ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul de mai târziu al revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Mel Chin, Jilava Prison Bed for Father Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1982)

1991

DE VORBĂ CU PĂRINTELE

GHEORGHE CALCIU-DUMITREASA

Reporter: Iată că a trecut mai bine de un an de la singura vizită pe care aţi făcut-o în România după căderea dictaturii ceauşiste. Era, dacă nu mă înşel, prin februarie-martie 1990. V-a lăsat oare vizita aceea un gust atît de amar încît n-aţi mai fost tentat să reveniţi?

Preot Gheorghe Calciu: Vizita mea în ţară, la scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu, s-a nimerit, într-adevăr, pe fondul unor fapte nu numai neplăcute, dar profund îngrijorătoare. Atunci s-a petrecut, sub zîmbetul larg al vi­itorului preşedinte Iliescu, prima venire masivă a minerilor în Capitală. Acum, privind retrospectiv evenimentele, îmi dau seama că a fost un preludiu al “mineriadei” din iunie '90 şi că tactica Puterii neocomuniste a fost dintru început limpede şi unitară. Am înţeles că s-au făcut atunci referiri şi la umila mea persoană, aducîndu-mi-se, în văzul întregii ţări, nişte acuzaţii pe cît de grave, pe atît de neîntemeiate. Eu de-abia sosisem în ţară şi, asaltat de rude şi de prieteni, nu ur­măream transmisiunea de la televizor. Cunosc incidentul mai ales din relatările altora. Nu i-am învinovăţit pe mineri nici atunci şi nici mai tîrziu. Vina aparţine celor care s-au folosit de ei fără nici un fel de scrupule, compromiţînd cu bună-ştiinţă, pe termen lung, imaginea poporului român în ochii întregii lumi civilizate.

Încă de pe atunci se crease în ţară o tensiune extrem de periculoasă, ce se pare că n-a mai putut fi dezamorsată. Ştiţi care a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o un ziarist a­tunci, încă de pe aeroport? “Întorcîndu-vă în ţară, nu vă simţiţi oare în nici un fel... manipulat? Pe mine întrebarea asta m-a surprins mai mult decît tot ce s-a întîmplat după aceea! Era reflexul unei psihoze publice. I-am răspuns, fireşte, că eu, ca preot, sînt “manipulat” în permanenţă, anu­me de Iisus Hristos...

Inflaţia de zvonuri şi suspiciuni, unele de-a dreptul ab­sur­de, face parte din tactica tradiţională a comunismului. Eu cunosc tactica aceasta dintr-o experienţă de o viaţă, plătită cu ani grei de puşcărie. Sigur că vizita în România, pe care o visasem şi o aşteptasem ani în şir, mi-a lăsat, în aceste con­di­ţii, şi un gust amar. Pe de altă parte, însă, căldura cu care m-au primit atîţia şi atîţia alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, mi-a mai îndulcit această amărăciune. Oricît de rău aş fi primit de către unii, eu am să revin întotdeauna cu drag în ţară, în măsura în care împrejurările vieţii mi-o vor permite.

Rep.: Trecînd peste neplăcerile personale, ce părere a­veţi despre devenirea generală a societăţii româneşti după evenimentele din decembrie 1989?

Pr. Gh. C.: Nu ştiu dacă aţi făcut-o intenţionat, dar mă bucur că aţi ocolit termenul impropriu de “revoluţie”. Nu vreau să intru într-o discuţie oţioasă despre “culisele” eveni­mentelor; cert este că, indiferent de cum au stat lucrurile de fapt, marea mişcare populară a reprezentat factorul decisiv, atît din punct de vedere “istoric”, cît şi din punct de vedere “mistic”. Ea a însemnat, cred eu, ceva mai mult decît o re­voluţie, pentru că “revoluţionarii” noştri, tinerii care au ie­şit în stradă, n-au premeditat lucrurile şi n-au folosit violenţa. Ceea ce a primat a fost spiritul de jertfă, iar nu spiritul de fron­­dă. A fost ca un fel de dobîndire a învierii prin moarte. Tinerii – şi chiar copiii – au mers ca mieii spre junghiere. Nu “eroi”, ci martiri trebuie să fie numiţi, ca să nu se piardă cumva dimensiunea mistică a lucrurilor. În acest sens, se poa­­­te spune că a fost vorba de un “miracol”. Dar numai de unul iniţial. Ce s-a întîmplat după aceea – şi se întîmplă şi astăzi – e o altă problemă. Vedeţi, în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miracole. Vreau să spun că ceea ce s-a cîştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau colectivă, se poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din neglijenţă. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi şi cere mult. Zadarnic ai reuşit o cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să chiverniseşti cu înţelepciune da­rul ce ţi s-a făcut. Primejdia în care mi se pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost bene­ficiarii unui “miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mis­tică a faptelor şi de a ne întoarce, vorba Sfîntului Apostol Pe­­tru, “precum cîinii la propria vărsătură” [cf. II Petru 2, 22]. Dacă vom uita de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca răul de pe urmă să ajungă mai mare decît cel dintîi...

Trebuie admis în principiu că orice ordine nouă implică un haos prealabil şi că nu se intră uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezastru organizat. Abia a­cum, în noul context, se poate vedea cu adevărat cît rău a fă­cut comunismul, atît la nivel material şi social, cît şi la nivel sufletesc şi individual. Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi cîteva sute de mii de oameni, pe cînd sufleteşte a ucis multe, multe milioane...

Rep.: Da, trăim o criză morală şi o criză de menta­li­tate...

Pr. Gh. C.: Exact. Şi pentru a le putea depăşi, trebuie să se facă apel la fondul creştin al acestui popor, în aşa fel încît el [fondul creştin] să fie actualizat şi valorificat ca atare. Învierea din moarte a spiritului românesc, sub semnul cre­din­­ţei şi iubirii creştine, este marea urgenţă a acestor vremi. Dacă această “reformă” va fi înfăptuită, celelalte vor veni pe deasupra. Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o co­munismul şi cum pare hotărît s-o facă din nou [neoco­munismul], carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat om nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă.

Rep.: Acest “om nou” înţeleg că ar trebui să fie omul creştin. Unora ar putea însă să li se pară un paradox: cum ar putea fi “nou” ceva vechi de două mii de ani?!

Pr. Gh. C.: Nu e nici un paradox. Nou, în sens creştin, înseamnă viu şi actual. “Nimic nu este nou sub soare”, ne învaţă înţelepciunea biblică [cf. Ecclesiastul 1, 9-10]. Singurul nou adevărat a fost Întruparea şi Învierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” în is­torie nu este decît o perpetuă reactualizare şi îmbogăţire a unor valori eterne. Este, dacă vreţi, capacitatea de a trăi într-un chip nou pe temeiurile unei experienţe milenare. În ab­senţa unor astfel de temeiuri, “noutatea” este o simplă aven­tură, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu sîntem în situaţia de a-l crea din nimic, ci pe baza tradiţiilor strămoşeşti. Poporul român este chemat să se redescopere ca popor creştin. Creş­tin în fond, el trebuie să redevină creştin şi în fapt, să tră­iască în mod conştient creştineşte. Avem de reînnodat un lanţ rupt în urmă cu o jumătate de veac. Ca să ne reînnoim pe noi înşine trebuie ca mai întîi să ne reîntoarcem la noi în­şine. Acesta – iar nu simpla “muncă”, cum se strigă peste tot – este adevăratul imperativ al ceasului de faţă. Tot de muncă este vorba şi aici, dar de o muncă mult mai subtilă şi mai a­ne­­voioasă, de o muncă înlăuntrul nostru, în “mina” sufle­telor noastre. Pe aceasta să o facem şi nici pe cealaltă să n-o uităm!

Rep.: Şi cui credeţi că i-ar reveni principala misiune în această necesară reformă moral-spirituală?

Pr. Gh. C.: Neîndoielnic că în primul rînd Bisericii Ortodoxe Române. Numai că Biserica noastră, din păcate, a tre­cut şi ea în ultimele decenii printr-o gravă stare de de­că­dere, pierzîndu-şi vechiul şi firescul ei prestigiu. Unii au a­juns chiar, din lipsă de discernămînt, să pună slăbiciunea Bisericii ca instituţie pe seama Ortodoxiei înseşi, a Bisericii ca realitate mistică... Cert este că Biserica noastră, ca in­sti­tuţie istorică, se află confruntată cu o gravă criză internă; de aceea, nu trebuie aşteptat totul numai de la corpul preoţesc şi călugăresc. Toţi creştinii din România sînt chemaţi, mai mult decît oricînd, la “lupta cea bună”, fiecare după puterile şi cu mijloacele sale, astfel ca nici un talant să nu rămînă în­gropat. Partidele, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, toate orga­nizaţiile creş­­­tine [nebisericeşti] ar putea juca şi ele un rol im­portant, în măsura în care se vor dovedi la înălţimea or­ien­­­tării creştine pentru care au optat. Este nevoie de o vie con­­ştiinţă misionară, de o campanie susţinută de educare creş­­­­tină a tineretului, mai ales prin presă şi şcoală. Este re­gretabil că autorităţile, care am auzit că fac multă paradă de creştinism exterior şi ocazional, nu înlesnesc acest proces de asanare morală şi că, de pildă, reintroducerea religiei în şcoli “se mai discută” încă! Cîtă vreme oamenii vor fi aban­do­naţi, sub pretextul unei libertăţi rău înţelese, hazardului in­­formaţional şi educaţional, ori tentaţi să se alinieze din nou vreunei înguste “direcţii oficiale”, ei nu vor ieşi din tem­niţele nevăzute ale vechii mentalităţi şi nu vor fi, deci, cu a­de­vărat liberi.

Rep.: Aveţi încredere în capacitatea poporului român de a trece peste acest impas istoric?

Pr. Gh. C.: Am încredere în Dumnezeu, în tradiţia na­ţională şi în tineretul acestei ţări. Nu mă aştept ca impasul să fie depăşit peste noapte. Trebuie să ostenim, să veghem şi să ne rugăm, păstrîndu-ne nădejdea chiar şi-n derută şi sufe­rinţă, căci nădejdea noastră este la Cel ce “a biruit lumea” [cf. Ioan 16, 33]. Nu este uşor să răzbeşti peste toate piedicile şi prin toate cursele întinse la tot pasul de puterile mai mult sau mai pu­ţin oculte ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg şi la un nivel mult mai înalt decît ne închipuim de obicei. Lumea întreagă este astăzi bîntuită de forţele întu­nericului, chiar dacă nu pretutindeni în acelaşi chip. Feţele răului sînt multiple şi înşelătoare. Ştiţi că românul are o vorbă: “Nu te închina pînă nu ştii cine este sfîntul!”... Tre­buie să păzim mai mult decît oricînd înţelepciunea aceasta. Şi să fim strîns uniţi în duhul răbdării. Lumea a început de la Dum­­­nezeu şi în Dumnezeu se va sfîrşi.

Rep.: Cum ar fi România pe care o visaţi şi o nădăj­du­iţi?

Pr. Gh. C.: Am să mă exprim pînă la capăt nu în ter­meni politici, ci în termeni spirituali. România pe care o vi­sez eu este una care îşi va aduna la sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim una, pe pămîntul mi­le­nar al suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Cru­cii lui Hristos.

Rep.: Să vă audă Dumnezeu.

* “De vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa”, în Puncte cardinale, anul I, nr. 6, [iunie] 1991, pp. 4-5 (interviu semnat de Lucian D. Popescu). Inclus ulterior în volumele: Şapte cuvinte către tineri, Editura Anastasia [col. “Omiletica”], Bucureşti, 1996 (pp. 101-108), “Războiul întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Editura Nemira [col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2001 (pp. 99-104) şi “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Editura Christiana [col. “Cruciaţii secolului XX”], Bucureşti, 2012 (pp. 109-114). Reluat în Puncte cardinale, anul IX, nr. 4/100 [număr festiv], aprilie 1999, p. 4.

De şi despre Părintele Calciu mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)

* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)

* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)

* Piteşti: mărturii referenţiale

* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)

* Richard Wurmbrand văzut de... legionari

* Părintele Calciu şi homo americanus

* Părintele Calciu: Uluitoarea convertire 

* Oameni care au fost: Părintele Calciu

* O nouă ediţie Gheorghe Calciu

* Tinereţea fără bătrîneţe a mărturisirii

În Peştera Sfîntului Andrei