PROFIL PAIDEIC: DIMITRIE CANTEMIR

SUMARUL BLOGULUI

S-ar putea spune că Dimitrie Cantemir reprezintă primul nostru certificat de europenitate, în sensul modern al cuvîntului. În 2003, pe 21 august, s-au împlinit 280 de ani de la moartea principelui-cărturar, iar pe 26 octombrie – la marele praznic al Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir – 330 de ani de la naşterea sa. Dar “Anul Dimitrie Cantemir” a trecut, din păcate, fără prea multă strălucire.

Darul care ni s-a făcut odinioară prin Dimitrie Cantemir (cel ce avea să deschidă marea serie a personalităţilor enciclopedice româneşti, ilustrată îndeosebi de B. P. Hasdeu, N. Iorga şi M. Eliade) continuă să rămînă departe de a fi onorat cum se cuvine de conştiinţa publică de azi. În timp ce Republica Moldova îşi dispută pătimaş cu Ucraina vecină paternitatea uriaşei lui personalităţi, România tace într-o expectativă obosită, atît la nivel politic, cît şi la nivel academic, mirîndu-se altminteri că imaginea ei în lume vrea să se cîrpească şi mai rău se rupe.

Din fericire, nepăsarea crasă a oficialităţilor laice a fost parţial răscumpărată atunci, în 2003, ca şi în atîtea alte împrejurări privitoare la tradiţia şi conştiinţa noastră naţională, de Biserica neamului, care, cinstind nu “moldovenitatea”, ci românitatea etern mărturisitoare a lui Dimitrie Cantemir, voievod şi gînditor creştin-ortodox de talie europeană, a legat aniversarea naşterii sale de aducerea în ţară, de la Thessalonik, a moaştelor Sfântului Dimitrie cel vechi (“Sînmedru”, în tradiţia populară românească), ce au zăbovit la Iaşi în ultima săptămînă a lunii octombrie 2003, alături de osemintele voievodului care i-a purtat numele (reînhumate la Sf. Trei Ierarhi în 1935, după ce mai bine de două secole odihniseră la Moscova, în bisericuţa Sf. Constantin şi Elena, ctitorită acolo chiar de marele exilat). Iniţiativa binecuvîntată a Bisericii strămoşeşti a întins astfel noi punţi de lumină între istorie, cultură şi spiritualitate, aducîndu-ne aminte, în răspărul indiferentismului contemporan, că toate îşi află plinătatea în Dumnezeu, Care este dragoste neuitătoare.

Postez mai jos o scurtă prezentare a personalităţii şi operei lui Dimitrie Cantemir, cu nădejdea de a trezi măcar într-o oarecare măsură interesul generaţiilor mai noi, precum şi cu aceea a unei Românii de mîine mai sensibile şi mai demne faţă de valorile exemplare şi legitimante ale trecutului ei. (R. C.)

GÎLCEAVA TRADIŢIEI CU MODERNITATEA

Cantemireştii – realitate şi legendă

Că neamul Cantemireştilor s-ar trage din Hanul (Can) Timur (Temir) Lenk este o fantezie genealogică scornită de Dimitrie Cantemir şi colportată mai tîrziu şi de fiul său Antioh (el însuşi literat [1] şi ambasador al Rusiei la Londra şi Paris), căruia Voltaire îi scria cu îndreptăţită ironie: “Aş fi bănuit mai degrabă că sînteţi din neamul lui Pericle decît al lui Tamerlan”. Deficitului de “sînge albastru” Cantemir îi prefera o origine păgînă, fie ea şi tătărească, la fel de greu de verificat ca şi de crezut. Astfel de genealogii fanteziste îşi vor inventa mai tîrziu şi un B. P. Hasdeu sau un Mateiu I. Caragiale, “evghenia” fiind şi un mod de a depăşi complexul marginalităţii româneşti, dar şi un reflex al mentalităţii medievale, perpetuat în sînul elitelor europene pînă în plin secol XX.

În realitate, Constantin Cantemir, tatăl, născut pe la 1612 şi mort la 1693, se ridicase, prin merite militare, din condiţia de răzeş, fiind, ne asigură Neculce, “om prost, mai de gios, că nici carte nu ştia”, iar boierimea mai întemeiată (un Radu Greceanu, bunăoară) îl ţinea de “herghelegiu” (crescător de cai), căftănit abia după 1660 şi urcat în scaun cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, influentul domn al Ţării Româneşti. Ştia să-şi urmărească interesele, iar dacă era nevoie, nu se dădea înapoi de la abuzuri şi cruzimi, el fiind cel care, printre altele, credincios Porţii şi pornit să anihileze partida polonofilă, a tăiat capul lui Miron Costin (1691), cronicarul cel atît de preţuit mai tîrziu de Dimitrie Cantemir (care într-o vreme intenţionase să traducă în latineşte De neamul moldovenilor) [2]. Desigur, portretul pe care fiul îl face tatălui în Vita Constantini Cantemyrii… (redactată, după toate semnele, între 1714 şi 1716) este unul idealizat, urmînd, în mare măsură, modelul clasic al biografiilor plutarhiene.

Mama, Ana Bantăş, se trăgea la rîndul ei dintr-o familie de boiernaşi proveniţi din negustori, dar era înrudită, după mamă, cu nevasta Ducăi-Vodă (Anastasia). Chiar dacă fecior de domn şi domn el însuşi pentru scurtă vreme, se vede că Dimitrie Cantemir a fost mai degrabă un aristocrat al spiritului decît unul de sînge (în această privinţă, fiul său Antioh, părintele român al poeziei ruse, cel atît de mîndru de originea sa ilustră, a avut, prin mamă, avantajul eredităţii cantacuzineşti – Casandra, cu care Dimitrie Cantemir se căsătorise în 1699, era fiica lui Şerban Cantacuzino).

Viaţa între două imperii

Născut la 26 octombrie 1673, Dimitrie a primit o educaţie aleasă, avîndu-l ca dascăl în ţară pe grecul (cretanul) Ieremia Cacavelas, “iatrofilosoful”, teolog cu deschideri umaniste. Cerut ostatic de turci (ca o garanţie pentru fidelitatea tatălui), a stat la Constantinopol între 1688 şi 1691, studiind la Academia Patriarhiei ortodoxe. Pe lîngă greacă, latină şi slavonă, limbi ştiute încă din ţară, învaţă turca, persana şi araba (se zice că, la maturitate, ar fi stăpînit 12 limbi). Tînărul prinţ e om de lume, cîntă la tambură (mai tîrziu va scrie un tratat de muzică turcească [3], inventînd un sistem de notaţie muzicală bazat pe semnele alfabetului arab!) şi nu dispreţuieşte petrecerile rafinate. La Constantinopol îşi face, de altfel, numeroase relaţii, atît în lumea culturală, cît şi în cea diplomatică, iar mai tîrziu tot acolo trebuie să fi deprins franţuzeşte şi italieneşte. Vine pentru scurtă vreme în ţară, cu perspectiva domniei, dar, “lucrat” la Poartă de Constantin Brâncoveanu (neîmpăcatul rival ilustru al Cantemireştilor), nu este confirmat pe tron. Întors la Constantinopol, îşi continuă studiile şi, pentru o vreme, îndeplineşte oficiul de “capuchehaie” (ambasador).

După două domnii ale fratelui său Antioh (cel “greu de cap şi molîu”, cu care se avea destul de rău [4]), Dimitrie ajunge şi el pe tron (1710-1711), primind din partea vizirului, la plecarea sa din Ţarigrad, şi următoarea recomandare (căreia n-a avut vreme să-i dea curs, de va fi luat-o cumva în serios): “Să-mi prinzi pe Brâncoveanu-vodă munteanul, să mi-l trimiţi aicea viu, şi de la împărăţie vei avea mare dar şi cinste, şi în locul lui tu vei rămînea acolo domn neschimbat” (după Neculce – cronicar nu prea iubitor de Cantemireşti, deşi l-a urmat pe Dimitrie în aventura sa antiotomană şi, o vreme, chiar în refugiul din Rusia, mai mult ca să-şi scape pielea decît ca să-şi probeze fidelitatea).

Visînd la eliberarea creştinătăţii de sub păgîni, face alianţă cu ţarul Petru cel Mare (Luţk, 13 aprilie 1711). “Iată, s-a ivit Petru Alexeevici, ţarul Rusiei, care – cu arma de neînvins a crucii – vine să dezrobească popoarele creştine din robia păgînilor. Este nevoie ca noi să ne unim în alianţă armată cu dînsul şi să pornim din toată inima şi legîndu-ne cu toată soarta noastră”, sună proclamaţia către norodul moldav, semnată de domn şi de floarea boierimii. Ţarul vizitează Moldova, lăsînd localnicilor o amintire de neşters: cu statura lui de uriaş, merge pe jos şi fără alai prin Iaşi, admiră complezent turnul Goliei, îi place vinul cu pelin şi toarnă cu mîna lui mesenilor (inclusiv femeilor), dar mai ales are drag de Cantemir, pe care-l pupă în văzul tuturor, zice Neculce, “pe faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al său”. După ce planurile li se prăbuşesc prin înfrîngerea de la Stănileşti (iulie 1711), Cantemir trece în Rusia (iniţial ascuns în caleaşca împărătesei), cu familia şi credincioşii săi. Ţarul refuză să-l extrădeze turcilor (“Le-aş putea da toată ţara, pînă la Kursk, căci îmi rămîne nădejdea de a o recuceri, dar mi-e cu neputinţă să-mi calc credinţa şi să las în mîinile lor un principe care şi-a pierdut domnia pentru mine, căci onoarea, o dată pierdută, n-o mai poţi redobîndi”), îi dă titlul de principe serenissim al Rusiei, pensie de 6000 de ruble anual, locuinţă la Moscova şi moşii bunicele în ţinutul Harkovului (Dimitrievka – astăzi Dmitrovsk-Orlovski).

În 1712 (după alte surse: 1713) îşi pierde soţia (Casandra Cantacuzino, care-i născuse 10 copii, dintre care au trăit 6), iar în 1720 se recăsătoreşte cu cneaghina Anastasia Trubeţkoi (18 ani), fiind năşit chiar de ţar. Rămîne sfetnic intim al acestuia şi membru al senatului, chemat în cele din urmă la Sankt Petersburg, unde se ţese şi relaţia dintre fiica lui, Maria, şi Petru cel Mare (căruia aceasta îi va naşte un fiu mort, se pare prin grija ţarinei lezate, care-l plătise în ascuns – zic gurile rele – pe doctorul grec ce veghease naşterea). Pîinea exilului nu-i tocmai amară: dincolo de imensa trecere la curte şi de faima sa de erudit, de-acum europeană, Cantemir îşi sporeşte averea, se desfată cu lulele şi vinuri de soi, tulburîndu-l doar gelozia pe tînăra lui soţie [5] şi – tot mai dese – crizele de diabet.

Întors şubrezit de la Astrahan, după ce-l însoţise pe ţar în campania antiotomană din Caucaz, moare în reşedinţa sa din Ucraina, în prag de toamnă, la numai 50 de ani neîmpliniţi. Secretarul său, Ilinski, notează data exactă: 21 august 1723.

Arme şi litere

După faimoasele dispute medievale între “arme” (cariera militară) şi “litere” (cariera intelectuală), idealul uman al Renaşterii a visat să le reunească, iar Dimitrie Cantemir a fost o întruchipare tîrzie a acestuia. Chiar dacă celebru l-a făcut pana, iar nu spada, el era un bun strateg şi mînuitor al armelor, iar cu un an înaintea morţii, în contextul unor mari serbări imperiale, mai era în măsură să ofere un număr de virtuozitate: costumat în mare vizir, făcu o frumoasă demonstraţie de călărie turcească, întorcîndu-se brusc din galop şi atacînd cu lancea, în aplauzele nobilimii şi ale corpului diplomatic.

Din păcate, ca om politic, a fost victima propriului idealism utopic (simptom destul de răspîndit în epoca barocă, mare urzitoare de planuri niciodată puse în practică, sau jalnic eşuate, atît în Apus, cît şi în Răsărit) [6], dar şi a iluziilor de dominaţie mesianică şi de occidentalizare forţată ale lui Petru cel Mare (care pînă la urmă n-a reuşit decît să radă bărbile ruşilor şi să lase un testament politic devenit obsesie imperialistă sub toate regimurile, inclusiv sub cel bolşevic). Aventura de cruciat tîrziu a lui Dimitrie Cantemir (ca şi uneltirile de altă natură ale Brâncoveanului, mai apropiat de austrieci decît de ruşi) explică reacţia turcească de instituire a fanariotismului, sub care ţările române vor rămîne mai bine de un secol, cu urmări sociale şi sufleteşti fatale “fibrei” naţionale.

Ca scriitor, savant şi gînditor, Dimitrie Cantemir a deschis însă calea modernităţii în cultura română şi ne-a dat primul certificat de europenitate majoră, la răscrucea dintre Orient şi Occident, fiind din 1714, la propunerea filosofului Leibniz, membru al Academiei din Berlin, iar o parte din opera sa circulînd în toată Europa (fie în latină, fie tradusă în limbile moderne de mare prestigiu cultural: germană, engleză, franceză, italiană), ba chiar şi dincolo de ocean (unde, nu demult, academicianul Virgil Cândea a descoperit originalul latinesc integral din Istoria Imperiului Otoman, pe care l-a şi editat în 1999 şi 2002).

Ce aude unicornul?

Aşa îşi intitula Blaga una dintre poeziile de maturitate, poate nu fără un gînd conectat la alegoria cantemiriană... Unicornul sau inorogul este un animal fabulos, calul cu un corn în frunte, simbol al puterii, dar şi al purităţii, cu acces la tainele mai presus de fire. În romanul său de tip fabulă, Istoria ieroglifică (“încifrată”, am zice noi astăzi), în care se confruntă hain Împărăţia Leului (a animalelor, respectiv Moldova) cu cea a Vulturului (a păsărilor, respectiv Muntenia), multe personaje reale, contemporane autorului, se ascund sumar sub măştile fabulei: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Şoimul (Toma Cantacuzino), Struţocămila (Mihail Racoviţă), Filul (fratele Antioh) etc. Printre toate aceste măşti, Inorogul îl înfăţişează pe Dimitrie Cantemir însuşi, victimă a uneltirilor numeroşilor săi duşmani de acasă, care-l dau Crocodililor (bostangiilor) din Împărăţia Peştilor (Imperiul otoman) [7]. Alegîndu-şi pentru sine masca unui animal fabulos atît de nobil (conform bestiariilor), autorul sugerează, fără falsă modestie, condiţia sa de excepţie: el e un ales, un iniţiat, un organ al spiritului, creator în ordinea eternă, dar neînţeles şi trădat de mai toţi în ordinea vremelnică.

Rodul geniului său e opera ştiinţifică, filosofică şi literară pe care ne-a lăsat-o, de o întindere şi o varietate care uimesc pînă azi. Prima sa scriere, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul s-a publicat în româneşte, la Iaşi, în 1698 (fiind apoi tradusă în greceşte de Ieremia Cacavelas). Cum partea a treia reprezintă, în mare, doar o simplă traducere din scrierea postumă (Amsterdam, 1682) Stimuli virtutum, fraena peccatorum… a umanistului unitarian de origine lituaniană Andreas Wissowatius, interesul cade pe primele două părţi, ce întrunesc nu doar calităţi filosofice, ci şi literare. În dialogul cînd grav, cînd persiflant dintre Înţelept şi Lume se regăseşte, printre altele, topos-ul enumerativ al gloriilor apuse (Ubi sunt qui ante nos?), pe care-l exersase şi Miron Costin în Viiaţa lumii, dar care la Cantemir capătă un plus de patos şi de cadenţă solemnă, răzbătînd chiar dincolo de greoaia topică latinizantă: “Ce s-au făcut împăraţii perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? Unde este Kyros şi Crisos? Unde este Xerxis şi Artaxerxis, carii în loc de Dumnedzău să socotea şi mai puternici decît toţi oamenii lumii să ţinea…? Unde este Alexandru Marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului [staturii sale], ce pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţă Marele se numeşte? Şi să nu te mai pentru alţii vechi şi minunaţi ai grecilor împăraţi întreb, ci pentru aceşti mai de curînd: unde este Constantin Marele, ziditoriul Ţarigradului [Constantinopolului]? Unde este Justinian, cel ce-au acea minunată şi de toată lumea lăudată şi în toate unghiurile a rătunzelii pămîntului [globului pămîntesc] vestită zidit beserică, care Svînta Sofia să chiamă?…” ş.a.m.d. Virtuţile sale literare se vor consolida în Istoria ieroglifică (terminată în 1705), primul roman românesc (din păcate, fără impact asupra istoriei literare, fiind editat numai mult mai tîrziu, spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca şi Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, cu care are în comun aceeaşi diviziune epopeică în 12 părţi şi aceeaşi plăcere pură a plăsmuirii), plin de fantezie şi savant elaborat, dar deconcertant la lectură, nu atît din pricina limbii arhaice sau a obscurităţii alegorice (autorul dă la sfîrşit o “scară” care decodează toate “ieroglifele”), cît a topicii latinizante şi a excesului “ritoricesc” în genere. Tot în româneşte va redacta Cantemir, mai spre sfîrşitul vieţii, Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor (rămas neterminat, dar deschizînd calea istoriografiei noastre moderne, laolaltă cu Istoria Ţărîi Româneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino, şi ea neterminată...).

Grosul operei l-a scris în latineşte: de la Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Ştiinţa sacră cea de nezugrăvit), numită şi Metafizica sa (eseu filosofic neterminat – cu sursa cea mai transparentă în J. B. Van Helmont, discipolul lui Paracelsus: Causae et initia naturalis, Archeus faber, dar mai ales De tempore şi Formarum Ortus –, rămas pînă azi în româneşte doar în traducerea parţială a lui N. Locusteanu din 1928), pînă la monumentala sinteză Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea Imperiului otoman), tipărită mai întîi în traducere engleză (The History of the Growth and Decay of the Othman Empire, Londra, 1734-35), apoi în franceză (Histoire de l’Empire Ottoman, où se voyent les causes de son agrandissment et de sa décadence, Paris, 1743) şi germană (Geschichte des Osmanischen Reiches nach seinem Anwachsen und Abnehmen, Hamburg, 1745), iar numai în 1876 şi în româneşte (Istoria curţii aliotmăneşti, în ediţia Operele principelui Demetriu Cantemir a Academiei Române, vols. III-IV, în traducerea nu tocmai grozavă a lui Iosif Hodoş). Un loc aparte îl ocupă Descriptio Moldaviae, lucrare comandată de Academia din Berlin şi care conţine – pe lîngă nepreţuite informaţii istorice şi etnografice [8] – prima hartă a Moldovei, realizată chiar de autor [9].

Sistemul religiei mahomedane, lucrare apărută iniţial în rusă (Sankt Petersburg, 1722), consultabilă şi astăzi cu folos, este prima monografie a unei religii realizată de un român. Se cuvine poate menţionat că, deşi a cochetat cu filosofiile vremii şi a alunecat uneori spre metafizica raţionalistă sau spre morala stoică, Dimitrie Cantemir a păstrat o principială perspectivă teologică asupra lumii şi a rămas mereu atent la puritatea învăţăturii ortodoxe [10], spre bătrîneţe criticînd cu promptitudine, în latină (Loca obscura in Catechisi…), un catehism slavonesc de epocă (Theofan Prokopovici, Învăţătura dintîi a copiilor, 1720) viciat de alunecări spre protestantismul luteran [11].

Cele mai bune ediţii de pînă azi ale scrierilor sale sînt cele din seria de Opere complete inaugurată în 1973 şi coordonată de regretatul academician Virgil Cândea (cel mai de seamă cantemirolog al nostru din ultima jumătate de secol) [12], iar ultima mare ispravă în domeniu i-a aparţinut regretatului profesor universitar Dan Sluşanschi (ediţia critică Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006), provocînd astfel nevrednicia prezentului la redescoperirea resurselor de vrednicie ale unui trecut pe care ar cam fi vremea să-l binemerităm din nou.

Răzvan CODRESCU

[1] De la Antioh Cantemir, care n-a apucat să împlinească 36 de ani (n. Istanbul, 10.09.1708 - m. Paris, 11.04.1744), au rămas Simfonia la Psaltire, mai multe satire, fabule, ode şi epigrame, o epopee neterminată (Petreida - închinată, desigur, ţarului protector), precum şi o seamă de traduceri (mai ales din franceză în rusă), toate publicate postum (o primă ediţie în româneşte a apărut la Iaşi în 1844, la centenarul morţii sale, prin strădania lui Al. Donici şi C. Negruzzi: Satire şi alte poetice compuneri; cf. şi Antioh Cantemir, Stihuri, trad. Virgil Teodorescu, Bucureşti, 1966). O bună monografie a apărut la Craiova în 1984: Cornelia Cârstea, Antioh Cantemir.
[2] Indirect şi cu mijloace superioare, Dimitrie Cantemir l-a continuat pe Miron Costin, atît în Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, cît şi în Vita Constantini Cantemyrii cognomeno senis, Moldaviae principis (ce înregistrează succint evenimentele istoriei moldoveneşti de la 1661 pînă spre sfîrşitul secolului al XVII-lea). Proza rimată din Istoria ieroglifică vine şi ea în continuitatea strădaniilor de versificare românească inaugurate, la nivel cărturăresc, de acelaşi Miron Costin, cam deodată cu Dosoftei mitropolitul.
[3] Tarifu ilmil musiki ala vegni maksus (Scurtă lămurire teoretică asupra muzicii). Cf. şi T. T. Burada, Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1911.

[4] Cînd Brâncoveanu, prin relaţiile la Poartă ale vărului său Toma Cantacuzino, face ca Dimitrie Cantemir să fie aruncat vremelnic în închisoare (de unde s-a răscumpărat pe bani grei), Antioh Cantemir, aflat în a doua domnie, îşi reneagă fratele mai mic, refuzînd să-i plătească răscumpărarea, “chiar de ar sta acolo o mie de ani”.

[5] „Femeie pricepută în urzeli, cu mult tupeu şi cam nărăvaşă din fire”, notează un contemporan (prinţul Dolgorukov). Va avea cu ea o fiică, Smaragda (o Smaragdă, moartă de timpuriu, avusese şi cu prima soţie)..

[6] Poate că la aceasta se va fi referit Eminescu în enigmaticele versuri din Epigonii: “Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară…”

[7] Jelania Inorogului cu acest prilej, antrenînd, in crescendo, toate elementele firii, de la chtonic la uranic, ca într-o vedenie apocaliptică ritmată şi rimată la modul popular (poate prima dezvoltare estetică a bocetului tradiţional în literatura noastră cultă), constituie culminaţia lirică a artei literare cantemiriene (unora amintindu-le de tînguirea lui Ghilgameş la moartea prietenului său Enkidu): „Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate... Toate puterile i s-au curmat, toţi prietenii l-au lăsat... Iară de acum în ceriu să zboare, n-a scăpa; o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca... Munţi, crăpaţi! Copaci, vă despicaţi! Pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut – plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzească-să, nu mai înverdzească, nici să odrăslească, ci pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, neîncetat să pomenească! Ochiuri de cocoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi şi-n amar vă primeniţi!... Mute-să Arcticul, strămute-să Andarticul, osia sferească în două să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în veci să nu mai vadză, toate îndărăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jale să să uluiască, de ciudă să să amurţască şi dreptatea Inorogului în veci să povestească!”.
[8] Legat de Rusalii, este descris în premieră, bunăoară, faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte patronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În finalul capitolului XVII (“Despre năravurile moldovenilor”) din partea a doua, Dimitrie Cantemir notează, ca un veritabil folclorist: “Mulţimea superstiţioasă crede că ei [căluşarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat; în sfîrşit, îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă...” (Superstitiosa plebs illis morborum chronicorum expellendorum potestatem adscribit. Fit autem sanatio hoc modo: Prostrato in terram aegroto, illi suos saltus incipiunt, et notato cantilenae loco iacentem a capite usque ad calcem par seriem calcant, tandem verba aliqua studio concepta eius auribus insusurrant, morbumque exire iubent). Informaţiile sînt în genere preţioase, dar supoziţiile adeseori fanteziste; despre doină, de pildă, Cantemir credea că ar perpetua numele... zeului dacic al războiului (Martis vel Bellonae Dacis usitatum nomen fuisse videtur, praeponitur enim cunctis, quae fortiter in bello [gesta] referunt, canticis, ac praeludiis, quibus gens moldava ante cantum modulari consuevit, textum largitur – cap. I din partea a treia)! Cf. şi Ovidiu Bîrlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974, pp. 23-27.
[9] Cf., între altele, G. Vâlsan, Opera geografică a principelui Dimitrie Cantemir, Cluj, 1926.
[10] A se vedea şi partea a treia din Descrierea Moldovei, unde se referă inclusiv la Filioque, susţinînd cu discreţie poziţia Ortodoxiei (Symbolum fidei, uti a patribus Nicenae Synodi conceptum est, simpliciter in sacris recitant, et papisticam additionem et a filio reiiciunt. De Spiritus S. processione eadem sentiunt, quae Christi verbis S. Iohannes evangelista pronunciat. Uti autem praeter S. Scripturae verba processionem a filio admittere nolunt, ita nec introductam a Palama formulam a solo Patre – cap. I). 

[11] Pentru dimensiunea teologică a operei cantemiriene, cf., între altele, Dimitrie Cantemir, Loca obscura, traducere şi comentarii de T. Bodogae, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCI (1973), nr. 9-10; Vasile Mihoc, “Sfînta Scriptură în opera lui Dimitrie Cantemir”, în Studii teologice, anul XXV (1973), nr. 5-6; Nicolae Chiţescu, “Ortodoxia în opera lui Cantemir”, în Glasul Bisericii, anul XXXII (1973), nr. 9-10; Antonie Plămădeală, “Dimitrie Cantemir, teologul”, în vol. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981. Pentru dimensiunea filosofică, cele mai bune contribuţii rămîn: Dan Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1964; Virgil Cândea, Filosofia lui Dimitrie Cantemir (teză de doctorat, 1970), dar şi Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj, 1979; Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, 1972. Pentru dimensiunea filologică şi literar-artistică, cf. mai ales Emil Petrovici, “Limba lui Dimitrie Cantemir”, în Gazeta literară din 10 septembrie 1964; Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Bucureşti, 1970; Ştefan Giosu, Dimitrie Cantemir. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1973; Elvira Sorohan, Cantemir în Cartea ieroglifelor, Bucureşti, 1978; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, Bucureşti, 1990, p. 73 şi urm. (abordare strict estetică); Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor, Bucureşti, 2001. Dintre numeroasele monografii sau prezentări generale, cf., de pildă, P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, Paul Simionescu, Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1972, I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Iaşi, 1973, sau sinteza lui Al. Piru din Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, pp. 268-311. Pentru contextul cultural al epocii, cf. îndeosebi – pe lîngă studiile citate ale lui Petru Vaida şi Virgil Cândea – Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968; Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, Bucureşti, 1975; Mircea Anghelescu, Literatura română şi Orientul, Bucureşti, 1975; Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est european, Bucureşti, 1976; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976, şi Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984; Edgar Papu, Barocul ca mod de existenţă (2 vols.), Bucureşti, 1977; Ion Istrate, Barocul literar românesc, Bucureşti, 1982; Dragoş Moldovanu, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident, Bucureşti, 1997, şi Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc, Iaşi, 2002. Se mai poate consulta cu folos şi volumul antologic Dimitrie Cantemir interpretat de... (ed. Suzana-Carmen Dumitrescu), Bucureşti, 1977. Cei mai mulţi analişti iluştri de dinainte de 1945 (N. Iorga, S. Puşcariu, G. Pascu, N. Cartojan, G. Călinescu, N. Bagdasar etc.) sînt astăzi depăşiţi. Unele contribuţii la studiul personalităţii şi operei cantemiriene vin şi de dincolo de Prut, în română, rusă sau ucrainiană, de la Dimitrie Cantemir în Rusia de Ştefan Ciobanu (Bucureşti, 1925; reed. 2000; cf. şi Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989) pînă la V. N. Ermuratscii, Dmitrii Kantemir, Chişinău, 1983, sau A. I. Babii, Dmitrii Kantemir, Moskva, 1984 (cu menţiunea că autorii ruşi şi ucrainieni trebuie consideraţi cu prudenţă, avînd tendinţa de a-l asimila pe D. Cantemir culturilor şi literaturilor respective).
[12] Pentru scrierile cantemiriene în limba română, cf. şi Opere, vol. I: Divanul. Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, Bucureşti, 2003 (ediţie realizată de Virgil Cândea, Stela Toma şi Nicolae Stoicescu).