DAN STANCA DESPRE ROMAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Dan Stanca, Dan C. Mihăilescu (2006)

Romanul între invenţie şi mărturisire

Din capul locului aş dori să spun că nu sînt adeptul teoriei potrivit căreia un roman se face la întîmplare. Adică te aşezi la masă şi începi să pui pe hîrtie ce-ţi vine. Tocmai fiindcă la ora actuală scriitorul pare mai liber ca niciodată şi nu mai e încorsetat de nici un canon,  libertatea sa, ca să nu se transforme într-un pustiu, trebuie strunită şi controlată în permanenţă. Romanul postmodern – care, dacă nu mă înşel, se mai cheamă şi romanul-muşuroi – ne îngăduie o mobilitate remarcabilă, dar a răspunde prea lejer ispitei e pînă la urmă, cred, o lipsă de profesionalism. Romancierul, evident, nu poate să aibă chiar de la început viziunea întregii cărţi, dar cîteva repere tot îl ghidează pe parcursul scrierii.

Citind de curînd conferinţele lui Orhan Pamuk din volumul Romancierul naiv şi sentimental, am reţinut de acolo o idee care ar suna cam aşa: romanul are mereu un centru secret, invizibil. Acesta, ca un magnet, trage firele naraţiunii. Oricît de elaborată ar fi textura, oricîte învelişuri periferice ar învălui centrul de care vorbim, forţa acestuia nu poate fi înăbuşită. Centrul mai poate fi socotit şi metafora primordială, axul care ţine în picioare toată construcţia şi fără de care aceasta s-ar nărui. Pentru a-mi servi demonstraţia, aş spune că centrul reprezintă de fapt nucleul liric al edificiului epic. În miezul oricărui roman, oricît de voluminos şi cu oricîte personaje, există o pulsaţie necontenită a mărturisirii, care aparţine autorului în cel mai intim grad şi pentru care cartea, la urma urmei, a şi fost scrisă. De aceea nu pot să cred pînă la capăt în mitul autorului omniscient şi omnipotent. Autor „nemuritor şi rece” nu există. Fiecare, oricît de impersonal ar vrea să arate, are slăbiciunea mărturisirii. Fără a mărturisi s-ar sufoca. Şi tot ce ar face s-ar prăbuşi. Mărturisirea este centrul liric, pulsaţia neîntreruptă, fiorul care însufleţeşte versanţii naraţiunii. Dar cum acţionează? Cum se manifestă în cuprinsul cărţii? Cum reuşeşte să îmbibe foiţele care înconjoară miezul? Raportul dintre centru şi straturile periferice este complex şi subtil. Dacă ar sta precum un suveran numai pe tron şi nu s-ar mai mişca de acolo, romancierul ar face din roman un simplu discurs. Dacă, plimbîndu-se printre personaje, ar uita care este poziţia sa centrală, de asemenea şi-ar rata misiunea şi, dintr-o carte guvernată de un centru misterios, romanul ar deveni o succesiune de tablouri pitoreşti. Şi atît. Nu discut neapărat aici problema valorii, fiindcă istoria literaturii este plină de romane fără centru sau descentrate şi care de-a lungul timpului au fost copleşite de lauri.

Acum să ne lămurim. E mult mai mare riscul să scrii o carte proastă fiind obsedat de centru decît dacă eşti un abil explorator al periferiilor. În termenii din titlu, perspectiva eşecului este mai apropiată în condiţiile în care ţii neapărat să fii un mărturisitor decît atunci cînd te fascinează invenţia. Raportul dintre centru şi periferie este, aşadar, acela dintre mărturisire şi invenţie. Ar fi interesant de urmărit evoluţia romanului universal sau autohton prin prisma unui asemenea raport. Dar între extreme stadiile intermediare sînt multiple. Fac aşadar un roman dacă am ceva urgent de spus, ceva care, nemărturisit, nu mă lasă să trăiesc; dar, pe de altă parte, patosul mărturisirii, din punct de vedere strict literar, poate să genereze un fiasco. Am observat drama aceasta în cazul foştilor deţinuţi politici care de douăzeci de ani încoace vor să ne relateze toate suferinţele lor, dar posibilităţile lor de expresie sînt, din păcate, modeste. Ce e de făcut? Sau ce poate face un om cu o teribilă experienţă de viaţă, avînd conştiinţa celor trăite, dar confruntate toate acestea cu lipsa de talent? Pagini foarte bune despre detenţie ajung,  incredibil, să scrie cei care nu au făcut o zi de puşcărie şi nu cei care şi-au petrecut acolo ani şi ani...

Cu alte cuvinte, talentul e hotărîtor, capacitatea inventivă predomină şi nu pathosul mărturisirii. Romanul, cu cît e mai complex, cu atît se bazează mai mult pe trucuri, fente, eschive şi evită directeţea. Dar ca să nu rămînă doar castel de cărţi de joc care se prăbuşeşte dintr-un bobîrnac, romanul are nevoie de centru ca de aer. Aşa cum am spus la început, dacă plec la drum avînd ceva acut în minte sau în inimă,  tocmai obsesia aceasta mă dirijează şi-mi dă forţă. De aceea nu pot să cred în romanele istorice care se bazează pe reconstituiri minuţioase şi din care autorul, cu viciile sale, lipseşte. Un autor controversat ca Eugen Barbu nu a fost mare scriitor acolo  unde el îşi închipuia că face artă – am în vedere romanul Săptămîna nebunilor –, ci în paginile unde vorbea despre mahalaua care-i era familiară. În felul acesta îndreptăm discuţia spre relaţia dintre autentic şi artificial. Numai că acestea, în oricare roman, sînt amestecate. Nu poate exista roman sută la sută autentic ori sută la sută artificial. Ştiinţa dozării este decisivă.

Iar aici mai apare un aspect important. Mărturisirea în literatură, deşi se distinge net de invenţie, nu este aceeaşi ca mărturisirea din viaţa de toate zilele. Scriu despre mine, va să zică, dar pe nesimţite ajung să mă îndepărtez de mine însumi. Dorind să fiu cît mai sincer, fără să-mi dau seama încep să mint. Pathosul pe care-mi bazez relatarea, de la sine caută măşti protectoare. La un moment dat nici nu mai ştiu care e pielea  şi care e masca. De multe ori efectul estetic se obţine prin smulgerea măştii, ca să apar, cum ar spune francezul, le coeur mis a nu. Numai că în asemenea momente teama de ridicol mă asediază din cealaltă parte. De jenă că am rămas în fundul gol, vreau să mă acopăr. Este oare mai puţin valabil efortul regăsirii decît cel al ruperii măştii? Şi nu tocmai balansul acesta între extreme face pînă la urmă romanul? Întrebările acestea vor să pună în evidenţă tocmai faptul că nu poate exista reţetă pentru romanul adevărat, ci doar pentru textul comercial. Romanul de valoare, în ciuda încarnării, are o graţie şi o imponderabilitate care-l fac uşor în sens spiritual. Adică nu îngreunează în sensul în care nu plictiseşte. Eu unul am fugit mereu de tot ce e plicticos şi nu cred că o excesivă elaborare garantează valoarea. Avem datoria să redobîndim naturaleţea – căci aceasta înseamnă să fii talentat –, dar fără a cădea în capcana facilului. Şi ce e facil plictiseşte, lucru care, din păcate, nu e înţeles de toată lumea.

În încheiere, aş mai dori să spun că romanul adevărat este o operă deschisă şi poate fi continuat în fel şi chip. Doar romanele mediocre sînt ca nişte lespezi tombale dincolo de care nu mai poate fi adăugat nimic. Spusul şi nespusul se interferează elegant şi lasă la sfîrşitul lecturii o anumită insatisfacţie. Cititorul simte că romanul nu s-a încheiat şi de aceea încearcă să şi-l povestească lui însuşi punînd de la el ce crede că poate completa. Nu dau exemple, fiindcă ar fi prea numeroase. Şi nici nu vreau să las impresia că fug de romanul nostru contemporan ca să menajez anumite sensibilităţi. Fiecare autor ştie mai bine ce are de făcut, dar cu condiţia să nu-şi pună vată în urechi cînd cineva de bună-credinţă i se adresează. Totuşi, ca să rezum, întorcîndu-mă la întrebarea de început – „Cum se face un roman?” –, răspund sec tot ca la început: nu se face la întîmplare. Se face avînd conştiinţa centrului secret care ţine sub control toate firele naraţiunii. Acest centru  te trezeşte în clipa în care simţi că te fură mîna sau te ia valul. De aici pleacă necesitatea mărturisirii şi acţionează pe toată durata scrierii respectivului roman. Deşi uneori lasă impresia că te cenzurează sau te inhibă, tot de aici îţi tragi resursele pentru a continua un proiect, fie şi de mari dimensiuni. Mărturisesc şi inventez în egală măsură, dar ca să respect o ierarhie ştiu că mărturisirea se află cu o treaptă mai sus faţă de invenţie. Dacă raportul acesta s-ar răsturna, romanul nu ar mai fi şi născut, ci doar făcut. Ca o curiozitate, limba română admite termenul „făcătură”, ca schimonosire a ideii de facere. Nu am auzit însă de „născătură”.

Dan STANCA

(Acest text urma să apară în revista Rost)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dan Stanca: recviem pentru România (05.02.2008)