “legionar” şi că aş promova, prin
urmare, idei nu atît ortodoxe, cît “ortodoxiste”, menite să întreţină “o tristă
exaltare legionaroidă”. Lucrul i se pare neîndoielnic, întrucît scriu (şi) la Puncte cardinale. E ca şi cînd eu aş
decreta că, de vreme ce d-l Patapievici scrie la 22, iar 22 a luat în numeroase
rînduri partea homosexualilor, d-l Patapievici nu poate fi decît
homosexual!... Dacă eu, spre a putea face cu îndreptăţire o astfel de
afirmaţie, ar trebui să-l surprind pe d-l Patapievici asupra faptului, tot aşa
şi în cazul meu: ar trebui să existe o Mişcare Legionară funcţională, sau
măcar un partid “legionaroid”, în care eu să figurez ca membru şi să activez
politic, eventual îmbrăcat în cămaşă verde. Dar nu e cazul. Atunci, pînă la
proba contrarie, înseamnă că nici d-l Patapievici nu e neapărat homosexual şi
nici eu nu sînt neapărat legionar; sîntem doar doi “oameni necăjiţi” care, în
contexte diferite [5], punem şi discutăm probleme, ceea ce este
şi dreptul, şi datoria oricărui publicist.
• D-l Patapievici,
aplicîndu-mi din capul locului eticheta de “legionar”, şi-a sugestionat
cititorii spre un fel de judecată apriorică a cazului meu, mizînd pe
încărcătura negativă a cuvîntului în conştiinţa publică actuală. Ba mai mult:
mi-a echivalat poziţia, în mod abrupt, cu cea a “stîngii populiste”, activînd
astfel tendenţios o altă prejudecată curentă: că, vezi Doamne, “extremele se
ating” (fascism=comunism ergo legionari=bolşevici
[6]! Nici nu mai e de mirare că, în
final, într-o notă, mă acuză în mod făţiş de proastă calitate umană (manipulat abil, cititorul, “confortabil
aţipit” – vorba d-lui Patapievici – în prejudecăţile lui, e invitat să
conchidă: Ce să te-aştepţi de la un legionar?!). În realitate, legionarismul nu
avea nimic de-a face în mod necesar
cu problema în discuţie. Distincţia dintre “neam” şi “popor”, pe care eu n-am
făcut decît s-o reactualizez, părîndu-mi-se utilă în anumite privinţe, nu
este de origine legionară (chiar dacă vor fi preluat-o şi legionarii), ci a
fost sugerată, în mai multe rînduri (de pildă, în Puncte cardinale în haos, ed. a doua, Editura “Cugetarea”,
Bucureşti, 1936, p. 149, art. “Mărturisire de credinţă”)., de un teolog:
Nichifor Crainic (antilegionar notoriu). Ideea de “judecată a neamurilor”, pe
care eu n-am avansat-o decît tangenţial, nu este, într-adevăr, o dogmă teologică,
dar nu văd de ce ar trebui, neapărat, să-mi vină pe filieră legionară, cînd
există chiar locuri scripturistice interpretabile în acest sens (I Corinteni 15, 22-23; Apocalipsa 15, 4; 21, 24 etc.) [7].
II. Poziţia teoretică a d-lui Patapievici
Din toate acestea,
rezultă următoarele: d-l Patapievici a intrat la o idee (“antiesenţialismul”
împotriva “esenţialismului/platonismului etnic”). Şi ca să şi-o dovedească,
mi-a siluit procustian textul, iar unde nu s-a putut răstălmăci, a inventat
pur şi simplu afirmaţii în contul meu!
Problema cea mare
nu este însă distincţia respectivă (pe care eu n-am pomenit-o cu gîndul de a
face neapărat o “teorie esenţialistă”) [8],
ci faptul că, oricît nu i-ar veni să creadă d-lui Patapievici, nu poţi fi creştin – cum domnia-sa ţine
să se declare – dacă nu accepţi o formă
de esenţialism. Toată tradiţia creştină, atît cea răsăriteană, cît şi cea
apuseană (cu care d-l Patapievici pare mai familiarizat), mărturiseşte esenţialismul
(consecinţă a creaţionismului). Este însă o deosebire fundamentală (pe care
probabil că Vladimir Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit,
mai ales capitolele IV şi V, sau în Introducere
în teologia ortodoxă, mai ales cap. II): Apusul, pe urmele lui Augustin,
perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, un esenţialism static de origine
platoniciană (este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte
şi e supărat d-l Patapievici, şi care confundă fiinţa neschimbătoare a lui
Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, îngheţînd dinamismul creaţiei
divine); Răsăritul, depăşind de devreme atît idealismul platonismului antic,
cît şi formele de neoplatonism creştinat ale origenismului sau augustinismului,
a promovat – Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ioan Damaschin
etc. – un esenţialism dinamic sau energetic, consolidat definitiv prin marea
sinteză palamită (este esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea”
lui Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ţinînd de sfera “energiilor necreate”, a
“dumnezeirii de jos” despre care vorbea Grigorie Palama, prin care făptura se
împărtăşeşte haric şi progresiv – liberă de orice fixism fatalist – din slava
atotcuprinzătoare şi atotţiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la
în-dumnezeire). D. Stăniloae insistă pe acest caracter ortodox, “maleabil” sau
“flexibil”, al raportului dintre raţiunile eterne şi “raţiunile
plasticizate” (Teologia dogmatică ortodoxă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1978, vol.
1, mai ales pp. 345-375). Discută detaliat şi problema “interpretării
teologice a naţiunilor”, în volumul Ortodoxie
şi românism (1939, pp. 5-96), din care citez: “Astfel, creaţiunea
propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată,
cu toate speciile şi varietăţile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai
seminţele lucrurilor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate formele
ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui
Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, în Dumnezeu,
deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea
lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern. În ce priveşte pe
om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam şi Eva. Dar în ei se
cuprindeau potenţial toate naţiunile. Acestea sînt descoperiri în timp ale
chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip naţional
acţionează un model dumnezeiesc etern...” (pp. 39-40). Ştiu că d-l Patapievici
nu prea-l preţuieşte pe D. Stăniloae, dar măcar calitatea de “preot erudit, capabil
să repete bine predania”, tot i-o recunoaşte [9]...
Un lucru e cert:
oricum le-ar numi – raţiuni/logoi,
idei-voinţă, modele-forţă, esenţe, substanţe etc. – şi oricum le-ar concepe,
creştinismul se întemeiază, pretutindeni şi totdeauna, pe certitudinea unor
“idei” divine eterne, ce constituie temeiurile şi ordinea metafizică a
Creaţiei. Acest lucru autorul Politicelor
e prea cultivat ca să nu-l ştie. Refuzul de a şi-l asuma, ba chiar contestarea
lui globală (pretins “critică”), sînt cel puţin curioase. Se pune întrebarea:
cărui creştinism i se circumscrie d-l Patapievici cu antiesenţialismul său gălăgios?
Ce conştiinţă teoretică creştină poate fi aceea care opune cu înverşunare
întregii teologii şi filosofii creştine pe... K. R. Popper?!
În privinţa
neamurilor, entităţilor etnice, d-l Patapievici afirmă că ar reprezenta nişte
simple convenţii sau nişte “secte” inventate de “naţionalişti”, neavînd nici
măcar legitimitate istorică, darămite bază metafizică! Domnia-sa contestă
radical orice “dat” natural, orice formă de îngrădire “obiectivă” a libertăţii de autodeterminare a
individului. Cînd eu am afirmat că d-l Patapievici e supărat pe “respectul
ortodox al «firii», pe lumea lui Dumnezeu”, nu exageram cu nimic [10]. Că un fizician nu se are prea
bine cu metafizica ortodoxă nu e surprinzător; e surprinzător însă că un
fizician poate sfida astfel însăşi realitatea concretă, experiabilă! Această
extrapolare a “libertăţii” umane de la planul moral-spiritual la cel
general-ontologic rămîne deconcertantă. Libertatea nu mă face chinez.
Şi o ultimă
observaţie. E oarecum amuzant că d-l Patapievici, campionul
antiesenţialismului, cade pe nesimţite într-un soi de “esenţialism cu sens
negativ”; domnia-sa nu acceptă că ar exista nişte constante istorice pozitive care să legitimeze un specific naţional
(ca expresie a unei “esenţe” româneşti), dar – îndîrjit de tarele prezentului –
umblă prin toată istoria noastră pentru a afla nişte constante negative. Aşadar, n-ar exista nimic asemănător unei
esenţe româneşti bune, dar există ceva foarte asemănător unei esenţe româneşti
rele! “Mioritismul”, de pildă: d-l Patapievici îl neagă în ipostaza de discurs
identitar legitimant, dar îl acceptă ca formă de handicap naţional (mergînd
pînă la afirmaţii teribile, de genul: “Abia cînd privim spaţiul mioritic ca
anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional
este cu adevărat pusă” [11]!).
Dincolo de toate
acestea, nu pot decît să fiu solidar cu d-l Patapievici împotriva oricărui
discurs naţionalist demagogic, ca şi împotriva oricărei manipulări politice a
ortodoxiei. Pe de altă parte, vreau să-i cer iertare d-lui Patapievici că
l-am supărat atît de tare încît l-am adus în situaţia de a proceda atît de
incorect în răspunsul pe care mi l-a dat. Dumnezeu să ne ferească pe amîndoi
de orice recidivă în acest sens. [12]
Adolf CRIVĂŢ-VASILE
[Răzvan CODRESCU]
[1] Textul care urmează a fost
trimis, ca drept la replică, revistei 22,
care n-a binevoit să-l publice. După două luni de aşteptare, i-am dat curs în Puncte cardinale (nr. 9-10/1996, p. 3, cu
titlul “Răspuns d-lui Horia-Roman Patapievici”) şi – într-o variantă
prescurtată – în România liberă
(nr. 2004/26 octombrie 1996, p. 2, cu titlul “Radiografia unei mistificări”).
Notele de subsol au fost adăugate în 2001, la prima apariţie în volum (În căutarea Legiunii pierdute). [Nota din vol.]
[2] V. A. M. [Răzvan Codrescu], în cadrul
rubricii “Un ochi rîde, altul plînge...”, sub intertitlurile “Fiziologii
contemporane” şi “Din nou despre «neam» şi «popor»”. În
varianta ulterioară din România liberă,
intitulată “Un om necăjit”, s-au contopit aceste două texte iniţiale. Cu titlul
din România liberă, textul a fost
inclus ulterior în volumele mele Spiritul
dreptei… (pp. 175-179) şi în În căutarea
Legiunii pierdute (ed. I: pp. 183-186; ed. a II-a: pp. 217-221). Fără
acceptul meu (şi cu erori grosolane), textul a fost preluat de “naţionalistul”
Vlad Hogea în Antologia pamfletului
românesc, vol. II, Samizdat, f. l., 2005, pp. 376-379, cu titlul “Un om
necăjit: cazul H.-R. Patapievici” şi sub semnătura Răzvan Codrescu. [Nota Blog]
[3] D-l Patapievici se raporta la numele meu din buletin (pe atunci: Adolf Marian Crivăţ-Vasile; acum: Adolf Marian Vasile), cu care semnasem predilect textele care îl vizau. [Nota Blog]
[4] Dacă textul meu a lăsat
această impresie, regret profund. Eu nu zic că n-am “scăpări de condei” sau
alte păcate. Mă surprinde însă că d-l Patapievici îmi seamănă tocmai într-o
privinţă atît de neplăcută! [Nota din
vol.]
[5] Eu dinspre dreapta
iconodulă, domnia-sa mai degrabă dinspre stînga iconoclastă. [Nota din vol.]
[6] Iată însă o infirmare
avizată a acestei false ecuaţii: “Se poate admite că, în ciuda unor asemănări
(în special a formelor de control şi organizare politică), extrema Dreaptă nu
se apropie niciodată de extrema Stîngă în ceea ce priveşte radicalismul social
şi economic. Expresia Les extrêmes se
touchent este un aforism remarcabil, dar în acest caz inexistent. Extremele
se aseamănă prin însuşi extremismul lor, dar numai dacă sîntem dispuşi să
ignorăm probleme de conţinut” (Hans Rogger, în Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti,
1995, p. 449). N-o spune un om de dreapta, ci un critic al ei. [Nota din vol.]
[7] Chiar Corneliu Codreanu se
întemeia pe unele dintre ele, atunci cînd scria, cu oarecare lirism mistic,
despre “Învierea neamurilor”, ce vor fi chemate să răspundă “înaintea tronului
lui Dumnezeu” (Pentru legionari,
Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 425). [Nota din vol.]
[8] “Neamul” poate avea, ce-i
drept, două accepţiuni: pe de o parte, aceea de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom adăuga cu
toţii, pînă la sfîrşitul istoriei, cu virtuţile şi cu păcatele noastre) şi, pe
de altă parte, aceea de model/proiect
dumnezeiesc etern care susţine şi guvernează realizarea în timp a unui
destin comunitar. (Libertatea este o problemă de conformare sau de
non-conformare la aceste cadre tainice ale ordinii divine; neamul, ca şi
individul, îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata). Eu avusesem în
vedere mai ales prima accepţiune, în vreme ce d-l Patapievici pare să se
raporteze obsesiv la cea de-a doua, în chipul pe care-l voi arăta. [Nota din vol.]
[9] Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 254. [Nota din vol.]
[10] Jucînd, atunci cînd îi
convine, pe cartea raţionalismului scolastic (de pe poziţii oarecum
“nominaliste”), domnia-sa sacrifică realitatea
de dragul ideii de realitate: “În
sens medieval, dacă a fi om este o esenţă, a fi român (sau orice altă etnie)
este un accident” (Politice, ed.
cit., p. 116). Din atare perspectivă, tot concretul este un accident...
perpetuu, toate “existenţele” sînt rele. Pe această cale, se ajunge mai degrabă
la devalorizarea existenţei în sens indian (maya)
decît la realismul “teandric” al viziunii ortodoxe. Din punct de vedere
ortodox, nu există nici un divorţ necesar
între “funcţionalitatea actuală” şi “substanţa eternă” (sintagmele sînt ale
d-lui Patapievici; vezi op. cit., p.
290). Eruditul eseist a asimilat “modelul cultural occidental” atît cu
virtuţile, cît şi cu viciile lui. [Nota
din vol.]
[11] “Încercările experienţei”,
în rev. 22 (nr. 1/1994, p. 11). [Nota din vol.]
[12] N-am mai recidivat – nici
unul, nici celălalt. Am mai scris în urmă cîteva texte despre d-l Patapievici,
dar n-am mai avut aceleaşi motive de a-l critica, ci am fost pus chiar în situaţia
de a-i lua apărarea (de pildă, în “Recurs la «cadavrul din debara»”, postat şi pe acest blog; luarea de poziţie în
discuţiile declanşate de apariţia Omului
recent o voi republica, atunci cînd îi va veni rîndul, în cadrul acestei
antologii). Întîmplîndu-se să-l întîlnesc mai recent pe d-l Patapievici, am
căzut amîndoi de acord că polemica din 1996 rămîne o poveste neplăcută… din
secolul trecut. [Nota Blog]
* Adolf Crivăţ-Vasile, “Răspuns d-lui Horia-Roman
Patapievici”, în Puncte cardinale,
anul VI, nr. 9-10/69-70, septembrie-octombrie 1996, p. 3. Republicat, într-o formă
prescurtată, în România liberă, serie
nouă, nr. 2004, sîmbătă 26 octombrie 1996, p. 2, cu titlul “Radiografia
unei mistificări” şi sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile (alias Răzvan Codrescu). Inclus, cu adaosuri, sub noul titlu “O reacţie
a d-lui Patapievici” (păstrat şi aici), în volumele mele
Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997, pp. 180-189), şi În căutarea Legiunii pierdute (ed. I: Editura Vremea, Bucureşti,
2001, pp. 187-194; ed. a II-a: Editura Christiana, Bucureşti, 2012, pp. 223-231,
de unde l-am reprodus şi aici, cu tot cu notele de subsol).
Răzvan Codrescu (Adolf [Crivăţ-]Vasile)
Mai
puteţi citi pe acest blog:
2 comentarii:
Cred ca ar fi fost bine sa postati si articolul "Un om necajit" cu care s-a pornit polemica.
M. B.
Nu l-am inclus în antologie deoarece nu a apărut ca atare în "Puncte cardinale", ci doar într-o formă preliminară (în cadrul rubricii "Un ochi rîde, altul plînge..."), altfel intitulat şi altfel structurat.
Oricum, este un text mult mai cunoscut, pentru că a apărut şi în presa centrală, şi în două dintre cărţile mele, şi în diferite antologii. Cred că infractorul editorial Vlad Hogea l-a postat şi pe internet.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire